OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marius JUCAN
Singuratatea salvata. O incercare asupra operei lui Henry David Thoreau din perspectiva modernitatii americane
Editura Fundatiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2001,
190 p., f.p.


Inainte de orice comentariu, tin sa exprim un repros celor responsabili, autorului sau Editurii Fundatiei pentru Studii Europene sub auspiciile careia a aparut anul trecut volumul Singuratatea salvata. O incercare asupra operei lui Henry David Thoreau din perspectiva modernitatii americane: volumul, altminteri de buna tinuta, nu contine fisa biobibliografica a autorului lucrarii, Marius Jucan, si nici pe cea a scriitorului Henry David Thoreau, a carui lucrare, Walden, constituie temeiul prezentului expozeu asupra modernitatii americane. Or, dincolo de stricta utilitate si „confidentialitate“ academica, un volum de aceasta anvergura impune automat informatia amintita, mai cu seama in vederea corectei sale receptari in rindurile publicului roman, fie el si educat.
Asadar, Marius Jucan este conferentiar al Universitatatii „Babes Bolyai“, cancelarul Facultatii de Studii Europene, seful Catedrei de Studii Americane, detinatorul unui doctorat bazat pe opera lui Henry James, lucrare in curs de editare; a mai publicat un volum de studii teoretice la Dacia, in 1999, intitulat Fascinatia fictiunii sau retorica elipsei. In acelasi timp este un cunoscut si apreciat prozator cu doua carti publicate, vocatie reprimata deocamdata de indatoririle didactice, administrative.

Henry David Thoreau s-a nascut la Concord, Massachusetts la 12 iulie 1817. A absolvit cu stralucire Colegiul de la Harvard in 1837, de unde s-a intors in tinutul natal pentru o cariera didactica. In 1841 intelege ca are o vocatie de onorat, anume scrisul, nu invatamintul, de aceea se lasa indrumat de prietenul si vecinul sau Ralph Waldo Emerson consacrindu-se acestei indeletniciri: crearea si publicarea poemelor si a eseurilor in numeroasele periodice ale vremii. La virsta de 28 de ani (in 1945), isi construieste o cabana pe malul lacului Walden in apropierea Concord-ului, unde isi scrie cele doua carti publicate in timpul vietii: A Week on the Concord and Merrimack Rivers si Walden. Nu e lipsit de semnificatie sa adaug ca tot la Walden a fost arestat, petrecindu-si o noapte la inchisoare pentru refuzul platii taxelor drept protest impotriva sclaviei negrilor. Reintors la Concord, si-a dedicat restul zilelor cititului, scrisului, conferintelor si studierii florei sau faunei din regiune. A murit la 6 mai 1862, la doar 44 de ani, considerat un excentric, dar revenit in atentie catre inceputul secolului XX. Ar mai trebui adaugata influenta celebrului sau eseu Civil Disobedience (Nesupunerea civila) care avea sa-l inspire in 1965 pe Charles Frankel in scrierea eseului The Morality of Civil Disobedience (din volumul The Love of Anxiety and Other Essays).

Singuratatea salvata aduce in prim-plan particularitatile modernitatii americane, tratata aici sub aspectul dihotomiei ei constitutive: alinierea la servitutile comoditatii progresului industrial-economic si satisfactia produsa de existenta autoscopica petrecuta in mijlocul naturii, cu alte cuvinte: in plinatatea ascezei non-impuse. Astfel, se intelege mai bine cum la vremea incheiereii expansiunii spre vest, energiile „ctitoriale“ nu se lasau inca standardizate de rigorile (limitative) ale urbanizarii – de unde subitul interes stirnit de opera lui Thoreau la inceputul secolului XX, care s-a materializat in peste doua sute de editii ale lui Walden, cel mai amplu succes al unei scrieri nonfictionale.
Marius Jucan recompune traseul din Walden, construind o hermeneutica a singuratatii romantice, drept model advers si totusi coerent al societatii industriale; un model ce pleaca de la „idealul pastoral“ – „un invariabil cultural“ (Leo Marx) al aspiratiilor americane ce si-au aflat in opera lui Thoreau o alternativa identitara, fals-religiocentrista, degajata de normele puritane. In primul rind, avem detasarea de temporalitatea imanentei masurata de orologii (vezi turlele cu ceas ale bisericilor catolice si protestante), singurul ritm admis fiind al eternitatii: „Read not the Times. Read the Eternities“ (p. 16).

Pentru a ne apropia in economia acestei cronici de intentia comentatorului operei lui Thoreau, ar trebui sa-i rezumam demostratia: singuratatea este potrivnica insingurarii. Prima este bogata in experienta, stimuleaza cunoasterea, a doua, cu toate amaraciunile sale punitive, va fi respinsa. Apoi, personajul bucurindu-se de privilegiile singuratatii este opus solitudinii insulare a lui Robinson (la Defoe), fiindca Robinson incearca reconstruirea civilizatiei pierdute, pe cind Thoreau ii ofera o alternativa mai conforma energiilor naturale, grav suferinde in coercitiile societatii moderne. Un suflu rousseauist nu e strain acestor alegatii. Intr-un astfel de context, as aduce precizarea ca Marius Jucan nu incearca o privire comparatista intre romantismul-modernitate americana si romantismul in acceptiune europeana. La cel din urma, natura e citita drept zona preferentiala a iruptiei irationalului, pe cind la Thoreau, si prin el, in mentalitatea modernitatii americane (cf. Marius Jucan), singuratatea in firescul naturii da la iveala o alternativa a rationalitatii/rationalului, ce-i salveaza eroului „singular“ sensul existentei in afara spatiului comun admis. Din acest motiv si nu altul, singuratatea e considerata salvata.

Intilnim, prin urmare, la Thoreau un nou sens al singuratatii, ea erijindu-se in componenta a experientei cotidiene. „Omul singur este din acest unghi, omul complet, unic, inimitabil, acel «el insusi» pe care societatea nu il poate naste“ (p. 169). Astfel, singuratatea, de prost renume in viata curenta, e „destigmatizata“, energizanta, zona unei reforme interioare, daca nu chiar a renasterii individuale in spatiul imanentei. Desi singuratatea poate fi detectata in cea mai veche experienta a omului, valentele ei n-au fost fructificate si recunoscute explicit pina la Walden, fiindca omul si-a focalizat eforturile pe parcursul intregii istorii intru distantarea de natura sub pavaza diferitelor argumente: cel dintii, poate: autoconservarea/apararea. Ce mi se pare deopotriva demn de atentie in expozeul lui Marius Jucan pe aceasta tema este „amploarea“ desacralizarii surprinse in „scena singuratatii“.

Jucan scrie: „Singuratatea este o scena fiindca a incetat sa fie un altar. Prin optiunea sa pentru singuratate, Thoreau dovedeste profunzimea secularizarii, faptul ca impulsul autoscopic nu mai implica nici o rascumparare metafizica“ (p. 177), rezultatul fiind, astfel, privilegiul oferit de singuratate in procesul autodescoperirii. Dar e o autodescoperire bintuita de suspiciune, crede interpretul, fiindca la Thoreau „exista o amnezie a erosului resuscitat doar in ciclurile naturale“ (p. 181). Lipsa oricarui interes fata de eros ar fi un argument in plus pentru „salvarea singuratatii“, in sensul „in care pe de o parte ea nu mai este ecoul anxietatii de a trai fara a fi in interiorul unei comunitati“ (p. 183).
In ce ma priveste, sint de parere ca Singuratatea salvata ar fi avut de cistigat o mai nuantata audienta in calitatea sa de analiza a modernitatii americane daca Marius Jucan s-ar fi incumetat la abordarea comparatista a fenomenului, bunaoara, ar fi relevanta – dat fiind textul adresat publicului roman – o privire asupra romantismului drept expresie a modernitatii est-europene, id est, cea romaneasca (Eminescu s.a.). Singuratatea salvata citita in actuala forma poate fi un promitator inceput pe calea studiilor mentalitatii.