A apărut de curînd – fără
prea mult tam-tam, mai degrabă excesiv de discret – un roman de
debut demn de toată atenţia: Blocul 29, apartamentul 1. Autoarea,
Corina Sabău (n. 1975), redactor la Radio România
Internaţional, beneficiază de o recomandare a Norei Iuga, care
semnează o foarte binevoitoare prefaţă, intitulată „Viaţa ca
viaţă“. Textul prefeţei e însă destul de parcimonios cu
laudele, evitînd „verdictul“ prin abile artificii
descriptive, menite să distragă atenţia de la tonul condescendent
– ca de la scriitoarea consacrată la juna scriitoare – pe care
îl adoptă, mămoasă, Nora Iuga.
Corina SABĂU, Blocul 29, apartamentul 1, Prefaţă de Nora Iuga, Editura
Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2009, 200 p.
Aşa cum o vede
prefaţatoarea, Corina Sabău ar fi o prozatoare genuină, mimetică,
nu lipsită de candoare (adică imatură?!); ea scrie „spontan“,
fără artificii, despre banalitatea vieţii de zi cu zi, transcriind
fidel dialoguri oarecare, decupînd arbitrar secvenţe
nesemnificative. „Corina Sabău scrie cum vede, scrie cum aude
[...]. Textul ei ar putea fi folosit ca program: «Jos cu
literatura!». [...] Asta e Corina Sabău, pe de-o parte,
reportofonul care înregistrează mecanic [...], pe de alta,
emoţia simplă, întinsă la maximum, din întrebarea unui
copil.“ Sigur, această descriere a formulei (presupuse) nu e
conotată negativ – dimpotrivă; totuşi, în subtextul ei,
include insidios o valorizare. Nu o valorizare negativă, repet, dar
una condescendentă, tandru minimalizatoare.
O abordare particulară a tehnicii
prozei minimaliste
O spun cu regret: Nora Iuga e în
eroare. Iar prefaţa sa, altminteri foarte agreabil scrisă, desigur,
ar putea induce, la rîndu-i, în eroare. Domnia Sa o laudă
pe autoarea debutantă pentru „curajul“ de a fi pus în
pagină „amănuntul nud de viaţă“, de a-şi fi construit
naraţiunea prin focalizarea asupra unor detalii aparent
insignifiante şi descrie formula prozei minimaliste (căci despre
minimalism e vorba, deşi, nota bene, Nora Iuga nu utilizează acest
termen) ca pe o noutate de ultimă oră. Nora Iuga uită că această
formulă are, chiar şi în literatura română, deja o
„istorie“ – de n-ar fi decît minimalismul ultimului
deceniu, venit pe filiera microrealismului optzecist (fără a mai
discuta de antecedentele interbelice, nici ele de neglijat). Aşa
încît nu neapărat de „curaj“ este vorba în
cazul Corinei Sabău, a cărei formulă (clar asumată, dar nu în
mod ostentativ) ţine de aerul timpului; minimalişti sînt o
mulţime de prozatori actuali, de la Lucian Dan Teodorovici, Florin
Lăzărescu sau Ana Maria Sandu la Călin Torsan ori Cosmin Manolache
(lista e, se înţelege, mult mai amplă). Cu toţii vor să
(sur)prindă viaţa „în direct“, cu toţii au o mistică a
„detaliului“ autentic, cu toţii uzează de metafora
(meta-textuală) a camerei de filmat sau/şi a „reportofonului“,
care înregistrează conversaţiile cotidiene. Mai important e
ce adaugă fiecare dintre ei acestei formule, cum particularizează
fiecare o viziune comună. Iar romanul Corinei Sabău se sprijină,
fără îndoială, pe o abordare particulară a tehnicii prozei
minimaliste.
Subliniez cuvîntul „tehnică“,
pentru că tocmai utilizarea unei „tehnici“ nu e luată în
calcul de Nora Iuga atunci cînd discută despre Blocul 29,
apartamentul 1. Simplitatea, firescul naraţiunii în
transcrierea realului nu rezultă, cum crede cunoscuta scriitoare,
din exersarea unui talent genuin şi din practicarea unei scriituri
spontane, ci, dimpotrivă, sînt efectul întrebuinţării
unei/unor tehnici, efectul unei bine cumpănite strategii, prin care
se creează impresia de autenticitate. „Rare şi vagi sînt
tentativele de descriere şi caracterizare a personajelor. Ele se
montează singure prin automatismele lor, procedeu care deschide larg
uşa unei percepţii crude, cum numai copiii pot avea“, scrie Nora
Iuga. Pentru cine citeşte cu atenţie Blocul 29, apartamentul 1, e
limpede că această carte nu se scrie/nu se „montează“ de la
sine, la întîmplare, şi că autoarea ei nu se lasă
vorbită de cuvinte.
În raport cu propriul său
proiect, romanul Corinei Sabău adoptă tonul, stilul, strategiile
narative adecvate. „Povestea“ – un decupaj în biografia
unei familii oarecare dintr-un orăşel de provincie – e scrisă
din perspectiva unei fetiţe de 12 ani, dotate cu un acut spirit de
observaţie şi cu o inteligenţă peste medie, dar – atenţie! –
în limitele fireşti ale vîrstei. Nu-i de presupus, cred,
că autoarea în vîrstă de 30 de ani ar fi intrat
spontan, fără efort, cu ingenuitate, în rolul unui
personaj-narator de care o despart două decenii! Discursul puberei
Irina, atît de autentic, e un discurs construit; unghiul din
care vede ea lumea e imaginat în perfect acord cu criteriul
plauzibilităţii, ceea ce presupune mai mult decît un simplu
efort de transcriere mimetică. Autoarea nu face din personaj un
emisar al subiectivităţii sale, ea imaginează o subiectivitate, un
punct de vedere. Folosirea persoanei întîi n-ar trebui să
ne înşele, e doar un artificiu, care nu are nimic în
comun cu convenţia scriiturii autoficţionale.
Fapt cu adevărat remarcabil:
perspectiva fetiţei de 12 ani nu e bruiată, nu e falsificată de
ingerinţele unei inteligenţe adulte. Autoarea nu-şi „ajută“
personajul să gîndească şi să spună altceva decît ar
putea gîndi şi spune un copil. De aici impresia de prospeţime
a discursului, de aici percepţia unei candori care, subliniez din
nou, nu e a autoarei, ci a personajului. Fetiţa observă,
înregistrează, trece de la o impresie la alta, de la o
întîmplare la alta, fără să comenteze, fără să
încerce a interpreta; ea nu oferă niciodată mai multe
explicaţii decît ar fi cazul. Cititorul are acces la ceea ce
se „întîmplă“ în roman doar prin ochii naivi
ai Irinei – aceasta este convenţia textului, iar autoarea are în
permanenţă grijă să n-o încalce. Corina Sabău s-ar fi
putut lăsa ademenită de capcana lirismului; s-ar fi produs astfel o
încălcare gravă a convenţiei narative, căci personajului nu
i s-ar fi putut atribui cu nici un chip, fără riscul falsificării,
un discurs cu veleităţi poetizante. Impresia de autenticitate s-ar
fi spulberat de îndată (sau nu s-ar mai fi înfiripat de
la bun început). Din fericire, nu se întîmplă
asta. Lucru care o face însă pe Nora Iuga să regrete
„recuzita poetică irezistibil seducătoare a Aglajei Veteranyi,
care în cartea Corinei Sabău lipseşte cu desăvîrşire“.
Da, „recuzita poetică“ lipseşte, dar nici n-ar fi fost la locul
ei aici. Observaţiile nepoetizate ale Irinei se înlănţuie
simplu, în enunţuri scurte, fără prea multe ramificaţii şi
întortocheri sintactice. Formulate aşa cum le-ar fi gîndit,
probabil, fetiţa, frazele clare, nearborescente înglobează
adesea dialoguri, replici ale altor personaje, pe care Irina le
rezumă în stilul ei „alb“, dar precis, presărat cu mici
(abil ticluite de autoare) stîngăcii:
„Pe uşile de la second-hand atîrnă
pulovere colorate. Ea ar da o raită, or fi băgat marfă. Tata nu e
de acord. Aurele foştilor proprietari sînt rezistente şi, ca
să iasă, hainele trebuie trecute prin multe ape, i-a spus de atîtea
ori. Aşa că n-are sens să ne dezechilibrăm pentru nişte
corcoaţe“.
Observaţia e minuţioasă şi foarte
variată, privirea fetiţei de 12 ani se mişcă încontinuu, cu
o mare aviditate, fiindcă, din perspectiva ei, totul e nou. Ceea ce
pentru un matur înseamnă rutină, banalitate, amănunt
nesemnificativ îi apare Irinei într-o lumină proaspătă,
uneori ciudată. Ea e atentă la absolut orice se petrece în
jurul ei, chiar dacă – cel puţin din punctul de vedere al unui
matur – nu se petrece cu adevărat mai nimic. Aici mi se pare a
identifica una dintre diferenţele specifice ale scriiturii
„minimaliste“ ale Corinei Sabău: în această strategie ce
constă în a privi/a prezenta banalul vieţii cotidiene „ca
şi cum“ nu ar fi banal, ci, din contră, ceva insolit. Gesturile
de zi cu zi ale celor din familie, maniile ori indiscreţiile
vecinilor, imagini deloc neobişnuite ale oraşului sau imagini
văzute la televizor – toate sînt înregistrate cu o
sporită acuitate a percepţiei.
O prematură intuiţie a gravităţii
unui final anunţat
Irina e un martor de o receptivitate
extraordinară. În perimetrul ei îngust – limitat la
apartamentul bunicilor şi la cele cîteva străzi pe care le
străbate în drum spre şcoală ori cînd merge la teatru
–, fetiţa asistă totuşi la drame fără număr, printre care cea
mai destabilizatoare e îmbătrînirea, progresiva
degradare a bunicilor. Blocul 29, apartamentul 1 este (şi) o carte
despre bătrîni şi bătrîneţe, despre o prematură
intuiţie a gravităţii unui final anunţat. Trăind printre
bătrîni, Irina s-a contaminat întrucîtva de
„cuminţenia“, de neliniştea, de oboseala lor. Cu părinţii –
tineri şi prea preocupaţi de erotismul lor – are o relaţie
destul de rece. E mult adevăr (îmi îngădui să folosesc
o noţiune „tare“) psihologic în secvenţele în care
fetiţa asistă la frecventele discuţii tensionate purtate de
părinţii ei şi de bunici la prînzurile de duminică, ocazii
cu care bunica, un personaj cu totul atipic, e pusă la zid de toţi
ceilalţi pentru că le strică sistematic buna dispoziţie prin
intervenţiile ei ironice.
Nu spun mai multe despre personaje,
care au cu adevărat relief – mai cu seamă bunica, o potenţială
scriitoare eşuată într-un orăşel de provincie –, nu spun
mai multe nici despre excepţionalul roman al provinciei pe care îl
găsim în interiorul cărţii Corinei Sabău. Adaug doar că
Blocul 29, apartamentul 1 merită cu asupra de măsură o lectură
atentă şi, mai ales, epurată de prejudecăţi.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters