OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului este cartea unei autoare eretice în raport cu orice – de la lumea largă la propria-i generaţie. O „carte a mîniei“, construită ca o confesiune a unui personaj aflat la răscruce, într-un moment cînd îşi poate întocmi „harta morţilor“ săi. Caracteristică pentru Tabita e mărturisirea că s-a apropiat, în copilărie, de Iuda „ca de cel mai ascultător şi mai supus slujitor al Domnului“. Personajele evocate de Tabita (cred că, pînă la un punct, un alter ego al autoarei) sînt figuri trecute deja dincolo, iar textul care tocmai se ţese pare menit să umple, terapeutic, un gol, să convertească o absenţă în contrariul ei:

„Am pornit în grupuri mici, întorcînd spatele la familia mai numeroasă sub pămînt decît deasupra: Tica, Ticu, Mam’ Bătrînă, unchiul Alesandru, mătuşa Dochiţă, unchiul Ion, mătuşa Lucreţie, şi-acum şi Mica, ultima culcată sub glia temeteului. În timp ce mă grăbeam spre casă, făceam în minte harta morţilor mei: în cimitirul de lîngă casă, bunicii dinspre tată, Ioan şi Anişca, plus unchiul Gherasîm cu Lina, plus unchiul Alesandru al mătuşii Tiberia; Moşul Martei, la doi paşi, în ţintirimul de la biserică, în timp ce Marta e la Blăjel. Aurel şi Valerian, cei doi soţi ai soră-mii, în cimitirul din Mediaş, pe deal; tot acolo sînt unchiul Nelu, fratele lui Mica, cu tanti Leana, pe mormîntul lor este un fir galben de degeţel lînos. P., primul meu bărbat, plus socrii din a doua căsătorie, Tică şi Tanti Vichi, în falnicul Cimitir Central din Cluj. Laura, la Geretsried. Laura. Un întreg cimitir împrăştiat în lume. Dumnezeu o să aibă ce să ne-adune la Judecată. La a doua Venire, am scrîşnit, cercetînd din ochi zdrenţele vinete pe care cerul şi le spînzura asupra noastră“.

 

Am decupat acest destul de lung fragment (de pe la începutul cărţii) din mai multe motive. Pentru că dă o idee despre ritmurile incantatorii ale discursului din Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului; precum şi despre imaginea de Apocalips ce unifică amintirile eroinei. Pentru că, autoreferenţial, pune în lumină o atitudine: „scrîşnetul“ de durere-revoltă din care se înfiripă confesiunea Tabitei. Pentru că, în fine, schiţează deja nişte spaţii, reale ori simbolice – Ardealul, dar şi necunoscutul de „sub pămînt“ –, în care se desfăşoară evenimentele, împreună cu nişte epoci – iarăşi reale ori simbolice – între care oscilează privirea personajului narator. Cartea Martei Petreu – un roman cumva atipic, deşi înrudirea cu etosul prozei ardeleneşti este izbitoare – strînge laolaltă imagini ale unei lumi rurale ardelene aflate la felurite vîrste: în tihna relativă a epocii interbelice încă dominate de însemnele unei simbolice apartenenţe imperiale; în comunism, cînd un vechi Castel din Cutca adăposteşte un cămin de copii infirmi; în epoca marasmului postcomunist; şi, deloc în ultimul rînd, într-un timp presimţit al Apocalipsei, timp ce interferează, sub semnul unei sensibilităţi mistice exacerbate, cu scurgerea banală a fiecărei clipe. Cîteva dintre întîmplările rememorate de eroină se plasează, de altfel, la graniţa ambiguă dintre realitatea convenţională şi o realitate magică, dintre faptul istoric şi ficţiune. De pildă: în toamna cedării Ardealului, unei adolescente din Cutca i se arată într-o noapte cu lună plină silueta unui uriaş monstruos. Sau altădată: un bolnav absoarbe energia unui consătean sănătos prin faptul că, în fiecare dimineaţă, bea rouă de pe iarba din grădina acestuia. Fără a-şi pierde verosimilitatea, naraţiunea integrează – bine plasate – aluzii la un plan magic şi la un altul mistic. Şi, de altfel, toate căutările, deziluziile, încrîncenările, rătăcirile personajelor se integrează într-un scenariu cu semnificaţii mistico-metafizice. În aşa fel încît, în Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, coexistă, în perfectă armonie, un roman despre satul ardelenesc şi unul despre moarte ca mister ce se revelează, fără menajamente, clipă de clipă.

 

Principala calitate a confesiunii Tabitei e autenticitatea. În asta şi constă, de fapt, proba pe care Marta Petreu o avea de trecut ca prozatoare – şi pe care, trebuie subliniat mai apăsat, o trece cu brio. Intruziunea poetei sau/şi a profesoarei de filozofie ar fi putut să falsifice, într-o măsură mai mică sau mai mare, discursul eroinei. În preambulul romanului e plasat un „Avertisment“: „Personajele reale ale acestei cărţi sînt preaplecat rugate să mă ierte că, prin cele cîteva expresii celebre pe care li le-am pus în gură, le-am făcut de nerecunoscut“. Ficţionalizarea se aliază, într-adevăr, aici cu o infuzie de livresc. Dar într-o formulă fericită. Tabita este – cum putem deduce – o scriitoare care, după decesul mamei, se întoarce pentru o vreme în satul natal pentru a aşterne pe hîrtie istoria familiei sale, istorie a eşecului şi a urii. Pînă la urmă, deşi mărturiseşte că şi-a făcut „o gogoaşă din cărţi şi cuvinte, punînd în paranteze realitatea reală“, ea nu face – în confesiunea-i spontană, străbătută de o înaltă tensiune, indiferentă la efectele „de stil“, hotărît anticalofilă – decît să restituie această „realitate reală“. Filtrată, e adevărat, de o sensibilitate pe care cultura a acutizat-o; dar nicidecum literaturizată. În acest context, sună cît se poate de firesc, de exemplu, afirmaţia naratoarei cum că ţăranii copilăriei sale „semănau [...] cu Moromete, care, şi dacă are, şi dacă n-are treabă, tot îşi scoală băieţii cu noaptea-n cap“. Sau observaţia că unul dintre bunici „ajunsese de prisos ca gîndacul lui Kafka“. Un „lădoi pentru bucate“ din copilărie îi trezeşte o analogie cu imagini blagiene dinMirabila sămînţă. Descriindu-i pe iehoviştii din Cutca, Tabita reflectează asupra unui „cod al martirajului“ care „le-a dat tărie şi memorandiştilor, şi lui Stere, şi legionarilor, şi comuniştilor interbelici, şi foştilor deţinuţi politici“. De asemenea: „Cînd am citit romanele lui Călinescu, mi-a rămas în minte teoria lui despre femeile care nu pot avea simultan mai multe sentimente, pentru mai mulţi oameni“. Sau, în altă parte: „...dacă eu mi-am început viaţa ca a cincea persoană dintr-o încăpere, mai pe urmă am avut o cameră mai mare decît Marcel din casa mătuşii Leonie din Combray“. În adolescenţă, Tabita şi un frate mai mare citesc din Critica raţiunii practice pentru a afla argumente împotriva sau în sprijinul doctrinei iehoviste care găsise numeroşi adepţi în sat şi în propria familie.