OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

J.M. COETZEE
Asteptindu-i pe barbari,
Traducere de Michaela Niculescu,
Editura Humanitas, Bucuresti,
2005, 204 p.

Cistigatorul Premiului Nobel pentru literatura in 2003, J.M. Coetzee, este mai degraba o prezenta discreta in planul vizibilitatii socializate a lumii literare. Reusitele sale in planul scrisului sint insa de exceptie, concretizindu-se, pe linga Premiul Nobel, cu Booker Prize in Anglia pentru doua dintre cartile sale, Life &Times of Michael K. (1983) si Disgrace (1999). Scriitorul s-a nascut la Cape Town, in Africa de Sud, desavirsindu-si studiile in Anglia. Lumea literaturii sale este aproape de cea kafkiana, uneori ca atmosfera, dar aproape mereu ca esenta. Personajele sale par intotdeauna neputincioase in fata unor mecanisme prea mari pentru ele, care insa le penetreaza adinc fie ratiunea, fie sensibilitatea.

Totusi, altfel decit la Kafka, violenta neintelesului (tradusa intotdeauna si fizic), caruia trebuie sa i se conformeze, activeaza in personajele lui Coetzee, eroice sau neeroice, forta sau incapatinarea de a-si trai viata in termenii proprii, astfel incit la sfirsitul tuturor confruntarilor ele ramin epuizate, jalnice, dar vii.

Asa este Michael K., un gradinar din Africa de Sud, a carui unica dorinta de a se refugia din calea razboiului civil in zona rurala il duce chiar in bratele acestuia, aducindu-i si acuzatia de colaborationist cu fortele de gherila ale zonei.
Aria rurala sud-africana cu violentele ei camuflate este si atmosfera din Disgrace, unde il gasim pe David Lurie, un profesor de 52 de ani, retras la Eastern Cape, la ferma fiicei sale, in urma unei scandaloase legaturi amoroase cu o studenta. Atacati de trei oameni de culoare, David nu isi poate apara fiica, iar sentimentul sau de ratare se completeaza cu cel de vina, deschizindu-i calea emotionala spre o meditatie asupra propriului sau portret pe fundalul acestei istorii violente a locurilor.

Magistratul din Asteptindu-i pe barbari se afla si el, atit metaforic, cit si concret, la marginea propriei sale geografii, iar atacul asupra lumii sale este evenimentul care il va muta in centrul sau de sens.
La marginea unui simbolic Imperiu, Magistratul este conducatorul unic, avind in subordine o garnizoana si un mic orasel. Stimat de toata lumea, necontestat, Magistratul pare sa-si conduca micul teritoriu ca un despot luminat, hotarit sa nu cauzeze mari nedreptati si, in acelasi timp, sa-si urmeze micile placeri – studiul placutelor inscriptionate descoperite in desert, poate ramasite ale unei vechi civilizatii, sau pasnicele sale aventuri cu cite o localnica. Mult mai tirziu, va intelege insa ca asta nu reprezinta dreptatea.

Garnizoana este pe neasteptate vizitata de colonelul Joll, trimis de la centru cu misiunea de a verifica zvonurile ca barbarii de la granita se pregatesc sa atace Imperiul. Nu ii este greu colonelului Joll sa „descopere“ cu repeziciune complici ai barbarilor aflati printre localnici sau sa-i confunde pe barbari cu sarmanii pescari semi-primitivi de linga granita. Daca trebuie sa localizeze „pericolul“, colonelul Joll nu intimpina nici o dificultate in a-l inventa. O expeditie a colonelului si a armatei sale in desert se intoarce cu prizonieri-membri a unei restrinse populatii nomade, care pina atunci obisnuiau sa se apropie de portile orasului facind comert. Prizonierii sint torturati, umiliti si ucisi. Amploarea „complotului“ se dovedeste mai serioasa decit se crezuse, colonelul Joll parasind garnizoana, cu intentia reintoarcerii pentru un atac in forta.

Magistratul este si el notat ca „necorespunzator“ deoarece refuza sa colaboreze. In urma lor, magistratul ia in casa o „barbara“ cu gleznele zdrobite si centrul pupilelor ars. El nu isi intelege multa vreme extazul semi-erotic ce il cuprinde cind, saptamini in sir, ii spala picioarele si ii unge corpul cu uleiuri aromate, extaz exprimat ca o stare adinca de somn. Intre extazul sau compensatoriu si suferinta nu se naste nici o comunicare, numai o trista, induiosatoare convietuire. Sentimentul de vinovatie nu este suficient pentru apropierea de un Celalalt mutilat si in suferinta. Aceasta imposibilitate de impartasire a spiritului si corpului are proiectia ei onirica: in vis, Magistratul se apropie prin ninsoare de un grup de copii aflati in piata, iar in peisajul feeric ochii tuturor stralucesc, numai un singur chip, si cel mai pur, i se refuza. Prin urmare, Magistratul se hotaraste sa o duca inapoi pe femeie la oamenii ei.

- Neincrederea in discursul rationalist-modern impotriva violentei
Intors din expeditie, este asteptat de un nou tortionar, Mandel, care il acuza de colaborare cu „barbarii“ si il incarcereaza. In ruina sa fizica, in mizeria propriului corp plin de rani supurinde, Magistratul traieste o vreme un extaz al victoriei sentimentului de dreptate. Incarcerarea sa reprezinta sansa de-complicizarii – el nu mai este, astfel, in nici un fel reprezentantul autoritatii imperiale. In scurt timp, crede el, va avea sansa sa se apere, iar discursul sau va deconspira atrocitatile, ii va convinge pe toti ca ceea ce fac este inuman, soldatii vor pleca si ranile se vor vindeca in ritmul lent, dar securizant, al curgerii timpului la granita. Nu se intimpla insa asa. Vorbele lui nu sint intelese, nici de tortionari, nici de cei torturati.
Asteptindu-i pe barbari este una dintre cele mai corporale carti pe care le-am citit vreodata, de o concretete uluitoare. Opozitia dintre Imperiu si incertii „barbari“ este aceea dintre istorie si corp, dintre fizic si politic. Iar rezolvarea conflictelor impuse de istorie (care se da ca violenta) nu poate fi citita decit in celula umana care isi striga dragostea de viata, dragostea de senzatie, vointa de a fi. Cu o acuitate extraordinara, romanele lui Coetzee surprind o lume postcoloniala in care sperantele independentei politice nu s-au materializat in circumstantele care sa permita cu adevarat existenta individualului.

Intre aceste doua puncte extreme, singura, pelicula fragila a corpului – in chip emotionant si singura pastratoare a memoriei moralitatii – este aceea care marcheaza spasmodic conditia sine qua non a trairii vietii in termenii proprii. Iar daca aceasta conditie circumscrie adesea desfasurarea existentei la nivel minimal si de cele mai multe ori marginal (o granita, o asezare rurala, o slujba neinsemnata), alegerile marunte ale personajelor, slabiciunea incapatinata cu care rezista catastrofelor, imbratisind si ultima farima de viata, constiinta lor tragica izvorita adesea din luptele inegale cu ei insisi, dar si cu istoria, sint coordonate ale unui construct artistic care da masura maximalului.