Viaţa noastră cea de toate zilele

Fragment din volumul în pregătire la Editura Curtea Veche, în colecţia „Actual“

Autor: Sanda Golopenţia | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Trăim opac

Viaţa noastră cea de toate zilele nu ne-o cunoaştem. Ne trezim, mîncăm, lucrăm, vorbim cu prieteni şi cu necunoscuţi, scriem, citim, ne plimbăm, cumpărăm, toate se învălmăşesc într-o mulţime amorfă de gesturi căreia nici măcar opoziţia dintre timpul liber şi timpul datorat slujbei nu ajunge să-i dea contur. Trăim opac.

Din cînd în cînd, cu trecerea anilor, un gest, un miros, un sunet, întîlnirea cu cineva, o fotografie ne aduc în minte cîte un fragment din ce a fost. Ne oprim, revedem episodul, brodăm vag în jurul timpului pierdut şi revenim apoi la viaţa fără memorie.

Iată însă că, în cazul meu, nu sînt singura, o instituţie de stat, Securitatea, a consemnat cu acribie mecanicistă faţa exterioară a vieţilor noastre, mişcări, cumpărături, întîlniri, convorbiri telefonice, discuţii la restaurant sau pe stradă. Vizat era Anton Golopenţia, tatăl meu, funcţionar la Institutul Central de Statistică. Urmărind pas cu pas existenţa lui A.G., echipa de filaj a ajuns însă să dea socoteală şi de existenţa noastră, a mamei, Ştefania Golopenţia, a bunicii noastre, Emma (care-şi reluase, după divorţ, numele Staschek), a fratelui meu Dan şi a mea. Familia noastră şi-a avut astfel, nedoriţi, cronicarii. Grăbiţi, consemnînd în texte de multe ori scrise cu creionul, care aproape că nu cunosc virgula, tot ce izbuteau să vadă, filatorii şi şoferul care ne-au pipăit vieţile şi smîntînit zilele par să fi fost tineri şi iuţi. Maşina lor staţiona pe undeva prin dreptul lui Lister 7, unde locuiam, în blocul din fundul curţii, la etajul III, pe dreapta. Odată ieşit din casă, singur sau însoţit de noi, A.G. era luat în primire. Dacă se urca în tramvai i se pipăiau pachetele. Dacă punea o scrisoare la cutie, cutia era deschisă şi scrisoarea extrasă din ea. Dacă vedea un film, se aşeza lângă el în sala de cinematograf, gata să-i măsoare reacţiile, filatorul de serviciu. Se ştia unde se tunde, cine îi întoarce sau vopseşte hainele ca să le mai poată folosi, unde îşi pingeleşte pantofii, cu cine s-a întîlnit pe stradă, de unde cumpără mîncare şi ce anume, cît timp e dispus să stea la coadă pentru o lămîie.

Colaborare inversată

Ne amărîm de ani de zile descoperind că X sau Y, pînă şi Z, au colaborat cu Securitatea. În cele ce urmează, situaţia e inversată cu bună ştiinţă. Securiştii sînt aduşi să colaboreze cu noi în calea întoarsă pe care o parcurgem către amintirile vieţii de după război, din anii bolşevizării României. Rapoartele lor sînt metronomul care ritmează textul de faţă, dînd osatură zilelor; canavaua pe care se dispun amintirile. Ele declanşează, de multe ori, rememorarea. Întrucît nici un om în toată firea nu s-ar apuca să noteze pas cu pas unde a mers, la ce ore şi în cît timp, de-a lungul zilelor mai multor luni de viaţă, dar ei au făcut-o, fiind plătiţi pentru asta, iată că putem privi, cu ochi de furnică, la un răstimp altfel imposibil de separat de pasta anilor 1948–1950.

În cartea Je me souviens, Georges Perec a adunat 485 de fărîme de text, toate debutînd prin Mi-aduc aminte, fiecare închipuind regăsirea unui fapt de viaţă minuscul. Amintirile plutesc în vid, detaşate de timp. Cu efort, unele, nu toate, pot fi situate înaintea altora sau după ele. Dar modul lor de a supravieţui e tocmai ruperea de zile şi ani, şlefuirea lor treptată prin frecare unele de altele în gîndul nerostit, pînă cînd se prefac în pietre mici cu contururi îmbunate, ca pietrele pe care le poartă prin buzunare sau le prefiră printre degete personajele abulice ale lui Beckett.

În cartea de faţă, notele de supraveghere şi cele informative asigură reaşezarea în timp a unor amintiri pe care nu le mai datam de multă vreme. Prin analogii obscure, firele care le leagă de alte fapte pe care le-am reţinut fără s-o ştiu intră în mişcare, dispunând în jurul lor pulberea fină a mărunţişurilor cotidiene.

129 zile cronometrate

În cele ce urmează, cititorii vor întîlni rapoarte privind 129 zile în care, filîndu-l pe Anton Golopenţia, securiştii au înscris cu meticulozitate toate deplasările lui prin oraş, cu maşina, cu tramvaiul sau pe jos şi, în ultimul caz, toate gesturile şi întîlnirile de pe parcurs. Tatăl meu merge şi tace, atunci cînd vorbeşte nu se aud decît frînturi fără noimă din ce spune.

Pentru că informaţia gestuală nu era suficientă, pentru că ce se putea surprinde din convorbirile de pe stradă era prea puţin şi, fireşte, de dragul lucrului bine făcut, conversaţiile telefonice de la numărul nostru de acasă au fost şi ele interceptate ulterior. Banda înregistra timp de o jumătate de zi uneori, timp de o zi alteori. Transcrierea frustă a convorbirilor, în care securiştii au intercalat indicaţii scenice care îi definesc mai degrabă pe ascultători decît pe ascultaţi, dă totuşi glas fantomelor care circulă sub ochii vigilenţi ai urmăritorilor. Am ascultat, lucrînd la această carte, vocile pe care le-au transmis funcţionarii, indiferenţi sau înregimentaţi, ai nimicirii. E tot ce mi-a rămas ca fapt brut. Nu recunosc întotdeauna ce spun ai mei, dar vă trec ce am găsit în arhive, copilăria şi vieţile noastre, oricum, nu sînt neîncepute, intime, ale noastre, în parte ele nici nu au avut, de altfel, loc. Iar în amintire dialogurile s-au topit demult într-o pastă fluidă, nu mai răzbesc pînă la mine vorbele spuse de unul sau altul, de mama sau de tata, doar rezonanţa lor trezeşte încă durerea căreia am învăţat să-i spunem dor.

Cîte un miez de poveste

Atunci cînd securiştii care se ocupă de contextualizarea urmăririi adună din cartea de imobil, de la arhive sau de la alţi urmăritori, informaţii privitoare la cunoscuţi, colegi sau prieteni ai lui A.G., pe care nu i-am cunoscut sau pe care i-am văzut cu ochi prea naivi, de copil şi nu i-am mai întîlnit ulterior, am simţit nevoia de a recurge — parcimonios — la sîmburii de povestire care apar în declaraţiile din anchetă scrise de tata şi publicate în volumul lui Anton Golopenţia, Ultima carte (Editura Enciclopedică–Univers Enciclopedic, 2001; abreviat UC).

Alături de rapoartele de urmărire, care au fost, toate, extrase din dosarul nr. 40002 al procesului Pătrăşcanu, volumul 112, şi pentru care am indicat în text doar pagina la care figurează în cadrul acestuia, cititorii vor găsi deci pasaje prefixate prin „A.G.:“ în care, în cele 18 luni de anchetă, tata istoriseşte un fapt sau altul, înscriindu-le în marele roman colectiv al nenorocirii pe care l-au scris, în închisorile româno-sovietice ale anilor 1940–1950, atâţia dintre cei arestaţi în România.

Polifonie

Vocile volumului de faţă sînt numeroase şi nu întotdeauna distincte. Filatorii sînt mulţi, din ansamblul echipei urmăritoare putem doar presupune că primul semnatar este şi autorul textului. Pe parcurs, unele amănunte de limbă şi stil permit departajarea mai multor tipuri de personalităţi printre scribi. Alte fapte de limbă, dimpotrivă, deschid accesul doar spre codul general al urmăritorilor, spre limbajul lor tehnic, profesional.

Cititorii atenţi pot medita la diferenţa dintre textele narative ale urmăritorilor, textele asertive ale celor care adună informaţii, pe marginea rezultatelor urmăririi, şi textele concluzive ale referatelor cu care se încheie diferitele etape care conduc la arestarea lui A.G. Personalul care le-a redactat pare a fi fost diferit. Vom examina mai pe larg problema efectivelor şi a specializărilor lor în cele ce urmează.

Alături de vocile securiştilor, se aude în volum vocea lui Anton Golopenţia. Filtrată prin ce ştiu şi pot să audă ascultătorii nepoftiţi sau prin chinul nesfîrşitei anchete care încearcă transformarea lui, întîi într-un pion al lichidării lui Lucreţiu Pătrăşcanu, iar apoi într-un duşman al poporului, care nu trebuie să mai iasă viu din închisoare. Dar reuşind totuşi să spună, în condiţii imposibile, cel puţin o parte din ce voia să nu lase netransmis.

Vocea aceasta, care vorbeşte calm în condiţii neprielnice, a fost vocea tatei, încă din copilărie. Cea cu care îi vorbea tatălui divorţat despre suferinţa şi lipsurile în care trăiau, el, mama şi ceilalţi doi fraţi, încercînd să-l facă să vadă că ajutorul său, de avocat relativ prosper şi recăsătorit, nu poate întîrzia la nesfârşit fără a-i supune la riscuri nedorite, grave. Cea care îi vorbea în favoarea colegilor profesorului Gusti, mîniat din te miri ce, cea cu care, mai tîrziu, refuzînd ruptura pe care decepţia de a nu-l fi avut doctorand (A.G. fusese bursier Rockefeller în Germania şi îşi trecuse doctoratul sub conducerea sociologului Hans Freyer) şi suspiciunea, alimentată uneori din exterior, pe care o resimţea profesorul faţă de prea novatorul său discipol, îi amintea acestuia de afecţiunea şi respectul adînc ascunse îndărătul fiecărei iniţiative. Cea care încerca să-l readucă pe Miron Constantinescu, cooptat la cerere în echipa „Golopenţia“ încă din 1939, la deschiderea pe care închisoarea prin care trecuseră el, soţia Sulamita, şi copilul născut în detenţie, postura de copil teribil şi genial al comunismului româno-sovietic şi funcţiile de conducere la Comisia de Stat a Planificării şi la Comisia Naţională de Statistică o erodaseră, asprindu-l. Ceea ce îi reuneşte pe avocatul Simion Golopenţia, profesorul Dimitrie Gusti şi – pentru o vreme – emulul devenit patron Miron Constantinescu este faptul că, adînc, interior, ei ştiu cu cine au de-a face, îl îndrăgesc şi îl respectă pe A.G. care, la rîndul său, simte acest lucru şi trece peste momentele grele. Tatăl meu a crezut, pînă tîrziu în anchetă, că răspunzînd domol şi simplu la întrebările anchetatorilor, ar putea răzbi la partea lor de omenie. A folosit în declaraţii vocea liberă şi încrezătoare din corespondenţă. Am introdus, de aceea, spre completarea unor detalii, pasaje extrase din schimburile de scrisori care figurează în seria A. Golopenţia, Rapsodia epistolară, vol. 1 (Bucureşti, Editura Albatros; abreviat RE) sau în corepondenţa confiscată reprodusă în Ultima carte.

În sfîrşit, vocea mea, în care alternează inflexiuni ale diferitelor vîrste, încearcă să spună ce am văzut şi crezut că înţeleg, ce îmi spuneau cei din jurul meu, ce făceau mama, fratele meu sau bunica, despre care textele vorbesc puţin şi rareori direct. Este vocea care umple interstiţii, multiplică perspectivele, repartizează spaţiul dialogului în care au fost prinse vîrsta adultă şi gata de roadă a mamei şi a tatei, bătrîneţea bunicii şi două copilării. Şi vocea care construieşte arhitectura barocă a poveştii acesteia despre cum s-a trăit în anii 1947–1950 în România. Uneori, nu des, atunci cînd nu ştiu să povestesc cu alte cuvinte întîmplări prea îndelung cântărite spre a mai suporta variaţiuni, am reluat texte din Sanda Golopenţia, Cartea plecării (Bucureşti, Editura Univers, 1995; abreviat CP) sau texte publicate în UC.

Institutul Central de Statistică în vieţile noastre

După desfiinţarea Serviciului Social, în anul 1939, funcţionarii de la Institutul Social rămăseseră fără posturi. Tata a fost şomer timp de şase luni, între octombrie 1939 şi 1 aprilie 1940, cînd a fost angajat ca Inspector statistic la Institutul Central de Statistică. Aflat sub conducerea medicului Sabin Manuilă, tehnocrat de formaţie americană, Institutul acesta fusese, de-a lungul anilor, solid alături de iniţiativele Institutului Social al lui D. Gusti în multe proiecte. S. Manuilă, D.C. Georgescu, V. Measnicov şi alţi funcţionari de la I.C.S. participaseră la campaniile monografice şi publicau cu regularitate în revistele Şcolii sociologice de la Bucureşti. La rîndul său, D. Gusti fusese preşedintele recensămîntului din anul 1930, conlucrînd astfel în mod strîns cu S. Manuilă.

Institutul de Statistică a jucat un rol important în viaţa familiei noastre. Prima care a lucrat în cadrul lui, prelucrînd datele recensămîntului din 1930 spre a-şi cîştiga existenţa, a fost mama, Ştefania Cristescu. În anul 1932, corespondenţa trimisă prin curier de A. Golopenţia, tînărul Şef de cabinet al lui Dimitrie Gusti, ministru al Instrucţiei, Cultelor şi Artelor, este îndrumată regulat spre Institutul de Statistică atunci cînd destinatara este mama. Angajarea la Institutul de Statistică a tatei survine la o lună de la naşterea mea. Mama se gîndea deseori că, dacă nu ar fi existat teama de a-şi lăsa familia fără mijloace de trai, poate că tata ar mai fi zăbovit, neangajîndu-se într-o instituţie care aştepta de la el tot o secătuitoare muncă administrativă, şi ar fi căutat un loc pe potriva vocaţiei lui ştiinţifice.

Am crescut într-o casă în care fişele perforate ale Institutului Central de Statistică ne-au fost, fratelui meu şi mie, familiare din anii de grădiniţă. Am scris şi desenat pe ele, aşa cum am mîncat cu poftă, muindu-i în apă, biscuiţi soldăţeşti rămaşi din timpul identificării românilor de la est de Bug, la tata la birou, în anii imediat următori războiului.

Între 1940–1947, tata funcţionează ca Inspector statistic şi Director al Oficiului de Studii, în care aduce tineri promiţători, recrutaţi dintre foştii lui studenţi la Seminarul de Sociologie (Nicolae Betea, Constantin Pavel, Mihail Levente), în satele unde făcuse teren (Gheorghe Retegan) sau dintre refugiaţii de la Cluj în căutare de post la Bucureşti (Mircea Biji, Bucur Şchiopu, Cornel Mănescu, Roman Moldovan). Ca şi el, tinerii aceştia înclină spre stînga. Unii sînt sau vor deveni membri ai Partidului Comunist. Cel care simte primejdia pe care noii recruţi o vor reprezenta în curînd pentru instituţie este subdirectorul general D. C. Georgescu. Tata nu o percepe şi îşi apără „echipa“.

În 1947, Sabin Manuilă este silit să-şi dea demisia. Acum va avea loc al treilea episod, de data aceasta funest, în care Institutul Central de Statistică intervine în viaţa lui A.G. şi, prin el, în vieţile noastre.

Sabin Manuilă participase la pregătirea actului de la 23 August şi fusese, începînd din octombrie 1944, subsecretar de stat ca reprezentant al partidului ţărănist, luându-şi concediu fără plată de la Institutul Central de Statistică. După înlăturarea partidelor istorice din viaţa politică la 6 martie 1945, revenind la Institut, el cunoscuse gustul amar al luptei cu conducerea sindicatului sau a partidului şi al excluderilor simptomatice succesive din funcţia de preşedinte al secţiunii sociologice a ARLUS-ului, din delegaţia trimisă la Conferinţa de Pace de la Paris etc., care vor culmina cu demiterea lui în august 1947. Fragmente din declaraţiile lui A.G. ne pot da o idee cu privire la starea de spirit a Directorului general al I.C.S. în anii aceia întunecaţi. Iată de pildă o vinietă din 1945: „La 6 martie, când i-am dus numărul al 4-lea din «Comunicări statistice», se găsea în biroul său din localul de pe Calea Victoriei al Preşedinţiei şi privea abătut prin fereastră un tanc sovietic, care trecea“ (UC, p. 121).

La 10 august 1947, tata primeşte sarcina de a gira funcţia de Director General al Institutului. Într-o declaraţie, el scria, referindu-se la S. Manuilă: „În ultima noastră convorbire din Institut, i-am explicat că nu am căutat să-l scot şi că n-am urmărit să-i iau locul. Mi-a spus că nu a crezut aceasta, că e mulţumit că Institutul rămâne în seama unuia din oamenii vechi care-l cunosc şi iubesc şi nu a ajuns în mîna unui străin. Mi-a dorit să nu-mi pierd răbdarea şi să nu fac gafe şi să ţin locul cît mai multă vreme“ (UC, p. 187). Un an mai tîrziu, tata era silit la rîndul său să-şi dea demisia, devenind şomer.

N-ar fi cazul să-mi caute un pilot bun?

A.G.: „In vara 1947, într-o zi, când mă întorceam acasă de la birou, la prînz, Betea m-a însoţit. Era înainte să fi primit delegaţia de a gira direcţiunea Institutului, deci înainte şdeţ 10 august. Mi-a vorbit despre relaţiile lui aviatice, feluriţii piloţi pe care îi cultivă, spre a putea apela la ei. Nu spunea nume. Descria agitaţia în care-l ţine această preocupare, dificultatea de a se adapta mentalităţii şi gusturilor celor cu care căuta să fie în relaţii.

Mergeam pe Bulevard înspre Cotroceni. Pe cît îmi amintesc, după traversarea străzii Schitu Măgureanu, după ce am trecut de Liceul Lazăr, m-a întrebat dacă nu mă gîndesc să plec şi dacă n-ar fi cazul să-mi caute un pilot bun. Am spus că nu mă gîndesc să plec. Betea nici n-a obiectat, nici n-a insistat.

Am vorbit apoi despre altceva. Nu-mi aduc aminte ce, dar nici despre piloţi, nici despre plecare“ (UC, p. 84).

Marea însingurare

Sosise vremea unei mari însingurări. A.G. se descoperea neputînd adera nici la poziţia lui Miron Constantinescu, nici la crezul exaltat al adepţilor lui Pătrăşcanu şi nici la punctul de vedere al lui Manuilă sau Georgescu-Roegen. O vreme a continuat să lucreze pînă la extenuare. O vedem în consemnarea primului filaj.

4 mai 1948

N O T Ă

Supravegherea lui A. G.

La ora 9,35 pleacă de acasă împreună cu copii săi şi merge în Piaţa Elefterie, unde priveşte câteva minute, apoi pleacă şi merge în grădina Botanică, unde se aşează pe o bancă şi citeşte, iar copii se joacă.

La ora 12,30 vine la el soţia sa.

La ora 13 A.G. pleacă de aci cu soţia şi copii, merg la magazinul de stat din Piaţa Elefterie, unde fac cumpărături, apoi se înapoiază acasă.

În cursul după amiezii până la ora 21 cînd postul se suspendă, A.G. nu a mai fost văzut plecînd de acasă.

La ora 18,15 soţia lui A.G. pleacă de acasă cu copii şi merge în parcul dintre Facultatea de Drept şi Arena Venus unde se plimbă până la ora 20,10 cînd se înapoiază acasă (p. 742–745).

Auto Nr. 2938 B./ Şofer I. Lărgeanu/

ss. P. Roiu/ ss. I. Iordănescu

Mama

Mama apare puţin în notele de urmărire. Ea pleca la şcoală dimineaţa, se întorcea şi făcea lecţiile cu noi, se zbătea să avem la masă, pe lîngă mîncărurile gătite de bunica, lapte, sau unt, sau şuncă, sau ouă proaspete, ne plimba în parcul de lîngă Drept, în cel cu statuie sau în Grădina Botanică, unde alegea întotdeauna băncile însorite din preajma serei şi a labirintului. Cum cel urmărit era tata şi cum îşi împărţeau sarcinile, cum, în plus, mama avea de pregătit ea însăşi, acasă, lecţiile pe care urma să le predea şi de rezolvat, tot acasă, împreună cu bunica, tot ce era de făcut, filatorii o văd rareori alături de tata la cumpărături sau plimbări.

Punerea sub observaţie a telefonului îi va împrumuta, peste ani, o voce pe care nu o recunosc decît în parte.

Mama îşi îngrămădise cărţile într-un raft aşezat în dormitor. Neavînd birou, carnetele ei de teren şi lucrările fuseseră înghesuite, alături de rufărie, în şifonierul aceleiaşi încăperi. Cum veleităţile ei gospodăreşti nu erau pronunţate, mama abandonase bunicii bucătăria. Tata îşi avea biroul, care era totodată dormitor pentru bunica. În sufragerie, la masa cea lungă, mama scria şi citea alături de noi care desenam, învăţam să scriem sau să citim. Într-un fel, mama era cea mai lipsită de un spaţiu al ei în casa noastră, în care nimeni nu se bucura în mod clar de unul.

În primele două clase, mama mă urmărise atent, cu ochi cărora nu le scăpa niciodată nimic: se uita la lecţiile pe care le scrisesem, îmi cerea să le transcriu cînd nu era mulţumită, îmi arăta cum să desenez tuberculi sau fluturi. Acum făcea acelaşi lucru cu Dănuţ. În anii aceia fără radio şi televizor, mama a fost însă, mai cu seamă, vocea de fond care ne chema în larg, spre cărţi, citindu-ne cum numai ea ştia să o facă. Citea cu o voce plină şi caldă – în tinereţe mama cîntase neîntrecută, monografiştii din campaniile gustiene o porecliseră „Maria Neichii“ –, şi alegea viu textele care să ne rămînă în minte. Am adormit de multe ori ascultînd, citite de ea, basmele lui Ispirescu sau pe cele ale fraţilor Grimm, pe care le ştiam, la un moment dat, pe dinafară. O aud citindu-ne din Eminescu sau Coşbuc, mai tîrziu din Arghezi. Cînd ne citea despre moartea căprioarei în pădurea Petrişorului, nu ştiam că, mult mai tîrziu, la fel avea să stea singură şi să moară şi ea într-o noapte, mama noastră cea curajoasă şi tristă, tare şi fragilă.

De două ori pe an, primăvara şi toamna, mama ne lua la cumpărăturile rituale. Mergeam pe Lipscani, pe la Şelari. Cumpăram sandale, pantofi sau ghete, după anotimp, vreun material din care să ni se facă haine. Treceam pe la drogherie, unde mama îşi compunea colonia, cerînd vânzătoarei să amestece două părţi lavandă, o parte chypre şi o parte patchouli. Mă uitam la pîlnie, la lichidul care curgea încet, cu o atenţie care mi-a permis să recunosc gesturile creatoare de miros la comandă, mult mai tîrziu, în Mexic. Mexicancele cereau însă droghistului să le confecţioneze cum ştiu parfumuri franţuzeşti, Guerlain, Dior, italiene, nemţeşti şi să le pună în sticle cu vaporizator.

La un drum prin oraş cu mama, la ceas la Universitate, am văzut un urs jucînd, păşea cu labe moi, în sunet de daira, oamenii se întindeau pe jos, mama şi cu noi ne minunam văzîndu-i cum înviau apoi, verificînd prin mişcări de probă lecuirea.

O dată sau de două ori pe an, mama aducea acasă o croitoreasă, care venea cu maşina de cusut şi croia, cosea una sau două zile la rând, înnoindu-ne şi reparându-ne ca în basme hăinăria. Ne făcea bluze, cămăşi, uniforme şi ne simţeam irezistibili cîteva zile după aceea.

Cînd nu ştiam ceva, o întrebam pe mama. Ea era pe atunci, a fost şi a rămas enciclopedia noastră bucuroasă. De la ea am primit, rînd pe rînd, cărţile pe care i se părea important să le am. Alice în Ţara Minunilor, la un moment dat, cursul de introducere în lingvistică al lui Saussure, mai tîrziu. Cu Dănuţ şi cu mine, mama a dezghiocat vreme de cîţiva ani sintaxa unor propoziţii pe care le alegea voit cât mai întortocheate, deprinzându-ne cu plăcerea rostuitului lor limpezit. Limba română de la ea o ştiu, la cuvinte, de la ea am învăţat să visez. Dănuţ îmi spunea odată cît îi lipsesc, şi acum, clipele în care vorba din carte, vocea care o primeşte şi urechile care o ascultă sînt aduse alături cu fantezie de viaţa împreună şi nu de butonul unui aparat cu crainic.

Mama voia să învăţăm limbi străine şi ne-a înscris pe amîndoi la grădiniţa franceză din spatele Bisericii Albe. Eu am mai apucat şi doi ani de şcoală franceză în Christian Tell, cu examene publice unde mama venea nelipsită; episodul acestei şcoliri, în care tata nu crezuse, mi-a prins bine mai tîrziu, dîndu-mi încrederea în cunoştinţele de franceză, pe care o dau jocurile şi cîntecele deprinse la ani fragezi, parcurgerea abecedarelor şi a cărţilor pentru copii apărute în Franţa. Mai tîrziu, după moartea tatei, mama dădea meditaţii ca să ne plătească lecţii de germană cu Bruder Athanasie de la Sfântul Iosif, mie şi lecţii de greacă cu profesorul Marin, descurajat şi plictisit în acei ani – el era „Submarinul“ din Cişmigiu et Comp. –, care locuia la cîteva case după a noastră, pe Dr. Lister. Inventîndu-ne mereu ocupaţii inedite, ne ducea la Clubul Salariaţilor din Învăţămînt să învăţăm să cîntăm la pian, să învăţăm esperanto, eu am fost înscrisă şi la un curs de făcut măşti din carton presat. Ne ducea la teatru şi la operă, cumpărînd bilete prin şcoală, la cinematograf. Într-o vară, la moartea tatălui ei vitreg, mama s-a trezit pe neaşteptate cu nişte bani, nu mulţi, moştenire. Vara aceea a prefăcut-o într-o gală a filmelor, cîtă vreme ne-au ajuns banii, mergeam de cîte două–trei ori pe săptămînă la grădină, vedeam un film şi mîncam după aceea mici sau friptură la grătar. Cine mai era ca noi, mama ieşea din depresiune şi reinventase, către mijlocul anilor 1950, bucuria şi jocul.

Despre ea, despre copilăria ei, mama aproape că nu a vorbit. Am aflat cîte ceva ascultîndu-i poeziile, citindu-i scrisorile. O fărîmă de poezie, Oblon, îmi permite să imaginez punţi între ea copil şi noi cei de atunci – fusese crescută de o bunică, după recăsătorirea mamei ei: „Mă-nvălui uşor/ şi te-apleci/ surîzînd/ blînd/ să-mi citeşti în ochi/ de aproape/ aleanul meu/ greu/ nimic să nu-ţi scape./ Ce noroc/ că există pleoape!“ (Ştefania Golopenţia, Sporul vieţii, p. 268). Îi semănam, şi Dănuţ, şi eu, ea se uita la noi cu aceeaşi privire deplină cu care fusese văzută cîndva, jocul de-a v-aţi ascuns între cei care cunosc şi cei care deprind iubirea reîncepuse.

În vacanţe cu mama şi tata laolaltă nu am fost niciodată. Cu mama de cîteva ori, la Bozovici, la Băile Herculane, la Sinaia (unde Institutul de Statistică avea o vilă pentru funcţionari), la naşa noastră din Hodac, ca şi ea, profesoară, cu care se împrietenise pe teren. Cu tata am fost o dată la Sebeş, într-o vară în care el ţinea un curs de sociologie şi statistică pentru funcţionarii I.C.S. Am mîncat seară de seară fragi cu smîntînă şi am văzut pentru prima oară gheţişoară, la familia Cotora.

După arestarea tatei, mama nu a mai mers niciodată în vacanţă cu noi. O vreme s-a dus vara, alături de alte colege, să se ocupe în colonii de copiii altora, obţinînd în schimb pentru noi locuri în colonii paralele. Îmi aduc aminte că eram primii care primeam scrisori atunci cînd plecam în tabere. Ne conducea la gară, se întorcea acasă şi ne scria cîte o scrisoare sau carte poştală la fiecare, ca să nu ne certăm. Apoi noi am crescut, în rarele dăţi cînd am ajuns pe undeva ca elevi sau studenţi, mama era acasă, primind vederile noastre, pe cele de la prieteni ai casei sau colege care-i istoriseau bucuriile verilor lor. Trecea cu greu prin verile opărite care nu o odihneau, visînd uneori la un drum spre Craiova copilăriei ei pe care nu l-a făcut.

Născută la Bucureşti, Sanda Golopenţia urmează cursurile Facultăţii de limba şi literatura română a Universităţii Bucureşti. Este, pe rînd, bibliotecar şi apoi documentarist la Institutul de Folclor, cercetător la Centrul de cercetări fonetice şi dialectale (devenit ulterior Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice), lector- asociat la Catedra de Limba română a Facultăţii de Filologie din Bucureşti. Din 1980 se stabileşte în SUA. Predă cursuri de italiană la Cornell University (Ithaca, New York), cursuri de semiotică şi literatură la Vanderbilt University (Nashville, Tennesee) şi este profesor la Universitatea Brown (Providence, Rhode Island) din 1981 şi pînă în prezent (predînd cursuri de pragmatică literară, teatru francez, roman francez contemporan, cultură franceză a secolului al XX-lea, istoria limbii franceze).

Printre volumele publicate se numără: Mitul pagubei, Providence: Hiatus, 1986; Les voies de la pragmatique, Stanford, Anma Libri, 1988; Voir les didascalies (în colaborare), Toulouse–Paris, CRIC–Ophrys, 1994; Cartea plecării, Bucureşti, Univers, 1995; America America, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996; Desire Machines. A Romanian Love Charms Database, Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998; Vămile grave, Bucureşti: Univers, 1999; Intermemoria — Studii de pragmatică şi antropologie, Cluj: Dacia, 2001; Chemarea mîinilor negative, Bucureşti, Cartea Românească, 2002; Learn To Sing, My Mother Said. Songs of the Women of Breb/ Hori de femei din Breb, Baia Mare, Editura Ethnologica, 2004; Limba descîntecelor româneşti, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007; Emigranţii Carter, Bucureşti: Paideia, 2008; Hacia una nueva Definición de las Didascalías (în colaborare), Madrid, ADE, sub tipar.

După ce a ridicat în Harmonia celestis un monument în onoarea tatălui său, Péter Esterházy a trebuit să-l dărîme, cu furie şi durere, cărămidă cu cărămidă, în Ediţie revăzută.

Într-un demers de aceeaşi profunzime şi anvergură, Sanda Golopenţia a dedicat tatălui ei o carte imensă, la propriu şi la figurat, intitulată Ultima carte (Editura Enciclopedică, 2001). Ea reconstituia minuţios, cu o rară devoţiune şi acribie, spirit ştiinţific şi emoţie stăpînită, traiectoria lui Anton Golopenţia, din momentul cînd este arestat şi implicat în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în ianuarie 1950 şi pînă cînd moare, în condiţii neelucidate, înainte de terminarea anchetei, în 26 mai 1951. Pentru asta fiica a citit filă cu filă cele aproape o sută de volume ale dosarului, selectînd documentele cele mai semnificative referitoare la tatăl ei.

Figura acestui sociolog strălucit, căzut victimă criminalităţii şi stupizeniei regimului comunist, la vîrsta deplinei capacităţi creatoare, apărea în acea carte în toată luminozitatea lui tragică.

Autoarea cărţii, profesoară universitară în Statele Unite, îşi interzicea acolo orice comentariu personal, legat nu doar de propriile sentimente şi gînduri de „editor“, dar şi de amintirile copilului de 10 ani, care era atunci cînd i-a fost răpit tatăl.

Cu întreaga ştiinţă de „doctor în tăcere“, dobîndită de atunci, Sanda Golopenţia face în Viaţa noastră cea de toate zilele, ceea ce Esterházy, din păcate, nu a putut să facă. Ea desăvîrşeşte monumentul tatălui ei, animîndu-l şi îmbogăţindu-i substanţa umană. Şi adăugîndu-i propriile amintiri, dureroase pînă la ţipăt, propria iubire, discretă şi copleşitoare, propria-i analiză a epocii, pe cât de acută, pe atât de calmă şi curată de orice ranchiună.

Notele de filaj, înregistrările convorbirilor, corespondenţa brutal spionată, toate josnicele metode ale Securităţii sînt transformate aici în accesorii ale memoriei noastre imperfecte şi nesigure.

Anii ’50, cu intelectualitatea marginalizată, filmele sovietice, cartelele de alimente şi viaţa frîntă a bucureşteanului obişnuit, frica şi solidaritatea, ne trec prin faţa ochilor şi prind viaţă într-o reconstituire unică în literatura noastră documentară şi în literatura noastră, tout court.

Un roman non-ficţional „ţesut“ cu măiestrie desăvîrşită şi o analiză a epocii luminată de înţelegere şi cumva „absolvită“ de toate întunecimile sale.

Doina JELA

Recomanda articolul prin: