Viaţa pitorească a personajelor

Autor: Silvia DUMITRACHE | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cînd ne gîndim, de pildă, la personajele lui Camil Petrescu, nu ezităm să le încadrăm în categoria intelectualilor lucizi, la fel cum pe eroii (sau pe antieroii) lui G. Călinescu îi percepem în funcţie de o anume tipologie, a cărei filieră este una balzaciană. Jocul de puzzle prin care clasăm personajele avînd în vedere o sumă de caracteristici specifice pare a nu mai avea nici un mister, cel puţin în cazul literaturii canonice. Cartea lui Horia Gârbea, Trecute vieţi de fanţi şi de birlici, demonstrează însă că noi trasee interpretative se pot contura chiar pornind din puncte literare ameninţate, adesea, de căderea în clişeizare. Totuşi, cartea lui Gârbea nu ia aspectul unui studiu critic, ce ar fi presupus o rigoare sistemică. Numeroasele intervenţii – cu precădere ludice şi ironice – ale autorului împing scrierea la graniţa criticii cu ficţiunea, Trecute vieţi de fanţi şi de birlici putînd trece, astfel, drept o critificţiune.

Plecînd de la premiza că viaţa personajelor este, în multe cazuri, mai interesantă decît cea a persoanelor reale, Horia Gârbea îşi îndreaptă atenţia către o serie de eroi din literatura română (începînd cu cea din secolul al XIX-lea, cu o pondere clară pe Caragiale, ajungînd la scrieri din contemporaneitate) pe care îi observă în contexte variate – inedite atunci cînd le raportăm la linia trasată, de-a lungul timpului, de critică –, reprezentative pentru conturarea unei epoci. Horia Gârbea ne sugerează că, uneori, într-o mai mare măsură decît documentele, literatura păstrează mai fidel liantul cu realitatea unei anume perioade istorice. Ceea ce ştim despre secolul al XIX-lea se datorează mai mult lui Caragiale sau lui Creangă decît consemnărilor oficiale, iar un Camil Petrescu sau un Mircea Eliade ne povestesc, de multe ori, într-un mod mai verosimil despre interbelic decît documentele.

În definirea personajelor, Horia Gârbea ia în considerare aspecte aparent marginale, dar care dau savoare textului, ca de pildă, jocurile de societate (de la stosul jucat de Caţavencu, pînă la pokerul crailor lui Mateiu) sau alcoolurile consumate (de la ceaiul băut de Ioanide, ajungînd la tradiţionala ţuică preferată de personajele lui Preda).

Scrisă într-un ritm alert, degajat, cartea lui Horia Gârbea îşi propune schiţarea unor taxonomii inedite, fără pretenţiile unui studiu riguros. În favoarea acestei idei vin şi intervenţiile ludice ale autorului, pe parcursul scrierii: de pildă, Horia Gârbea îl vede pe Grobei din Bunavestirea lui Breban ca suferind de „epistolită“; sau, după ce se arată indignat din pricina contextului în care se desfăşoară celebra discuţie filozofică dintre Ela şi Ştefan Gheorghidiu, afirmă condescendent, cu o atitudine ce mimează justificarea comportamentului Elei: „Apoi se miră că ea îl părăseşte pentru un ins mai primitiv şi mai monden“.

Interesantă este modalitatea de încheiere a capitolelor, într-o notă comică, pe alocuri cu uşoare accente ironice. Susţinînd, într-un rînd, că referinţele la alcoolurile consumate de personaje pot fi continuate la nesfîrşit, Gârbea alege să tragă linie… „pentru a merge, evident, la o bere“. În altă parte, subliniază că literatura română are în vedere, uneori, şi cazuri clinice, dar „noi, cititorii să fim sănătoşi“. Astfel de inserturi ludice suplinesc lipsa unui comentariu consistent, al acelui fir roşu care ar trebui să susţină construcţia unei demonstraţii. Sugestiile comico-ironice, ce lasă permanent senzaţia de glumă, dar şi de uşurinţă în jonglarea cu o serie de motive şi de tipologii ale literaturii române, sînt completate de afirmaţii care vizează mediul scritorilor şi al intelectualilor în realitatea contemporană, tonul trădînd, de această dată, mai degrabă dezamăgire decît sarcasm. Ajungînd, în capitolul „Operele şi ratările personajelor“, la concluzia că puţine sînt cazurile din literatura română în care un creator este ocolit de fatalitatea ratării şi reuşeşte să îşi definitiveze o operă sau un proiect (aşa cum este Andronic din Ultima oră a lui Sebastian), Horia Gârbea critică un sistem arbitrar care permite doar accidental ca un intelectual să obţină fondurile necesare.

Nota de critică a unor aspecte contemporane este nuanţată în „Addenda. Alte eseuri“, în care „trecutele vieţi de fanţi şi de birlici“ nu mai constituie obiectul central al analizei. Autorul vorbeşte despre „prepoziţiofagie“, o boală din ce în ce mai periculoasă, ce se manifestă prin ingerarea prepoziţiilor „cu o viteză înfricoşătoare“. În acelaşi context al tendinţei de reducţie, de simplificare a limbajului, Horia Gârbea plasează şi conversaţiile purtate pe Messenger, pe care le descalifică prin lapidaritatea inutilă pe care o impun. În mod evident, pentru a-şi susţine ironia, Gârbea oferă o mostră din acest tip de limbaj, anunţînd că „multe ar fi de zis, dar «tr sa plc, mai vb»! În final, «ms pt atenţie, vă sal, al dvs…»“.

Prin tenta ludică pe care o imprimă cărţii, Horia Gârbea dovedeşte că principala sa intenţie nu rezidă în dorinţa de a impune o nouă grilă hermeneutică asupra literaturii române, ci în încercarea de a demonstra că resursele literaturii nu pot fi, niciodată, pe deplin epuizate.

Recomanda articolul prin: