OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Izbînzile majore ale scriitorului, de o atît de largă şi profundă înzestrare, onorează o Românie care îşi valorifică superior premisele, în constanta şi benefica racordare la valorile culturii universale, onorînd-o şi pe aceasta cu o contribuţie cărturească de prim rang.

 

Lectorul asiduu şi comentatorul acut de literatură şi-au ordonat travaliul prin orgolioasa modestie a fidelităţii faţă de text. Supunerea la obiect potenţează la Matei Călinescu o singulară capacitate de scrutare a textului şi de situare a acestuia într-un context literar complementar, revelator de tainice, proaspete înţelesuri latente. Temeinicia, originalitatea şi subtilitatea criticului slujesc opera şi autorul cu care se întîlneşte fără condescendenţă şi frustrări, într-un aristocratic dialog critic, în tradiţia marilor spirite. Fără acest preliminar şi obligatoriu exerciţiu al cunoaşterii, originalitatea interpretării, din partea oricui ar veni, n-ar rămîne decît o arogantă şi frivolă trucare a semnificaţiilor. Studiile lui Matei Călinescu despre clasicismul european, despre modernism şi modernitate, postmodernism şi recitire, Eugen Ionescu, momentul literar eminescian şi momentul literar contemporan confirmă, ca şi orice alt text ocazional de-al său, amprenta unui spirit superior şi inconfundabil.

 

Deşi era prieten cu Lucian Raicu, nu l-am cunoscut pe Matei decît după venirea mea în America.

 

A răspuns prompt şi afectuos mesajului şi a invitat proaspătul şi năucitul pribeag la Indiana University, la o discuţie publică despre România. Acolo am cunoscut-o pe Uca, admirabila sa soţie, şi pe cîţiva dintre prietenii săi. S-a grăbit apoi să amplifice ospitalitatea oferind cartea mea apărută la Gottingen, la Steidl Verlag, unui coleg, profesor de literatură germană care, entuziasmat de lectură, a scris un elogios referat Editurii New Directions. Nobilă, spontană şi, de ce să nu spun, rară solidaritate... Aveam să regăsesc la Matei, în anii următori, aceeaşi cavalerească alteritate gentilă şi generoasă, în fapte şi în judecată. În furtunoasa toamnă a anului 1989 am participat, alături de Matei, la o seară dedicată literaturii române de PEN-ul American, sub titlul interogativ Este cuvîntul o armă?. Ne-am regăsit pe aceeaşi poziţie „est-etică“, unind morala cu esteticul, cum aveam să ne regăsim, din fericire, şi în anii următori, pe poziţii politice similare, cînd România trăia, după tardiva eliberare de tiranie, tumultul unei tranziţii echivoce şi confuze şi cînd chiar şi o parte din intelectualitate privea mai curînd spre etnocraţia anilor ’30 decît spre viitorul democratic al unei Europe comunitare, de nou mileniu. Devenisem prieteni şi a fost o persistentă bucurie să descopăr în dubla noastră concetăţenie, română şi americană, aceleaşi aspiraţii spre convivialitate, adevăr şi onestitate. Ne-am revăzut la New York, la Washington, la Bard şi în Elveţia, am comunicat frecvent, epistolar şi telefonic, a fost totdeauna reconfortant să regăsesc acelaşi interlocutor luminat, discret, erudit, de o fină percepţie a realităţii şi a intangibilului. Mă întorc adesea cu fervoare şi gratitudine, în momentele de cumpănă, la paginile sale despre cărţi şi despre oameni, chiar şi la cele, mărturisesc cu deloc falsă modestie, despre mine însumi. Încă un privilegiu al întîlnirii noastre americane, pe care l-am şi sărbătorit împreună de Crăciunul din 2007, cînd încercam, cu Uca şi Cella, visuri de viitori vecini, pentru plănuita mutare a cuplului Călinescu în clădirea în care locuiesc.

 

Recitesc paginile pe care Matei mi le-a trimis, în septembrie trecut, pentru antologia Scriitorii despre scris (literatură română), care urmează să apară într-o serie internaţională la Trinity University Press. Se intitulează, deloc întîmplător, Scrisul şi lectura sau viceversa. Citez propoziţiunea pe care aş vrea s-o semnez la rîndu-mi: „La eterna întrebare: «De ce scrii?», aş răspunde: pentru că m-am îndrăgostit de lectură şi pentru că, în timp, am învăţat să citesc“. ş…ţ „Experienţa exilului m-a făcut să-mi dau seama că Itaca e, pentru mine, o limbă – o mică insulă stîncoasă, obscură, în vasta geografie lingvistică a lumii.“ Evident, mi-am recunoscut gîndul transcris în alte cuvinte, îndreptăţit şi prin preţioasa confirmare a lui Matei. „Faptul de a scrie în româneşte de departe, de foarte departe, din altă lume, dacă nu chiar din lumea cealaltă, mi se pare în acelaşi timp extraordinar şi perfect normal... Ulise, spun unele legende, după neuitatul nostos din Odiseea, n-ar fi rămas în Itaca.“ Se înţelege de ce prietenia noastră şi-a dobîndit în Lumea Nouă trăinicia uneia vechi.