Pentru cititorii care aşteaptă…
„Începutul“, am o surpriză. Nu ştiu cît de plăcută.
Şi acest al doilea capitol are un caracter introductiv. Şi vor mai
fi două aidoma. (Importanţa lor se va vădi pe măsură ce fluxul
faptelor se va drena în canalele celor patruzeci de capitole
ale poveştii propriu-zise.) Mă voi strădui să le fac cît
mai scurte.
Alte justificări subiective
Unde s-au intersectat urmele lui Niuc
cu paşii mei? Şi de ce s-a întîmplat asta? Poate a
venit vremea să le povestesc cititorilor şi cîteva lucruri
mai puţin ştiute despre mine. Voi selecta tocmai acele întîmplări
care, indiferent de importanţa pe care ar putea să o aibă pe harta
de ansamblu a vieţii mele, pot aduce cîteva lumini în
privinţa acestei legături stranii între mine şi un scriitor
extraordinar al anilor ’70.
Voi începe totuşi cu cîteva
date generale, semnificative anume pentru că, în cazul lui
Niuc, voi face abuz de astfel de date, iar unele s-ar putea să
descoperim împreună că au cîteva… corespondenţe:
familia tatălui meu provine din satul Bezded din Sălaj. Cum şi
numele satului, şi numele nostru de familie (Drăjan) sînt de
provenienţă slavă, cum satul e bine ascuns de dealuri şi păduri,
iar cel mai apropiat sat are tot nume slav – Cernuc (acolo s-a
mutat familia mea în tinereţea bunicului meu) –, cum e vorba
de localităţi foarte mici şi cum toate hărţile migraţiilor
arată că o parte dintre sîrbi au pornit din Ardeal spre nord
şi s-au stabilit chiar în aceste locuri, e clar că familia
mea din partea tatălui are rădăcini sîrbeşti. Bunică-miu a
avut probleme mari cu comuniştii, ca şi taică-miu (care a făcut
şase luni de puşcărie pentru „defăimarea simbolurilor
naţionale“ – lucru de care am fost acuzat peste ani, într-un
context diferit, şi eu).
Mama este fiica Garofinei Ianuş din
Gura Humorului. Numele Ianuş nu este legitim în cazul ei –
bunicul meu vitreg, necunoscut, a murit pe front, cu doi ani înainte
să se nască ea. Bunica mea, care e grav bolnavă şi nu se ştie
cît o va mai duce în lumea asta, nu i-a spus niciodată
cine e tatăl ei, dar, cum mama e născută în septembrie 1947,
ne putem imagina despre ce e vorba. În decursul anului 1946,
400.000 de soldaţi ai armatei sovietice s-au retras din România
şi e de presupus că au furat şi au violat tot ce nu apucaseră să
fure şi să violeze în campania Berlinului, cînd, din
fericire (?), mai aveau şi de luptat…
Bunica e o ţărancă bucovineană
dintr-o familie foarte credincioasă – sorei ei i-a fost pus numele
Agapia. După ce mama mea a învăţat-o să citească pe
Butiti, cum îi spuneam eu cînd eram mic, ea a citit doar
cărţi religioase. Nu s-a recăsătorit niciodată şi a lucrat ca
femeie de serviciu la o casă de copii, unde au crescut mama mea şi
fratele ei.
A avut două accidente de maşină
groaznice – a fost lovită, la interval de cîţiva ani, de
două maşini, pe cînd trecea strada pe trecerea de pietoni –,
în care şi-a fracturat amîndouă picioarele.
Acum, niscaiva fapte, alandala, alese
doar pentru relevanţa lor pentru acest… caz:
a) În clasa a patra (dar atunci
eu eram de vîrsta unui copil de-a cincea – am avut la 10 ani
o fractură de femur, care mi-a mîncat un an de şcoală, aşa
a vrut mama –, doctorii de la Spitalul Municipal din Braşov nu au
mai vrut să îmi scoată tija; prin intervenţii ale
părinţilor, am fost operat – şi salvat – la Spitalul Militar,
motiv pentru care am ales apoi…, şi aici e o discuţie lungă, pe
care o las pentru alte scrieri… Liceul Militar din Breaza… însă,
în Spitalul Militar din Braşov, mi s-a întîmplat
şi alt lucru, unul oribil de data asta, care a născut în mine
o agresivitate şi nişte obsesii sexuale mult prea puternice pentru
acea vîrstă – o clismă înainte de operaţie, în
condiţiile în care acest act nu e permis nici măcar în
spitale, asupra copiilor…), am descoperit singurul argument
adevărat al credinţei, care aveam să aflu mai tîrziu că
fusese descoperit, încă de pe la 1400, de Nicolaus Olahus.
Cînd i-am spus colegului meu din noua mea clasă, Ovidiu Pocan,
că trebuie să existe ceva ce ne depăşeşte spiritual, pentru că,
atunci cînd te uiţi la cer, simţi nevoia să te gîndeşti
(dacă gîndeşti) unde se termină… şi simţi nevoia să îţi
imaginezi că trebuie să existe undeva un zid, o margine… şi apoi
iar… „dincolo de ea, ce e?“… trebuie să fie ceva… şi iar…
Ovi a înţeles mesajul meu şi cred că mă consideră pînă
azi genial. Întrebările privitoare la moarte începusem
să mi le pun de la patru ani – cînd mama mi-a pus un diafilm
cu Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte.
Nu am încetat din plîns pînă nu mi-a promis că
voi fi nemuritor… (E ciudată obsesia pe care o are fetiţa mea de
patru ani pentru acelaşi subiect, discuţiile ei cu păpuşile sînt
de multe ori adevărate pledoarii avocăţeşti pentru… nemoarte.)
b) Cînd mi-am rupt piciorul, la
10 ani, am avut prima senzaţie „nepămînteană“: m-am
văzut clar, limpede, definit perfect pe mine însumi de
deasupra mea, zăcînd întins în zăpadă, cu
piciorul stîng răsucit nefiresc.
c) A doua „ieşire din corp“ am
avut-o în liceu, cînd am încercat să mă sinucid
din cauză că o fată nu mă iubea; am văzut-o, la fel de limpede,
de deasupra, plimbîndu-se de mînă cu altcineva pe
străzile oraşului Breaza.
d) Am avut şi patru revelaţii
„fericite“: una în Braşov, cîteva minute lungi am
văzut o lumină puternică ieşind din zidurile caselor de pe
Republicii; era ca şi cum zidurile iradiau dinăuntrul lor cu o
lumină cu mult mai puternică decît lumina Soarelui şi decît
orice fel de lumină sau reflexie a Apusului; am trăit o stare
asemănătoare şi în Breaza, în curtea Liceului Militar;
încă una, foarte puternică, în Gura Humorului – am
rămas blocat în Ariniş, lîngă terasa Castelului (fostă
reşedinţă de vacanţă a Regelui Mihai), privind frunzele –, de
fapt… cîte o frunză care iradia de parcă avea un suflet, o
lumină proprie; de parcă avea raţiune şi voia să îmi
vorbească, vie, despărţită de copac…; şi o alta, într-o
noapte de Înviere, la biserica de lîngă Parcul Central
din Braşov, alături de foştii mei colegi de Generală – eram la
liceu, descoperisem filozofiile orientale şi m-am temut că aceasta
a fost indusă de slujbă, nu a pornit din interior;
e) Aceste revelaţii au apărut pe
fondul unor crize religioase creştine, în primele două
cazuri, panteiste în al treilea; aceste crize religioase aveau
legătură cu apariţia dorinţelor sexuale şi încercarea mea
de a le reprima;
f) Într-o primă fază, mi s-a
părut că descopăr „sensul vieţii“ în Noul Testament;
apoi l-am căutat în Tao Te King; Taoismul şi meditaţiile de
tip yoghin au fost aur curat pentru mine – am găsit în ele
ceea ce căutam de multă vreme –, un bun control al gîndurilor
mele;
g) M-am născut la data de 24.XII.1975,
în jurul orei patru dimineaţa; fiica mea s-a născut la data
de 04.IV.2004, exact la ora 16.04 (ceasurile arătau 17.04, dar se
trecuse la convenţia „orei de vară“);
h) Fracturismul a fost botezat în
noaptea de 10 spre 11 septembrie 1998.
i) …Oricît de greu mi-ar veni,
trebuie să trec şi la partea mai puţin plăcută a poveştii… În
clasa a şaptea (sau a şasea?) – imediat după Revoluţie –, am
fost pedepsit de profesoara de matematică pentru că nu îmi
făcusem tema (eram cel mai bun din clasă la mate, olimpic pe judeţ,
dar ea s-a simţit datoare să îmi facă o morală cruntă şi
să îmi critice vehement ţinuta – renunţasem la uniformă
pentru blugi sau îmi lăsasem părul lung..., cei care au trăit
perioada îşi aduc aminte de eliberarea de atunci…, aveam şi
o dispută politică, dacă eram în a şaptea, ea era o
fesenistă feroce, nu mai ţin minte contextul exact); s-a purtat
foarte urît, foarte nedrept cu mine – avea ceva isteric în
tonul vocii, vroia să mă dea ca exemplu tuturor pentru că nu
pusesem pe hîrtie nişte exerciţii pe care le puteam rezolva
în minte în două minute…, întreaga oră am
mustit de ură şi mi-am dorit cu înverşunare să îi
cadă tabla în cap; Ei bine…, la sfîrşitul orei,
colega mea de bancă de atunci (?) s-a dus să şteargă tabla, profa
era în picioare şi ne spunea ceva despre temele nefăcute,
tabla s-a desprins din perete şi i-a căzut în cap; ţin minte
şi acum chipul ei plin de sînge, în vreme ce noi ne
buluceam spre coridor, cum cineva îi striga elevului de
serviciu pe şcoală să cheme salvarea, cum ea se aşeza pe scaunul
de la catedră, ţinîndu-şi batista la cap – tabla o lovise
cu colţul, nu mai putea să vorbească, cum îi dăduseră
lacrimile care se amestecau cu sîngele care i se scurgea pe
faţă…; am simţit o stare groaznică atunci şi mi-am jurat să
nu îi mai doresc răul cuiva aşa niciodată, orice ar fi;
j) M-am ţinut de acest jurămînt,
cu foarte mici scăpări, reprimate repede, pînă azi; cred că
această reprimare continuă a gîndurilor rele explică
violenţa unor versuri sau violenţa unor articole ale mele (peste
asta s-a aşternut de la o vreme o nevoie imensă de dragoste); am
preferat să le spun oamenilor în faţă chiar şi cele mai
dureroase lucruri în loc să îmi încheg gîndurile
într-o armă vindicativă îndreptată împotriva
lor, adevărata putere nu aparţine cuvîntului, care e doar o
formă de manifestare, ci gîndului; nu le-am dorit răul nici
măcar celor mai răi „căprari“ pe care i-am întîlnit
în liceu; în schimb, am strecurat în încercările
mele de comunicare cu Divinitatea o dorinţă protectoare, menită să
facă gîndurile rele îndreptate împotriva mea de
cei care nu ţin la mine să se întoarcă împotriva lor
(în cazul celor bune, îmi doresc să se întoarcă
împreună cu gîndurile mele bune); am motive să cred că
această dorinţă a mea l-a ucis înainte de vreme pe Gheorghe
Crăciun – am avut două ieşiri crîncene, dement de violente
în viaţă: una împotriva mamei mele, în
adolescenţă, cînd i-am reproşat chiar şi că m-a născut
(sper să mi se poată ierta asta), alta, la crîşma Muzeului
Literaturii, faţă de Muşina şi Crăciun – ajunsesem să intru
în vorbă cu ei, pentru că venise Dudu Crudu la Bucureşti şi
încerca să ne împace; i-am înjurat pe Muşina şi
pe Crăciun cum mi-a venit la gură, oribil, am zbierat la ei ca un
apucat, şi mărturisesc că mai mult la Crăciun, tocmai pentru că
lui Muşina îi purtam în acea clipă un dispreţ mult mai
mare, simţeam că pînă la urmă, cu Gheorghe Crăciun aş fi
putut să comunic, o vorbă bună (sau chiar o glumă – pînă
la urmă toată lumea era abţiguită la masa aia) a lui cred că
m-ar fi întors cu 180 de grade, instantaneu; cred că ieşirea
mea l-a făcut pe Gheorghe Crăciun să dezvolte un conglomerat de
ură împotriva mea, care s-a întors împotriva lui;
cînd am vorbit cu el, era un om zdravăn, lucid, nu arăta ca
un om grav bolnav (era, dar nu cred că boala l-a ucis atît de
repede)…; peste două-trei săptămîni a murit; regretele
mele ar fi zadarnice – după ce am ieşit pe uşa cafenelei, m-am
căit amarnic pentru ce făcusem, mi-am reprimat toată furia şi
mi-am jurat să nu mai fac aşa ceva niciodată (nu ştiu dacă are
vreo importanţă – eu sînt născut în Ajunul
Crăciunului…);
k) Povestea mea „matematică“ s-a
repetat în liceu, de data asta lăsînd urme adînci
în destinul meu. Cea mai dură profesoară de mate din „LMDC“,
supranumită „Sadica“, obişnuia să le dea elevilor de a noua o
lucrare de control în chiar prima oră. Scopul ei era să le
scoată din cap că ştiu matematică. În clasa mea, s-au
obţinut doar note de 3 şi 4, cu excepţia a doi de 9, note luate de
mine şi de colegul meu de bancă, Mache. „Sadica“ m-a chemat în
faţa clasei şi m-a acuzat că am copiat de la colegul meu.
Explicaţia era, însă, mult mai simplă: eu şi Mache, amîndoi
braşoveni – de asta ne aşezaserăm în aceeaşi bancă, eram
amîndoi olimpici la mate. În plus, mie îmi fusese
învăţătoare – şi îmi insuflase pasiunea pentru
matematică – mătuşa lui, cea care îl pregătise şi pe el
în clasele primare. Poate învăţasem amîndoi de la
ea o sintagmă (acel q.e.d.) care a făcut-o pe profă să creadă că
am copiat unul de la altul… Din acel moment, am abandonat definitiv
matematica…;
l) Tot în liceu…, o ieşire
„politică“ la ora de rusă a dus-o pe profesoara de la această
materie în pragul unei crize de nervi (a început să-i
curgă sînge din nas etc.) – în povestea asta, nu am
fost singur – era o perioadă în care întreaga
societate românească se lupta cu stafia ceauşismului şi cu
cea a sovieticilor…
Nu mai insist cu alte fapte mărunte,
în genul întîlnirilor întîmplătoare
(ale mele cu Dudu, de pildă, pe străduţe din Bucureşti), cert e
că… sînt credincios. Cred cu tărie că există o realitate
ordonată care ne depăşeşte, un program, o raţiune (poate chiar
mai multe) care depăşesc cu mult capacităţile bietei noastre
raţiuni. O realitate pentru care cele mai frumoase sau puternice
lucruri ale noastre – muzica, de pildă – se poate să nu însemne
nimic. De ce oare revelaţiile sînt ca nişte filme mute? În
timpul celei pe care am avut-o în biserică nu mai percepeam
muzica din jur… Nu ştiu dacă e aşa pentru toţi… Cred că
gîndurile noastre sînt entităţi independente de
creierul nostru, fluxuri care se propagă în tot ceea ce vedem
şi atingem.
Cred că va fi important, în
cursul acestei monografii subiective a lui Niuc Monciu-Sudinski, să
ştiţi aceste lucruri despre autorul ei.
Nota 1.2. b
Trebuie să fac o notă la a doua parte
a acestei poveşti. Tocmai am primit mai multe mesaje, pe messenger
şi e-mail, de la fosta mea colegă de clasă Oana Ungureanu, prima
mea dragoste (acum căsătorită, plecată în Vest). Aceste
mesaje lămuresc faptul că nu am fost singur în povestea aceea
tristă cu profesoara Cioc. Fapt e că eu îmi îndreptasem
gîndurile într-o direcţie precisă – „să îi
cadă tabla în cap“ –, dar Oana era alături de mine:
[12:09] _oana: mi-amintesc de parca
era ieri scena cu profesoara de mate’
[12:11] _oana: eram incordata ca un
arc in banca mea, cu valuri-valuri de aversiune tasnind din mine
catre ea, cu urlete interioare „inchide gura, lasa-l in pace, taci,
taci, taci!!!!!!!!!!“, pana cand….
[12:12] _oana: nu puteam sa te apar
decat asa si nu puteam sa nu o fac
[12:12] _oana: cu doar o zi inainte
imi scrisesei pe caietul de matematica, pe prima pagina chiar
[12:13] _oana: „te-ai lovit, dar ma
doare pe mine“
[12:14] _oana: era mai mult decat
primisem vreodata… si ma durea in mai multe locuri decat puteam
spune oricui
Şi mai interesant: Oana ştie şi
povestea din Noaptea de Înviere, deşi eu nu o văzusem (deşi,
de obicei, o simţeam, nu avea cum să se ascundă de mine).
[13:48] _oana: eram si eu in piata la
Invierea cu colegii de generala, stii?
[13:48] celbuncelrau: eu eram cu
pisco si cu peli
[13:49] _oana: da
[13:49] _oana: aveai un aer
confuz-inaltat
ş13:50ţ celbuncelrau: ne vedeai?
ne-am intilnit?
ş13:50ţ celbuncelrau: ciudat
ş13:50ţ _oana: eu m-am uitat in ochii
tai care se uitau in sus
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters