OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pare uşor de răspuns: „Ştim noi cine a fost Eminescu?“ se întreabă – şi ne întreabă – Ilina Gregori încă din titlul recent apărutului său studiu, consacrat unei ample şi minuţioase cercetări a perioadei petrecute de Eminescu la Berlin, între toamna lui 1872 şi vara lui 1874. Reformulată, întrebarea ar putea suna: „chiar vrem să ştim noi cine a fost Eminescu?“, de vreme ce decenii la rînd ne-am obişnuit să-l reducem pe scriitorul autentic şi viu la o efigie, pe cît de abstractă, pe atît de lipsită de conţinut, iar viaţa şi opera „poetului naţional“ au fost acoperite de clişee, de prejudecăţi şi, nu o dată, de lecţiuni greşite? Chiar vrem să ştim cine a fost Eminescu, dincolo de tot bagajul de locuri comune, percepţii mitizante şi interpretări pioase care ocultează opera şi ne ţin la distanţă de adevărurile vieţii şi, în egală măsură, de semnificaţiile complexe ale scrierilor sale?

 

Polemică faţă de comoditatea cu care mulţi dintre biografii lui Eminescu abordează intervalul berlinez – prezentat ca nefast pentru poet, în opoziţie cu perioada vieneză, senină şi benefică –, Ilina Gregori remarcă insuficienta cunoaştere a biografiei poetului care, deşi Învestit cu statutul de „poet naţional“, a fost de cele mai multe ori subevaluat din punct de vedere intelectual. Desigur, atitudinea dubitativă adoptată de autoare în dialogul cu Eminescu (în dubla sa ipostază, biografică şi auctorială) şi cu exegeţii săi nu este singulară. În ultimii optsprezece ani s-au înmulţit vocile care pun sub semnul întrebării multe dintre poncifele eminescologiei, cu atît mai mult cu cît publicarea monumentalei Opere eminesciene, în ediţia critică iniţiată de Perpessicius şi dusă la bun sfîrşit de Petru Creţia, s-a încheiat în 1993. Deşi evenimentul nu a produs „examenul de conştiinţă al întregii culturi româneşti“, anunţat de Petru Creţia în Testamentul unui eminescolog, au apărut deja o serie de studii critice – semnate, în ordine cronologică, de Ioana Bot (1990 şi 2002), Ioan Stanomir (2000), Monica Spiridon (2003), Caius Dobrescu (2004), Iulian Costache (2008), pentru a-i numi doar pe cîţiva dintre cei mai nonconformişti exegeţi eminescieni de după 1990 – care reuşesc să determine o schimbare nu doar de atitudine, ci şi de viziune asupra operei lui Mihai Eminescu.

 

Apărut anul acesta la Editura Art, studiul Ilinei Gregori, deşi apropiat, ca atitudine, de volumele autorilor menţionaţi mai sus, se deosebeşte fundamental de acestea prin perspectiva – genetică – adoptată de cercetătoare şi prin metoda utilizată – lectura comparativ-sincronică a vieţii şi a operei eminesciene. Ilina Gregori întreprinde o „lectură «în circuit» a unor texte înrudite tematic şi cronologic, dar provenind din compartimente diferite ale Operelor: corespondenţă, proză, note de curs“, ce relevă corespondenţe surprinzătoare între operele definitivate de Eminescu în perioada studiilor sale berlineze şi preocupările universitare şi extrauniversitare ale poetului. Pornind dinspre viaţă spre operă, Ilina Gregori propune aşadar o lectură lipsită de prejudecăţi nu doar a textelor, ci şi – la fel de importantă ca pondere – a contextelor urbane, culturale şi politice în care Eminescu s-a aflat în acei ani. Pornind de la premisa că între mediul de viaţă al autorului şi opera sa există o certă legătură, cercetătoarea încearcă să descopere şi să reconstituie „semnele comunicării poetului cu ambianţa sa, altfel spus: «umbra» sa în acest spaţiu, profilul său en creux“.

 

Cum să trasăm limita între viaţa şi opera autorului? – se întreabă Ilina Gregori, iar răspunsul pe care îl oferă pune în evidenţă vulnerabilitatea oricărei tentative de a aborda separat cele două compartimente esenţiale pentru identitatea auctorială. Viaţa şi opera nu pot fi disociate decît în mod arbitrar, cu consecinţe pe termen lung asupra imaginii de ansamblu a Operei, căci figura spiritului creator – ca să-l citez pe Lucian Raicu, critic cu care Ilina Gregori are în comun interesul pentru tot ceea ce ţine de geneza operei – e de găsit, în toată complexitatea sa, în pliurile textelor şi în detaliile biografice care fac posibil miracolul creaţiei. Lectura globală, integratoare, de-a curmezişul operelor – incluzînd în această categorie nu doar textele propriu-zis literare, ci şi corespondenţa, notele de curs, nenumăratele variante şi însemnările disparate ce intră în componenţa imensului laborator poetic eminescian – şi permanentul du-te-vino între acestea şi viaţa autorului duc la formularea unor concluzii ce schimbă fundamental percepţia asupra unor episoade din viaţa lui Eminescu. Ilina Gregori dovedeşte, la sfîrşitul acestui demers, cu argumente greu de respins şi, în orice caz, foarte greu de ignorat de viitori exegeţi ai vieţii şi operei lui Eminescu, impactul extraordinar pe care cei doi ani petrecuţi la Berlin l-au avut asupra întregii evoluţii ulterioare a scriitorului. Deconstruind sistematic, cu metodă şi spirit critic, multe dintre reprezentările (false sau incomplete) puse în circulaţie de G. Călinescu şi preluate mecanic de o cohortă de oficianţi ai cultului „poetului nepereche“, Ilina Gregori ajunge la concluzia că, „în anii ce ne preocupă aici, creativitatea literară eminesciană a atins un moment de vîrf“, infirmînd astfel imaginea creatorului în declin, cu care ne-am obişnuit să asociem această perioadă a biografiei lui Eminescu.

 

Este reconfortant (şi, în acelaşi timp, neliniştitor) să constaţi cît de multe lucruri noi se pot spune pe marginea unui subiect considerat, nu-i aşa, de mulţi cercetători închis (totul s-a spus, opera eminesciană e datată, epuizată etc.). Studiul Ilinei Gregori pune în lumină petele albe de pe harta unei biografii exemplare – cea a poetului naţional, adorat şi sanctificat, dar prea puţin cercetat. Autoarea nu pierde niciodată prilejul de a sublinia rolul pe care îl poate juca filologia, prin studiul comparat al textelor antume şi postume, al variantelor şi manuscriselor, în interpretarea operei. Exemplară, în acest sens, mi se pare lectura în paralel a poveştii faraonului Tla cu fragmentul din Archaeus şi, recuperată din manuscrise, cu traducerea nuvelei lui E.A. Poe, Morella, la care Eminescu a lucrat în acea perioadă. Nu îmi propun să discut acum şi aici sugestiile hermeneutice formulate de Ilina Gregori de-a lungul celor peste 300 de pagini (ce se citesc, trebuie s-o spun, cu sufletul la gură!). Multe dintre interpretările pe text, precum şi conexiunile neaşteptate pe care le avansează autoarea, dovedesc cît de provocatoare, de modernă şi de profund subtilă este opera eminesciană şi cît de mult se resimte viziunea poetului de ambianţa culturală şi de spiritul locurilor pe care le-a traversat.

 

Ilina Gregori recurge, pentru a-şi defini metoda de lucru, la doi termeni – parabiografia şi onirobiografia – meniţi să compenseze criza de informaţie şi deficitul biograficii eminesciene. „Ce ştim despre Eminescu? Ce nu ştim şi ar trebui să aflăm? Aceste întrebări au stat, fără îndoială, la originea cercetărilor mele. Dar ele au fost treptat concurate, cum am sugerat deja, de chestiuni noi: ce e de făcut cînd nu mai putem afla nimic nou despre ceea ce nu ştim decît în parte? Şi, apoi, tot mai sîcîitor: ce am face, dacă la un moment dat am presupune că ştim totul? Am putea atunci enunţa cu certitudine, într-un discurs impecabil structurat, perfect coerent, definitiv, cine a fost Eminescu?“ Răspunsul – perfect coerent şi impecabil structurat, dar în nici un caz definitiv – oferit de Ilina Gregori este unul negativ. Cum problematica identităţii – personale şi colective deopotrivă – constituie una dintre constantele gîndirii eminesciene, cercetătoarea analizează influenţele majore pe care onirologia schopenhaueriană, etnopsihologia şi experienţa egiptologiei le-au avut asupra operei lui Eminescu, ajungînd la concluzia – din nou, în răspăr cu poncifele eminescologiei – că interesul lui pentru istorie, exacerbat în anii berlinezi, nu trebuie privit „ca efect al unei capitulări intelectuale, ci ca un drum spre «lucrul în sine»“, spre descoperirea resorturilor profunde ale identităţii colective. Investigaţiile ample în ambianţa social-politică şi culturală a „personajului“ Eminescu nu au alt scop decît trasarea unor „corespondenţe între imaginarul său personal şi cel concretizat în capodoperele culturale ale oraşului, pe care tînărul român le vedea în fiecare zi“ (semnificativă mi se pare, din acest punct de vedere, inventarierea elementelor imaginarului poetic eminescian regăsite în ambianţa din Charlottenburg, de la paginile 252-253).