OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ernst JÜNGER
Eumeswil
Traducere de Nora Iuga, postfata de Rodica Binder, Editura Univers, Colectia „Clasici ai literaturii moderne“, Bucuresti, 2000, 342 p., f.p.


Editura Univers, „editura publicului cultivat“, a publicat recent, sub egida colectiei „Clasici ai literaturii moderne“, romanul-parabola Eumeswil, o alegorie care se adreseaza mai ales cititorilor hiperrafinati. Autorul sau, Ernest Jünger, este deja cunoscut cititorilor prin romanele Albinele de sticla, Pe falezele de marmura si prin paginile unui extraordinar jurnal parizian, publicat recent de aceeasi editura. Marele anarh al literaturii universale, trecut in nefiinta acum doi ani, va putea fi de acum prezent in rafturile bibliotecilor noastre cu o capodopera a iernii sale tirzii, Eumeswil fiind scris la peste optzeci de ani.

Tinutul imaginar al regiunii Eumeswil se inscrie, alaturi de tara Marelui Padurar din Pe falezele de marmura si Heliopolis, din romanul cu acelasi nume, in geografia imaginara a ceea ce Nicolae Manolescu numea cindva „hinterlandul romanului corintic“. Daca tara Marelui Padurar aparea in perioada de ascensiune a hitlerismului german, Eumeswil e o landa fantastica, in care Martin (alias Manuel) Venator lasa mostenire fratelui sau un manuscris cuprinzind o istorie paralela, in maniera Plutarh, un tratat de metafizica, un rafinat poem-eseu despre moartea tuturor ideologiilor, un manuscris cu o structura de puzzle, de evantai care se deschide mereu, ca o coada de paun, oferind cititorilor mereu alta pana pentru a fi admirata. Eumeswil e continentul unde Martin Venator traieste simultan si intr-un contra-utopic Elsinore, o tara putreda condusa de tiranul Condor. Acesta e un dictator ce se inconjoara de savanti, ca un veritabil Pericle sau print florentin modern (Condorul e un admirator deschis al lui Machiavelli).

Venator e un membru marcant al intelighentsiei locale, el depune o activitate de cercetare in micul Wittemberg universitar, inconjurat de savanti ca Vigo, istoricul ciclurilor uriase, Bruno, filozoful limbajului, Thofern, gramaticianul sau etimologul heideggerian, si, nu in ultimul rind, Rosner, ornitologul care are in grija dresajul soimilor dictatorului. Si in cazul lui Martin Venator, etimologia joaca un rol important: prenumele sau are ca radacina numele zeului razboiului, Marte, in timp ce Venator trimite la una din temele cele mai importante ale romanului, vinatoarea. Intre pradator si prada va exista intotdeauna o relatie de simbioza. Venator duce o viata de Ianus bifrons: e stewardul de noapte al Condorului si il vineaza pe acesta cu aceeasi placere cu care vulturii din inaltul cerului isi urmaresc victimele, putindu-se oricind repezi in crestetul lor. El l-ar putea ucide in orice clipa pe dictator, dar nu o face pentru ca este anarh, iar nu anarhist.

Martin Venator este istoric, magistru si adept al lui Vigo, cel ce priveste, de undeva, din al noualea cer, din meta-istorie si din post-istorie, intreaga zbatere de „corsi“ si „ricorsi“ a omenirii. Inchis in luminarul sau (un urias computer care ii permite sa se conecteze in timp real la imensa cantitate de date existente in lume, similar pina la un punct Internetului zilelor noastre), el studiaza intr-un mod fragmentar si nesistematic scrierile tuturor filozofilor sau ale istoricilor ce l-ar putea ajuta sa fundamenteze conceptul de anarh.
Lumea aceasta de hirtie este impartita iremediabil intre doua verbe latine: „dico“, apartinind paradigmei savantilor, si „dicto“, celei a stapinilor. Spre final, Venator descopera chiar, inainte ca Jacques Derrida sa ajunga in Spectrele lui Marx la o concluzie asemanatoare, ca una dintre sursele importante de existenta a teoriei marxiste se gaseste in teoria Unicului, dezvoltata de azi mai obscurul teolog Max Stirner. Un cititor obisnuit cu clasica ideologie germana descopera, printre rinduri, idolii lui Ernst Jünger: Hegel (sfirsitul istoriei), Nietzsche (Supra-omul), Heidegger (fiintarea in limbaj), Freud (complexul lui Oedip), dar si marile maladii ale spiritului care au atacat civilizatia noastra: nazismul sau anarhismul.

Pe deasupra tuturor acestor idoli falsi ai gindirii secolului al XX-lea, peste toti acesti protagonisti ai „marilor povesti“, intrate in postmodernitate in desuetudine, se suprapune broderia de aur a scriiturii din Eumeswil, in care s-au amestecat culturi si civilizatii felurite. Acum ai impresia ca ai deschis O mie si una de nopti, pentru ca, peste numai citeva pagini, sa citesti fragmente dintr-o odisee eschimosa sau Walhala teutona sa-si trimita toti zeii sai cazoni. Alexandrinismul, amestecul speciilor si al genurilor, hibridizarea aceasta totala rup granitele culturale si posibilitatea unei simple localizari spatio-temporale. Animalele, prezente pretutindeni, de la gazela araba la soimii sau ogarii antrenati sa ucida, sint, asa cum ne asigura unul din personaje, doar hieroglife ale oamenilor, iar romanul se transforma, potrivit unei vechi structuri a naratiunii orientale, cunoscuta si lui Cantemir, intr-o istorie ieroglifica.

Reprezentarea aceasta alegorica este specifica, de altfel, caderii in afara Istoriei. Se stie ca postmodernitatea se declara a fi o epoca anistorica. Poate tocmai de aceea romanul lui Ernst Jünger este absolut static, o constructie perfect suficienta siesi, in mijlocul careia troneaza, ca puntea de comanda a unui vapor, kasbahul, de unde Condorul urmareste tot ce se intimpla in imperiul lui. Ca in mult pretuita contra-utopie 1984 a lui Orwell, alti doi dictatori, Hanul Galben si Attila, stapinesc celelalte imperii, iar supusii sint haituiti de o permanenta supraveghere. Eumeswil e o lume perfect transparenta, unde pina si ziarul opozantilor este lasat liber, pentru a oferi noului Principe machiavelic posibilitatea de a intocmi liste cu presupusii sai dusmani. Martin Venator e un istoric, dar si un moralist, asa cum ii sta bine unui martor care citeaza drept model posibil pe Saint Simon. Toti eroii participanti la evenimente sint, in mod necesar, inclusi intr-o categorie morala. In jurul profesorilor roiesc tot felul de indivizi dubiosi, dintre care cei mai periculosi par a fi turnatorii si sobolanii.

In fata permanentei agresiuni a Istoriei (una din temele romanului este cu siguranta alienarea ce urmeaza descoperirii istorismului dupa epoca romantica), singura solutie pentru care poate opta anarhul este iesirea din lume. Se izoleaza in fata luminarului sau, privind pozele istoriei, care prind viata, asezate fiind in lanterna magica a teoriilor lui Vigo, sau se ascunde in pintecul matern al vagaunilor sau buncarelor cu tenta blecheriana, o veritabila robinsonada la adapostul padurii. Aici anarhul se refugiaza in sine pentru a continua la nesfirsit banchetul sau, mai bine spus, divanul inteleptului cu lumea. Iata un scurt fragment din acest divan: „Versurile il umplura pe Musa de o asemenea tristete, incit viata ii devenise o povara. Pe cind strabateau salile, au ajuns la o masa de marmura galbena sau, dupa alte marturii, din otel chinezesc, in care era gravat un text cu caractere arabe: «La aceasta masa au mincat mii de regi, care erau orbi de ochiul drept, si alte mii care erau orbi de ochiul sting – toti s-au dus pe lumea cealalta si acum populeaza mormintele si catacombele.»“ Vanitas vanitatum, in cheie araba, dar si un frumos poem despre puterea cea trecatoare. Anarhul se teme de actiune, el ii analizeaza pe altii sau se analizeaza pe sine, hamletian, fara a putea sa intervina in vreun fel pentru a opri rotitele implacabile ale Istoriei.

Avind drept model literatura naiva a inceputurilor, romanul lui Jünger cultiva exotismul zonelor necartografiate ale imaginatiei umane. Din cabinetele de curiozitati baroce au coborit in Eumeswil toate fiintele mitice descrise cindva de exploratori. O intreaga galerie de monstri sint adunati aici, desprinsi parca din descrierile Alexandriei, din Fiziolog sau din alte asemenea romane populare, pentru a desena o terra mitica, coborind astfel la izvoarele subconstientului colectiv al omului modern. Fuziunea aceasta are o intemeiere alchimica, pentru ca, mutatis mutandis, procesul uceniciei lui Martin Venator urmareste obtinerea aurului cenusiu. In subteranele textului, in oalele lui aflate sub presiune, sint puse sa lucreze diferite credinte, para-stiinte si gnoze, din al caror melanj se naste lumea minunata a Ideilor, atmosfera rarefiata, trupurile albastre ale savantilor inchisi in aceasta veritabila Academie platoniciana. Singura solutie de a supravietui fortei brutale, absolute, singura salvare a anarhului este scrisul in oglinda baroca, in care imaginea e distorsionata, iar nu clarificata: „Originalul este imagine si imagine in oglinda“. In fata dreptului fortei, Autorul va descoperi colacul de salvare al scrisului codificat, al scrisului in oglinda, asa cum scriitorii latino-americani au redescoperit in epoca dictaturilor alegoria, parabola, hieroglifa, totemul. Tot astfel, unul dintre cele mai frumoase romane aparute in defuncta epoca marxizanta in literatura noastra descrie Metopolisul lui Stefan Banulescu.

Caietele continind cele citeva capitole de roman vor supravietui mortii lui Martin Venator, maestru de vinatoare in ultima expeditie a stapinului sau. Numele personajului isi contine, teleologic, destinul. Istoria nu e decit o imensa bucla, o capcana de soareci din care nu putem evada. Functia aceasta taumaturgica si eshatologica a scrisului este descrisa intr-o scena in care magistrul sau, Vigo, aratindu-i un copac care, dupa ce fusese retezat de fulger, daduse ramuri noi, ii vorbeste lui Martin despre capacitatea fiecaruia dintre noi de a se regenera, vindecat fiind de „doctorul interior“ al lui Paracelsus. Un asemenea panaceu interior este chiar jurnalul acesta paralel al stewardului, care il ajuta sa supravietuiasca dincolo de timp si de moartea fizica. Si care transforma romanul lui Ernst Jünger intr-o capodopera, intr-un labirint de semnificatii, intr-o remarcabila „opera deschisa“, in miscare, palpitind de viata, despre omul care refuza sa se plece in fata Istoriei. Caci, spre deosebire de cronicar, eu si Ernst Jünger nu credem ca oamenii sint sub vremi, ci viceversa.