Autor: 
Categoria: 
Se pare că asistăm la un revival al romanului de ficţiune istorică. Genul căzuse în desuetudine în ultimii 40 de ani pe aproape tot mapamondul, exceptînd Statele Unite, unde Gore Vidal a dat la lumină capodopere ale genului istoric, iar nenumăraţii autori de literatură western, dintre care menţionăm doar cîteva nume – Louis L’Amour, Thomas Berger, Evan S. Connell, Terry C. Johnston, Michael Blake –, au publicat volume ce au entuziasmat generaţii întregi de fani.
Dar,
recent, au apărut, la noi, mai multe romane ce şi-au plasat
acţiunea în timpuri trecute şi care, pe lîngă eroii
principali – de obicei personaje fictive –, au evocat
personalităţi concrete, unele chiar de primă mărime şi
importanţă. Şi, pe lîngă aceasta, au recreat, cu mai multă
sau mai puţină inspiraţie şi talent, un mediu veridic de acţiune
pentru acei eroi. Ne referim aici la trei romane ce au folosit drept
pretext evenimente care au avut repercusiuni asupra istoriei
româneşti moderne. Le expunem atît în ordinea
cronologiei fireşti a faptelor, cît şi în funcţie de
reuşita descrierii fundalului de epocă, a eroilor şi a
credibilităţii intrigii. Este vorba despre Domnişorul Georgie de
Beryl Bainbridge (Editura Leda, Bucureşti, 2007, traducere Cornelia
Marinescu), Gambit turcesc de Boris Akunin (Editura Humanitas,
Bucureşti, 2007, traducere Denisa Fejes) şi Zilele regelui de Filip
Florian (Editura Polirom, Bucureşti, 2008).
Dame
Beryl (n. 1934), înnobilată în anul 2000 pentru valoarea
scrierilor sale, îşi publicase romanul în 1998 şi
folosise Războiul Crimeii drept cadru de desfăşurare a acţiunii.
Dar, cu excepţia ultimului capitol, în care descrie, la
persoana întîi, o confruntare la baionetă între
englezi şi ruşi, precum şi activitatea pionierilor fotografiei de
front – de unde şi titlul acestuia, Zîmbiţi, băieţi,
zîmbiţi (ca parafrază la unul dintre marşurile britanice
populare în epocă, Cheer, Boys, Cheer), restul cărţii este
compus din dialoguri şi descrieri atît de străine de anii
1854-1855, încît poţi crede că este vorba de un roman
de actualitate. Autoarea nu se străduieşte să-şi portretizeze şi
localizeze personajele astfel încît, prin chip şi
vestimentaţie, prin decorul locuinţei şi peisajul străzii, să ne
introducă în ambianţa victoriană. Myrtle, George, Potter şi
Pompey Jones se poartă, simt, gîndesc şi vorbesc la fel ca
oricare dintre contemporanii pe care dame Beryl i-ar întîlni,
la finele secolului al XX-lea, pe străzile din oraşul natal,
Liverpool, sau din Londra.
Mult
mai reuşit din acest punct de vedere este Gambitul turcesc, publicat
tot în 1998, al georgianului Akunin (pe numele adevărat,
Grogori Şkartişvili, aproape coleg de generaţie cu noi, n. 1956),
care cunoaşte pînă la detaliu perioada Războiului Oriental
din 1877-1878 – Războiul nostru de Independenţă – şi îşi
poartă cititorii, cu eleganţă şi har memorialistic, din cortul
întins în tabăra din Bulgaria în restaurantul
luxos de la Bucureşti şi de la strălucitul cartier general al
ţarului Alexandru al II-lea la gara pustie din San Stefano.
Stăpînind la perfecţie limbajul presei acelor ani – dovadă
a unei serioase documentări în arhive şi biblioteci, prin
paginile îngălbenite ale jurnalelor europene din deceniul al
optulea – şi felul de intitulare a fiecărui nou fascicol din
romanele de aventuri ale acelei vremi, Akunin îşi începe
capitolele cu un mic rezumat, cîteodată ironic, al acţiunii
şi, drept motto, alege un citat extins din articole legate de
evenimentele de pe front sau din culisele diplomaţiei cancelarului
Gorceakoff sau a premierului britanic, Benjamin Disrael, conte
Beaconsfield. Spre pildă: „Capitolul al şaselea,/ În care
Plevna şi Varea sînt supuse asediului/ Die Wiener Zeitung
(Viena), 30 (18) iulie 1877/ Corespondentul nostru ne informează din
Şumen (...)“; „Capitolul al unsprezecelea,/ În care Varea
pătrunde în cele mai înalte sfere ale politicii/ The
Times (Londra), 16 (4) decembrie 1877/ Derby şi Caernarvon ameninţă
cu demisia (...)“; „Capitolul al paisprezecelea,/ În care
Rusia este defăimată şi se aude limba lui Dante/ Informaţia
guvernamentală (Sankt Petersburg), 9 (21) ianuarie 1878/ ...provoacă
triste reflecţii (...)“.
Personajele reale sînt bine zugrăvite şi par rodul unei observaţii pe viu: Marele Duce Nikolai Nikolaevici, cu „faţa cabalină încadrată de favoriţi stufoşi“, principele Carol, generalul Ivan Stepanovivi Ganeţki, „Ţarul Eliberator“ Alexandru, cu „faimoşii ochi ai Romanovilor – pătrunzători, hipnotici şi vizibil bulbucaţi – ce priveau sever şi exigent. (...) Pleoape umflate, favoriţi şi mustăţi răsucite, aproape cărunte, degete noduroase, de om suferind de gută“, cancelarul Gorceakov „un bătrînel uscăţiv, cu ochelari în ramă de aur, cu o feţişoară inteligentă, cu buze subţiri şi ochi de gheaţă, care nu lăsau privirile să pătrundă în spatele lor“.
Alţii,
care joacă un rol mai însemnat decît apariţia episodică
a figurilor înalte ale imperiului şi ale armatei, au numele
schimbate, precum generalul Mihail Skobelev, numit Sobolev. El e,
însă, perfect recognoscibil modelului real prin portretul ce-i
este schiţat: „un general tînăr, cu ochi albaştri şi
veseli şi cu o barbă curioasă, dichisită, stufoasă şi
pieptănată într-o parte şi-n alta, ca nişte aripi“.
Aceste
personaje îşi încrucişează căile şi destinele cu
acelea create de literat, cu eroii principali, feminista şi
nihilista Varvara – sau, familiar, Varea –, Suvorova şi agentul
secret Erast Fandorin. Dacă cei doi se revelă în toată
complexitatea lor, nu neapărat slavă, cît europeană –
vorbind eglezeşte (deşi, pe vremea aceea, erau puţini ruşi care
cunoşteau această limbă), făcînd gimnastică dimineaţa şi
citind din Lamartine, din Schopenhauer şi din cărţi turceşti –,
din alte personaje face tipuri ce se încadrează în
clişeele literaturii de secol XIX: Seamus McLaughlin, corespondentul
de presă britanic, irlandez de origine, trimis special al
periodicului londonez Daily Post, poartă melon şi redingotă chiar
şi atunci cînd călăreşte, iar în timpul liber joacă
şah şi-i seamănă realului Januarius Aloysius MacGahan, legendarul
reporter de la Daily News. Altora le accentuează, spre caricatural,
chipul şi caracterul, precum spilcuitului şi fanfaronului colonel
român de stat major, Lucan, ce-şi construise o genealogie
ilustră, descinzînd tocmai din legatul roman Lucan Mauritius
Tulla – care, din păcate, se dovedeşte a fi unul dintre
trădători, descoperit după moartea în duel –, sau
căpitanului de husari Zurov, rafinat, curtenitor, cartofor şi
chefliu, dar foarte curajos şi nesăbuit în bravura sa, fiind
un adevărat „erou al timpului nostru“, de filiaţie directă din
Peciorin al lui Lermontov. Bucureştii sînt zugrăviţi, în
treacăt, prin cîteva localuri elegante şi prin viaţa scumpă,
putînd fi găsite cele mai moderne şi mai luxoase articole
vestimentare sau cea mai scumpă şampanie.
În vreme ce acţiunea lui Akunin se desfăşoară alert, în ritm de marş şi, uneori, de vals, cum stă bine într-un roman de aventuri, evoluţia acţiunii din Zilele regelui de Filip Florian este trenantă, dar foarte bogată în scene şi tablouri variate.
Bucurescii
– chiar aşa a conotat Filip Florian numele Capitalei noastre –
sînt magistral descrişi, cu strălucirea cartierelor elitei şi
cu abjecţia mahalalelor. Autorul este extrem de riguros cu
reconstituirea decorului – un adevărat scenariu de film cu toate
amănuntele necesare personalizării locului şi atmosferei. Acţiunea
se petrece în răstimp de 15 ani, de la venirea în
Principatele Române a principelui Carol I – al cărui nume
este dat integral, Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig – şi
pînă la încoronarea sa ca rege al României
independente. Totul pare a se derula în umbra căpitanului de
dragoni devenit domnitor al unei ţări greu de guvernat, dar, de
fapt, acesta trece în umbra personajului principal, dentistul
Joseph Strauss, invitat de principe să-l urmeze la Bukarest, unde
îşi deschide un cabinet, pe Lipscani, ce atunci era stradă
germană. Deşi despre colonia germană din Bucureşti nu s-a scris
prea mult din punct de vedere documentar, Florian o reconstituie cu
multă culoare locală şi evocă viaţa de zi cu zi, în
concreteţea ei, şi preocupările cîtorva dintre membrii ei,
precum frizerul Otto Huer sau brutarul Peter Bykow.
La
începutul domniei, Strauss este un apropiat al principelui,
fiind chiar desemnat a-l însoţi la Constantinopol, pentru
învestitura sultanului. Atunci, dentistul îi oferă
tînărului Hohenzollern o licoare mirifică, produsă din
infuzia prafului unei ciuperci otrăvitoare ce avea efecte euforice
după administrare. Filip Florian îi face domnitorului un
portret realist, needulcorat: „Cu ochii lui albaştri şi cu nasul
coroiat (vulturesc ori acvilin, după părerea unora), cu sprîncene
groase, deloc înalt, cu barba tăiată scurt şi cu obrajii
teşiţi (...)“. Aici trebuie să atragem atenţia asupra unei
inadvertenţe: în 1866, prinţul Carol purta favoriţi, şi
abia în 1869 îşi va lăsa barbă întreagă. La
fel, în vremea respectivă, în armata română nu
existau încă trupele de vînători de munte, despre care
se vorbeşte că l-au escortat pe Alexandru Ioan I spre graniţă.
Aceia erau vînători pedeştri, iar cei de munte vor fi
înfiinţaţi mult mai tîrziu, în timpul Primului
Război Mondial. Tot în acea perioadă, în armata otomană
nu mai existau de mult ieniceri – care fuseseră desfiinţaţi de
sultanul Mahmud al II-lea în urma răscoalei crunt reprimate a
acestora, din 14-15 iunie 1826. Aşa că, în 1866, pericolul
unei invazii de la sud de Dunăre nu venea de la cei „douăzeci de
mii de ieniceri de la Rusciuk“, ci de la un număr egal de trupe
regulate – numite nizamiye –, aflate, ce-i drept, sub ordinele
bravului muşir (mareşal) Omer Paşa.
Nefiind
un roman exclusiv istoric, ci doar de evocare istorică, autorul îşi
permite şi unele licenţe prezentînd ieşirile incognito din
palat ale tînărului principe, ajutat de Herr Strauss să-şi
rezolve problemele intime. În urma acestor escapade, relaţiile
dintre cei doi se vor răci pînă la ruptură, iar, peste ani,
dentistul va întreţine, din micile sale economii, pe femeia
oarbă ce dăduse naştere unui vlăstar domnesc nelegitim. Dar
această omenie îl va costa destrămarea propriei căsnicii.
Întreruperea relaţiilor dintre prinţ şi dentist este
descrisă în ton liric şi se încheie cu un gest de care
asprul şi distantul Hohenzollern nu ar fi fost capabil: „L-a rugat
să uite ce se cuvenea uitat şi să nu se supere dacă nu va mai fi
chemat niciodată la palat. A reumplut paharele şi i-a cerut
iertare. Au băut. Şi s-au îmbrăţişat“. Este ştiut că
prinţul nu-şi onora nici măcar miniştrii cu o strîngere de
mînă, ci doar cu întinderea unuia sau a două degete,
după consideraţia pe care le-o arăta, iar la parăzi, litografiile
şi fotografiile din ultimul sfert al veacului sau filmele din 1897
şi 1912 îl arată cum saluta trupele tot cu două degete
ridicate la cozoroc. Doar cînd s-a despărţit de secretarul şi
bibliotecarul Robert Scheffer şi-a dat frîu efluviilor
sentimentale şi îi „întinse amîndouă mîinile,
gest unic la el“ (cf. Robert Scheffer, Orient regal. Cinci ani la
curtea României, Editura Saeculum I.O. – Vestala, Bucureşti,
1997).
Autorul
îşi expune, cu pedanterie, cunoştinţele de genealogie şi de
istorie evenimenţială, socială şi politică, greu de stăpînit
dacă nu au fost studiate, cu temeinicie, tomuri de istorie cu
orientare spre mentalităţile care s-au dezvoltat la noi abia în
ultimii 20 de ani, prin volumele semnate de acad. Dan Berindei, de
Ion Bulei, Nicolae Isar şi Alin Ciupală. De asemenea, din lectura
atentă a Memoriilor Regelui Carol I al României de un martor
ocular şi a mai recentului volum Carol I. Corespondenţă personală
(Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, ediţie îngrijită de
Sorin Cristescu), autorul a pătruns, cu subtilitate, personalitatea
domnitorului şi regelui de mai tîrziu, inserînd amănunte
ce dau culoare momentelor pe care le descrie, precum apelativul
glumeţ de „turc“, cu care l-a salutat, la Opera din Berlin,
prinţul Carol de Prusia pe proaspăt alesul domnitor al României,
sau povestea „republicii“ de la Ploieşti sau distrugerile
produse pe Lipscani de mahalagiii „patrioţi“ în noaptea de
10 martie 1871, cînd comunitatea germană serba printr-un
banchet victoria germană în războiul franco-prusian şi
încoronarea regelui Prusiei ca împărat al Germaniei. La
acea dată, în cavaleria română, ce intervine –
tardiv, ce-i drept – pentru a împrăştia zurbagiii, nu mai
existau ulani (lăncieri), aşa cum afirmă autorul, aceştia fiind
înlocuiţi, încă din 1868, cu trupe de cavalerie uşoară,
roşiori şi călăraşi.
Filip
Florian reclădeşte epoca în cele mai mici detalii, cu minuţie
de bijutier: aspectul străzii, al interiorului locuinţei burgheze
şi al palatului domnesc, al pieţelor şi tîrgurilor, al
sărbătorilor şi evenimentelor politice. Abundă descrierile şi
enumerările în genul lui Caragiale din Moşii (Tablă de
materii), însă fără ironia groasă a acestuia; iar aceasta,
nu numai atunci cînd cadrul de desfăşurare este chiar Tîrgul
Moşilor în ziua vizitei tradiţionale a domnitorului, unde îl
întîlneşte şi pe fotograful Curţii, Carol Szathmari,
ce făcea o pauză în timpul activităţii febrile din spatele
aparatului. Maestrul celor patru domnitori anteriori vorbea „o
germană curată, dar cu accent de Cluj“ şi avea „o figură de
sturz sătul“. De mirare că autorul, în descrierea sa foarte
detailată a aspectului exterior, nu spune nimic despre micii
ochelari de care artistul nu se putea dispensa din cauza miopiei sale
avansate. Aici se strecoară o regretabilă eroare: în 1868,
atît dagherotipia, cît şi calotipia erau tehnici
fotografice de mult depăşite de metoda colodiului umed. Cum, la
fel, era prematur la acea dată să se vorbească despre impresionism
– în contextul în care principele Carol avea
„slăbiciune pentru miniaturi, portrete şi peisaje ferite de
impresionism“ –, cînd acest termen se impune abia în
1874, după ce Claude Monet expune Impresie. Răsărit de soare.
Dentistul Strauss avea acces chiar în atelierul lui Szathmari,
unde încerca să afle veşti despre domnitorul pe care nu mai
avea aprobare să-l vadă; însă acolo nu i se oferă decît
ştiri despre vizita unui talentat acuarelist, contele maltez Amedeo
Preziosi, ale cărui lucrări îl fermecau atît de mult pe
Carol I, dar îl „usturau, ca sarea presărată pe o rană“,
pe pictorul Curţii.
Acolo, la Moşi, la declanşarea unei ploi torenţiale, îşi întîlneşte Herr Strauss jumătatea, o sîrboaică delicată şi cultivată, angajată ca bonă a copiilor baronului Teodor Nicolici de Rudna, nepotul cneazului Miloş Obrenovici şi nefericitul tată al lui Milan al II-lea, asasinat la scurt timp după înscăunare pe tronul Serbiei, fiind şi rudă, prin alianţă, cu frivola Maria Catargi, măritată Obrenovici, prietena intimă a lui Cuza. După pretextul tratării gingiilor Elenei Ducovici, după întîlniri şi plimbări inocente prin Bucuresci, aceasta este furată, în chip romantic, din mahalaua Udricanilor, spre a-i deveni soţie cu cununie, oficiată într-o marţi, pentru a evita scandalul şi opoziţia baronului şi stăpînului Hereştilor ce-şi pierdea astfel devotata dădacă a progeniturilor cu sînge albastru – şi, mai ales, a temutului slugoi al acestuia, beţivul Duşan.
Paralel
cu acţiunea realistă a romanului, Florian dezvoltă şi o naraţiune
fantastică prin poziţia de comper al motanului Siegfried,
confidentul dentistului Strauss, şi prin întreruperea
discursului cu „psalmii“ zgîriaţi de acesta, cu ghearele,
pe catifeaua galbenă a scaunelor, la fel ca inserturile motanului
Murr al lui E.T.A. Hoffmann în manuscrisele stăpînului
său. Pisicul cu nume de erou al legendelor germane se sacrifică
într-o zi istorică, 11 mai 1881, în timpul defilării
carelor simbolice ale corporaţiilor comerciale în cinstea
încoronării primilor regi, călcat în picioarele cailor
ce trăgeau tortul uriaş al breslei cofetarilor, doar pentru a
pecetlui reunirea dintre stăpîn şi soţia sa sîrboaică.
Totuşi, în acea zi nu a fost, aşa cum pretinde autorul, un
„soare blînd“ care putea topi cremele tortului ucigaş,
ce-l tentase pe bietul motan şi-l dusese la pieire, căci o ploaie
mocnită atenuase mult din strălucirea spectacolului şi diminuase
substanţial asistenţa. Această ploaie îi impiedicase pe
Szathmari şi pe colaboratorii săi, Franz Duschek şi Andreas D.
Reiser, să ia fotografii bune ale acestui mare eveniment, fapt ce-l
nemulţumise deosebit de mult pe rege.
Contrar lui Akunin, care închipuie un dialog viu între personaje, la Florian nu există nici măcar un schimb simplu de cuvinte între personaje. El îşi invită cititorii într-un panoptic în care se înşiră oameni politici şi oameni din popor, militari şi comedianţi de bîlci, doamne elegante şi prostituate oarbe şi desculţe, aghiotanţi domneşti şi afacerişti străini, marşande de modă şi bragagii, un paşă turc de origine britanică şi un baron sîrb cu proprietăţi la noi, concesionari de căi ferate şi surugii, măcelari incendiatori şi revoluţionari ploieşteni, bastarzi şi pisici sentimentale. Călătoria sa anamnetică printr-un Bucuresci din epoca marilor transformări este recompensantă pentru iubitorii literaturii de evocare istorică.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters