OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ian McEWAN
Atonement
Vintage, London, 2002, 372 p., f.p.


„Ian Macabre“ este porecla pe care, intr-un sfert de secol de cariera artistica, a reusit sa si-o atraga scriitorul britanic Ian McEwan, actualmente vedeta internationala. Uneori premiate pe loc, alteori in pericol de a fi interzise, cartile sale (doua volume de povestiri si – acum – noua romane), la care se adauga scenarii de film si piese pentru televiziune, dezvaluie o inimitabila combinatie de emotie zugravita in apasator detaliu si oroare studiata incapatinat pina la ultimele umbre, de inocenta induiosatoare si abjectie paralizanta, de grotesc si sublima eleganta in sugestia vizuala – extreme niciodata figurate ca atare, mai degraba inlantuindu-se si continuindu-se cu un firesc care abia el e cu adevarat macabru. Porecla justificata, deci, dar intr-un sens diferit de acela la care ne-am putea gindi la prima vedere: un macabru nu al subiectului in sine (desi acesta este, nu o data, socant), ci mai degraba al constructiei, al compozitiei, al viziunii. Un macabru al coprezentei cotidianului demn de interes, dar cit se poate de „normal“ si de „general-uman“ cu devierile cele mai atroce.

Prima parte a romanului Atonement (promis si de Editura romaneasca Polirom, sub titlul Ispasire, si publicat de McEwan in 2001) e un deliciu pentru orice persoana oarecum familiarizata cu mecanismele literare. Briony Tallis, fiica cea mica a unei familii englezesti extrem de respectabile, cu resedinta la tara, mama cu eterne migrene, tata functionar ministerial cu amanta si citiva servitori mai degraba bizari, vrea sa devina scriitoare si manifesta reale calitati in aceasta directie. Din primele rinduri ale romanului, aflam ca ea pregateste o piesa de teatru pentru Leon, fratele mai mare, care se intoarce de la slujba sa londoneza la o banca, fiind in vacanta – pretext excelent folosit de scriitorul britanic pentru a „recicla“ o mare varietate de teorii, mai vechi sau mai noi, ale creatiei artistice prin mintea „proaspata“ a acestui copil precoce si inocent intr-o combinatie ce se va dovedi catastrofala, purtind inconfundabila „marca“ McEwan. Briony e o fetita de 13 ani extrem de ordonata, care tine in camera o „ferma-model“ ale carei animale stau, toate, cu capul indreptat catre ea, „stapina“. La sfirsitul celor 24 de ore din vara lui 1934 care constituie cadrul de desfasurare al primei parti a romanului Atonement, intreaga lume a cartii va fi in situatia animalelor miniaturalei ferme...

Dar sa revenim la piesa tinerei Briony Tallis. The Trials of Arabella e una dintre acele compozitii literare „in alb si negru“ tipice pentru copiii-scriitori. Puternicul aer melodramatic à la Richardson contrasteaza atroce cu „distributia“: Briony profita de vizita verilor ei (Lola, de 15 ani, si fratii ei mai mici, gemeni) pentru a pune in scena piesa, dar se confrunta cu... unele dificultati: „Mai era o problema cu gemenii: oricarui strain i-ar fi fost imposibil sa-i deosebeasca. Oare era in regula sa semene atit de perfect contele cel rau cu frumosul print si, in plus, amindoi sa arate aidoma tatalui fetei, si vicarului pe deasupra?“ (p. 10). Piesa lui Briony risca sa „aduca“, o data pusa in scena, cu teatrul absurdului (de care o desparte, in fond, din punct de vedere istoric, doar un razboi mondial... lucru de care McEwan era, cu siguranta, constient). Numai ca tot proiectul cade, pentru ca Briony nu reuseste sa-si controleze „echipa“. Asa ca rataceste tot restul zilei in jurul casei, meditind (delicios) la sensul literaturii... Pentru viitorii cititori romani ai romanului Atonement, o mostra: „Piesa pe care o scrisese pentru Leon era prima ei incursiune in teatru si i s-a parut ca a facut trecerea fara nici un efort. Era o usurare sa nu mai scrie intruna «ea spuse», sa nu mai descrie vremea sau instalarea primaverii sau fata eroinei ei – frumusetea, descoperise ea, se intindea pe o scala extrem de redusa. Uritenia, pe de alta parte, dispunea de o infinita varietate. Un univers redus la ceea ce se spune in el e, intr-adevar, tot ce poate fi mai ordonat, aproape tinzind spre nulitate, si, drept compensatie, fiecare replica trebuie sa se nasca dintr-o traire extrema de un fel sau altul, in acest sens semnele de exclamare fiind absolut necesare“ (p. 7-8). Din aceasta perspectiva, divortul, care ameninta familia verilor ei, e considerat incapabil sa inspire o scriere literara, pentru ca „afiseaza o plicticoasa complexitate si dispute fara sfirsit. Ca si reinarmarea sau chestiunea Abisiniei sau gradinaritul, pur si simplu nu constituie un subiect“ (p. 9).

Ce va „pune in scena“, de fapt, Briony pina la consumarea celor 24 de ore este distrugerea citorva vieti. Un sir nefericit de interpretari gresite ale unor situatii, intimplari, replici ale celor din jur fac ca, atunci cind verisoara Lola pare a fi, in timpul noptii, victima unei agresiuni sexuale, Briony sa fie convinsa ca vinovatul este Robbie, prietenul familiei, fiul uneia dintre servitoarele casei, protejatul tatalui ei, Jack Tallis (care ii platise studiile si intentiona sa-l sustina in timpul facultatii de medicina) si, de citeva ore, unica iubire a Ceciliei, sora mai mare a lui Briony. Procesul incepe imediat, si Briony, spunind ca „l-a vazut“ pe Robbie cind de fapt ea doar „stia“, „era sigura“ ca era el, il condamna pe acesta la ani de inchisoare. In partea a doua a romanului aflam ca, pentru a obtine o reducere a timpului petrecut dupa gratii si a se putea intoarce la Cecilia (care crede in nevinovatia lui, rupindu-se neinduplecata de familia care-l acuza), s-a inrolat in armata si a plecat sa lupte in Franta.

Razboiul e reconstituit – deloc surprinzator pentru autorul Ciinilor negri, roman considerat, la publicare, un foarte dur protest impotriva violentei de orice natura – in culori sinistre. In timpul retragerii dezorganizate spre Dunkirk (1940), Robbie e ranit si urmareste, cu ochi din ce in ce mai rataciti, incredibilele orori care se nasc la contactul dintre arme si carne. (Rana se va infecta si Robbie va muri de septicemie, aflam dintr-un rind aruncat, aparent la intimplare, in „epilogul din 1999“ al celebrei scriitoare, de acum, Briony Tallis, desi „romanul propriu-zis“ se incheia cu reunirea celor doi indragostiti.) Imaginea unui picior de copil atirnat intr-un copac (rezultat al bombardamentelor germane, parte a celebrului Blitzkrieg) il va urmari, ca o pecete a atrocitatii, pe drumul spre mare, cind incearca disperat sa gaseasca energii noi prin rememorarea celor citeva momente de intimitate cu Cecilia, „complet decolorate de lunga si repetata folosire“ (p. 226).
Pentru un cititor constant al lui McEwan, e greu de spus daca ii asteapta cu nerabdare urmatoarele romane pentru asemenea formulari cutremuratoare, de emotie extenuata, sau pentru teribilul simt al detaliului atroce, sau pentru sarcasmul cu care „crucifica“ locurile comune ale prostului-gust, pentru extraordinarele personaje (care nu seamana enervant intre ele, ca cele ale multor scriitori romani, daca ne putem permite un comentariu colateral...), pentru povestile care nu au niciodata un sfirsit previzibil, in ciuda numeroaselor (in Atonement, chiar ostentativelor) „avertismente“ si „anticipari“ pe care autorul, facind cu ochiul dintre rinduri, si le permite. Ultimul roman al lui McEwan, Ispasire, ii va surprinde chiar si pe cei care, in general, asteapta foarte mult de la o carte a acestui scriitor. Niciodata arhitectura unui roman semnat McEwan nu a fost atit de complexa si de maniacal rafinata; niciodata personajele nu au fost atit de complicate si de cuceritoare; niciodata ambiguitatile nu au fost mai strigatoare la cer.

„Revelatia“ partii a doua, anuntata, ce-i drept, de citeva comentarii din prima, este ca „autoarea“ romanului Atonement este Briony si ca il scrie ca parte a „ispasirii“ pe care o simte, la scurta vreme de la condamnarea lui Robbie, necesara. Apare la un moment dat o scrisoare din partea unei redactii, care comenteaza, dupa toate aparentele, o „prima varianta“ a acestui roman, de fapt o povestire, si-i ofera „tinerei autoare“ interesante sugestii cu privire la dezvoltarea ulterioara a acestei relativ scurte bucati literare; cititorul stie deja, in acel moment, ca Briony „a urmat“ respectivele sugestii, in timp. Interesanta este, insa, impletirea fictiunii cu realitatea: din scrisoarea redactiei reiese ca prima „varianta“ continea un anumit episod cu Cecilia si Robbie, care sparg o vaza linga o fintina italiana, tinara intrind in apa sa recupereze bucatile, dupa ce se dezbracase, lasindu-l pe el perplex – iar intr-un interviu acordat vara trecuta lui Adam Begley (redactor la New York Observer), Ian McEwan povestea ca exact aceasta este scena care i-a venit in minte prima data si de la care a inceput scrierea romanului... Si, ca si cum toata aceasta elaborata constructie nu ar fi fost de ajuns, McEwan ne ofera si un fel de epilog, semnat de o Briony, de acum, in virsta si aflind de la un medic ca, in scurt timp, isi va pierde memoria si va muri, ca urmare a unei disfunctii neurale. Din scurtul epilog aflam ca Atonement a cunoscut citeva zeci de variante, in timp (iata o posibila explicatie pentru migaloasa si ostentativa perfectiune formala si de constructie a acestui roman...), si ca scriitoarea Briony Tallis pastreaza volumul spre a fi publicat postum. Unul dintre motivele oferite este acela ca exista ceva probleme legale, intrucit nu a vrut sa schimbe numele reale ale personajelor si, „intimplator“, Lola si violatorul ei (care, intre timp, ii devenise sot!) erau celebre figuri ale zilei, multimilionari initiatori ai unor extrem de numeroase si spectaculoase acte de binefacere, si nici o editura nu ar fi riscat un proces cu cineva de acest calibru...

McEwan construieste, inca o data, o poveste in care nimic nu e, ca in povestile de la 13 ani ale lui Briony, clar, in care intre „vinovat“ si „nevinovat“ exista nenumarate ipostaze intermediare. Si, de asemenea, o noua poveste in care „realitatea“ (posibila...) e figurata cu atita incapatinata veridicitate si acuratete incit exista tentatia de a crede ca „totul e adevarat“. Sa nu uitam ca, la publicarea Durabilei iubiri (titlul englezesc, Enduring Love, e un pic mai tricky, mergind pe ambiguitatea lui „enduring“, intr-adevar cu sensul de „durabil“ ca adjectiv, dar trimitind la „a indura“ prin originea sa verbala), numerosi jurnalisti culturali de prestigiu, porniti la vinatoare de cusururi, „au cazut in plasa“ scriitorului englez, proclamind, printre altele, ca raportarea finala a cartii la Sindromul de Clérambault e o capitulare a imaginatiei – cind sindromul (varianta de erotomanie), ca si intregul caz, cu „fisa a psihiatrului“ cu tot, e strict creatia lui Ian McEwan!
Deci, viitori cititori ai Ispasirii, nici acesta nu va fi un roman „bazat pe un fapt real“ – cu toate ca ar putea fi. E, insa, un roman despre imaginatie si tulburatoarele ei efecte, despre inocenta care ucide (A little knowledge is a dangerous thing...), despre raul care mult prea rar se transforma in bine, despre iluziile care ne tin in viata atunci cind viata nu „coopereaza“, despre literatura, despre iubire si razboi, despre tot ce un om (daca acceptam conventia romanului, Briony Tallis) poate invata de-a lungul existentei. Cel mai bun roman al lui McEwan de pina acum si, probabil, una dintre cele mai bune carti de proza aparute, in lumea anglo-saxona si aiurea, in ultimii ani.