OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Contraperformanţele învăţămîntului românesc preuniversitar nu sînt rodul exclusiv al slabelor prestaţii ministeriale din ultimii opt ani. Situaţia actuală are cauze multiple, iar responsabilitatea universităţilor în perpetuarea profundei crize a sistemului nu este cu nimic mai prejos decît cea a factorului politic. De optsprezece ani încoace, universităţile autohtone au „livrat“ pe piaţa muncii un număr foarte mare de absolvenţi submediocri care, în condiţii normale, nu ar fi trebuit să obţină o diplomă de licenţă. Prost înţeleasă de la bun început, „autonomia universitară“ s-a redus mulţi ani exclusiv la dimensiunea sa financiară, ceea ce a avut drept consecinţe mărirea forţată a numărului de locuri la admitere (de vreme ce statul finanţează universităţile per capita), dar şi apariţia unei noi categorii de studenţi, cei „cu taxă“, care asigurau normele unor cadre didactice nule la capitolul competenţă profesională, moştenite din vechiul regim.

 

Adăugaţi la această stare de lucruri şi proliferarea necontrolată, în spaţii rămase neschimbate, a unor departamente conexe – unele dintre acestea şi-au dobîndit, în timp, un real prestigiu, cele mai multe au rămas însă simple refugii pentru tot felul de figuri compromise înainte de 1989 –, ca şi apariţia peste noapte a unor „unităţi de învăţămînt superior“ în majoritatea oraşelor şi orăşelelor ţării şi încercaţi să vă faceţi o imagine despre catastrofa sistemului educaţional. Cine predă în aceste instituţii, care sînt criteriile în funcţie de care s-au acordat titluri academice şi cine sînt cei care le-au validat sînt întrebări rostite adeseori în presă şi în mediile academice, fără ca răspunsurile – formulate uneori pînă la capăt – să fi dus la identificarea unor soluţii eficiente şi la reformarea sistemului. O cohortă de pseudo-profesionişti populează spaţiile universitare, acoperiţi de o puzderie de participări la conferinţe aşa-zis internaţionale şi de teancuri de volume apărute la edituri obscure, dar recunoscute CNCSIS – pe a cărui listă nu se află însă nici Humanitas, nici Polirom, dar apar în schimb editurile Aramis, Zigotto, Bren, Cison, Corson etc. „Profesionişti“ de talia unor Nicolae Mischie, Aurelian Bondrea, Elena Udrea sau Dumitru Oprea – şi ei sînt doar vîrful aisbergului –, care au urcat în ierarhia universitară pe criterii care nu au nimic de-a face cu valoarea intelectuală, nu pot creşte studenţi decît după chipul şi asemănarea lor.

 

Incapacitatea de a stopa falimentul învăţămîntului românesc este potenţată de rezistenţa inerţială pe care sistemul o opune oricărei tentative de schimbare. Mecanismul funcţionează în gol, într-un cerc vicios din care cei foarte buni sînt ejectaţi şi determinaţi, de cele mai multe ori, fie să plece în Occident pentru a se împlini profesional, fie să abandoneze cariera didactică. O mare parte dintre cei ce rămîn în sistem contribuie din plin la perpetuarea şi adîncirea crizei.

 

Mai grav este că nici unul dintre miniştrii care s-au perindat pe la conducerea Ministerului Educaţiei şi Cercetării în ultimii opt ani nu-şi asumă responsabilitatea pentru proastele decizii pe care le-au luat în timpul mandatului lor. Nici usturoi n-au mîncat, nici gura nu le miroase. Convingerea lor este că, neavînd memorie, electoratul autohton trăieşte exclusiv în prezent, aşa încît îşi permit acum să critice vehement o stare de lucruri generată în bună măsură şi de propriile lor decizii, nu doar de incompetenţa actualului ministru. Statutul de opozanţi pare să-i trezească la realitate pe unii dintre foştii diriguitori ai destinelor învăţămîntului românesc care, prinşi de febra contestării, uită că ei înşişi au fost la originea unor măsuri pe care astăzi le critică vehement. Adevărul de marţi, 20 mai, publica reacţiile foarte dure (pe bună dreptate, de altfel) ale Ecaterinei Andronescu (care a introdus în sistemul de evaluare testele grilă) şi ale lui Mihail Hărdău la adresa admiterii la liceu pe baza tezelor cu subiect unic.

 

Uitînd că, în octombrie 2006, el însuşi propunea introducerea tezelor cu subiect unic şi posibilitatea modificării modului de evaluare la sfîrşitul ciclului gimnazial, pe baza rezultatelor la teze, domnul Hărdău vine acum şi denunţă caracterul irelevant al rezultatelor, pentru că tezele au mai mult scopul „de a disciplina cadrul didactic şi mai puţin de a evalua elevul. Este important să existe un examen de admitere la liceu, în scopul obţinerii performanţei“. Concluzie corectă, ce altceva s-ar mai putea spune în afară de „dă-i, Doamne, românului, mintea de pe urmă şi trimite-l mai repede în opoziţie, ca să grăbeşti procesul!“.