OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

16 iulie 2006
Eram pe peronul unei statii de metrou, dimineata, dupa un drum la gara, cind mi-a venit ideea unei carti care sa se numeasca, eventual, Viciile lumii postmoderne (stiu ca exista o carte de poezie a sud-americanului Nicanor Parra care se cheama Viciile lumii moderne, dar cartea mea nu va fi o suita de esantioane, ci o fenomenologie de valori). De fapt, ideea mi-a venit in timp ce priveam un panou publicitar care-mi spunea ca la magazinele Media Galaxy se pot cumpara aparate de filmat de o mare diversitate (peste 30 de modele). M-a frapat cuvintul „diversitate“ si am inceput sa ma gindesc la el. E unul dintre cuvintele-cheie ale lumii de azi. Iar lumea de azi e o lume de produse. O lume serializata. Si asa mai departe. Cartea la care ma gindesc ar fi un fel de repertoar de concepte vicioase ale lumii postmoderne sau, mai bine spus, de concepte viciate de insusi modul de functionare al acestei lumi.

Pornind mai departe, de la diversitate incolo, as vrea sa vorbesc despre: prezenta, diferenta, unicitate, spectacol in afara artelor spectacolului, repetitie, virtualitate, alteritate, multiplicitate, metaconcept, imagine, cosmopolitism, mondenitate etc. Simpla insiruire a acestor termeni imi arata insa ca aici exista un pericol: conceptualizarea omoara, usuca, ingheata tot ce atinge. Iar eu vreau o carte vie, in care sa se vada ca de fapt conceptele declanseaza crize, absorb in continutul lor crize ale umanului. Sa mai adaug si ca ma gindesc la o carte fara bibliografie, iesita din propria mea schizofrenie. Postmodernitatea e schizofrenica, in sensul ca ea nu poate parasi modernitatea si sufera de nostalgia trecutului, localului, particularului viu, dar se vede impinsa inainte de bovarismul unor valori fara debite (sensul contabil al termenului). Postmodernitatea nu consta in regasirea constiintei noastre tribale in forma unei constiinte planetare si nici in redobindirea simultaneitatii echipotente a simturilor (prin trecerea de la alfabetic la audio-vizualul electronic), cum credea McLuhan. Postmodernitatea inseamna inainte de toate anularea unicatului prin reproducerea si multiplicarea lui infinita in spatii virtuale, permanent mediate de iluzii, care transforma obiectul intr-o prezenta absenta sau absenta prezenta. Cred ca singurul autor pe care ar trebui sa-l am in vedere in incercarea mea e Walter Benjamin.

Diversitatea
Nu este in primul rind un rezultat al progresului in sfera productiei. Nu este un rezultat-surpriza, devenit posibil la un moment dat si integrat in spatiul vietii cotidiene. Diversitatea ca realitate ofera un produs al libertatii de a alege. Odata cu libertatea de a alege s-a nascut si diversitatea ca stratagema economica. Omul nu-si poate alege parintii, locul de nastere, zodia, temperamentul, timpul istoric al propriei sale vieti, culoarea pielii, etnia, structura anatomo-fiziologica, nivelul de inteligenta, tipul de sensibilitate si limba materna. De aici incolo insa, viata lui e o suma de alegeri. Iti formezi si iti alegi placerile, modul de hranire si de odihna, sotia, prietenii, drumul in viata. Iti formezi si iti alegi atitudinea in raport cu lumea sociala, locul unde vrei sa stai, conditiile de viata, distractiile, meseria, mobilierul, hainele, mijloacele de locomotie, religia (o mostenesti de la parinti dar o poti schimba), conduita morala, scopurile, mijloacele, adjuvantele, catalizatorii, ordinea intre lucruri. Teoretic asa e; totul e sa ai de unde sa alegi, din ce sa alegi. Cum alegi te implica in mod direct.

E vorba de responsabilitati, judecati prealabile, gusturi, tropisme. Aici apare manipularea. Aici trebuie pusa din nou intrebarea: care sint calitatile innascute ale omului?
Exista deci si alegeri prescrise, dar nu pe acestea le am in vedere aici. E vorba de acele tipuri de alegere care inseamna infruntarea de unul singur si cu miinile goale a diversitatii care ne inconjoara. Dar este alegerea un apriorism al naturii noastre umane? Este lumea „naturala“ un teritoriu al diversitatii? Care sint motivele care il pun pe om in situatia de a alege ceva? Alegerea nu e in realitate, cum arata mitul adamic, o forma de libertate vicioasa in sine? Stim bine ca intre confortul perpetuu si invariabil al Paradisului si Marul Cunoasterii, Eva alege sa-si infiga dintii in acest fruct „otravit“ (pentru ca el vine de la Sarpe, deci de la Diavol).

Diversitatea lumii naturale e o diversitate de „obiecte“ (copaci, animale, pasari, forme de relief, fenomene meteorologice), pe cind conceptul de diversitate la care ma gindesc eu aici trimite la o lume de produse. Lumea naturala nu e de vinzare, obiectele fabricate, da. Am deci in vedere o diversitate de piata. Cu diferenta ca aceasta piata nu contine doar produse economice, ci si produse ideologice, artistice, mediatice. Vorbim despre o piata a ideilor. Muzica se afla in grija unor case de productie. Exista o industrie muzicala, o industrie a loisir-ului etc.
Ontologic vorbind, diversitatea e un principiu in acelasi timp al existentului si al viului.

In lumea naturala diversitatea este tot timpul vizibila, pina la amanunt. Regnurile si speciile se deosebesc intre ele, in cadrul speciilor indivizii seamana si nu seamana unul cu altul. Diversul se manifesta intr-o multime de mo-duri. El rezulta din separatia dintre mineral, vegetal si biologic, e un aspect determinat de culorile obiectelor, dimensiunea lor, raportul static-dinamic, vechimea sau noutatea lor, importanta pe care o au unul in raport cu altul etc.

Nu ne putem naste decit intr-o lume diversa. Viata inseamna a opune unicitatea noastra interioara diversitatii care ne inconjoara.

Daca exista diversitatea, atunci exista si imprevizibilul. Proba adevarului diversitatii: ceea ce descoperim ca exista depaseste asteptarile noastre cu privire la existent.

Putem oare vorbi si despre o diversitate manifestata la infinit?

Supravietuirea – forma de reducere a diversitatii la necesitate. Din ceea ce ma inconjoara aleg ceea ce e folositor vietii mele.

Lumea este diversa, variabila, instabila in stabilitatea ei, continua, fenomenala. Obiectele exista in timp, de aici fenomenalitatea lor. Diversitatea implica metamorfoza, o include.
Diferenta e un aspect al diversitatii. Diferenta tine de invizibil, ea nu poate fi atinsa, poate fi cel mult gindita. Diversitatea se face cunoscuta in contiguitatea lumii. Diferenta e produsul unei comparatii. Diferentierea asigura individualizarea. Diversitatea e a categoriilor. In lumea postmoderna – a categoriilor de produse. Aici diferenta e marcata prin personalizare.

Ce este personalizarea? In lumea traditionala, personalizarea comportamentului, vestimentatiei, stilului, se asociaza cu excentricitatea. Astazi excentricitatea a devenit norma. Personalizarea e un semn al persoanei, nu al fiintei. O lume in care subiectii isi accepta conditia de persoane si se lupta sa se distinga unii de altii. Existenta e un joc social. Teatrul social al existentei e un dat, nu o inventie culturala.
Personalizarea obiectelor de folosinta publica, care se vad: agenda, cartea de vizita, soneria telefonului, cravata, servieta.
Personalizarea de firma.
Uniforma si persoana.
Uniformizare si personalizare.

Diversitatea inseamna ca lucrurile mari sint altceva decit lucrurile mici, ca verdele nu e rosu, ca stacojiul este altceva decit caramiziul, ca frunzele nu sint facute din carne si nici carnea din celule vegetale, ca maimutele nu mai seamana cu oamenii si apa distruge piatra, focul distruge padurea, ochiul nu stie ceea ce stie urechea, femeile nu vor fi niciodata barbati, nici pasarile pesti, nici ficatul inima, nici lumina smoala topita. Diversitatea lumii nu e multiplul, nu e repetabilul. E cimpul potential de manevra al unei puteri pe care nu o vom cunoaste niciodata. Pentru ca lumea e diversa, ea poate avea un viitor. Incapacitatea noastra de a controla si stapini lumea se afla tocmai in diversitatea ei. Cine ramine in interiorul lumii, chiar Dumnezeu fiind, este brusc curentat de fiorul incontrolabilului.
Dar intr-o lume a diversitatii naturale controlabilul e totusi posibil. Intr-o astfel de lume schizofrenia nu s-a inventat inca, nici sentimentul agonic al multiplului care anuleaza cunoasterea.

Diversitatea de vitrina si galantar.
Raioane si marfuri.
... de produse.
Diversitatea produselor e anume facuta pentru a fi cumparata. Produsul te sfideaza sa-l ai.
Cimpul sfidator al diversitatii.
Cumperi produsul pentru a ingusta cit de putin puterea de seductie a acestui cimp. Esti sfidat ca nu poti. Cumparind, tu vei demonstra inversul.
Diversitatea produselor. Daca ai de unde alege, ai si sansa de a face cea mai buna alegere.

Exista si o diversitate anume gindita pentru oamenii saraci. Nimeni nu scapa de spectrul bunastarii iar saracia e astfel suspendata.

Relaxare, echilibru, stres
O lume a dezechilibrelor care face apel la vechiul concept de echilibru, pentru a ajunge la relaxare (o fictiune postmoderna). Relaxare – terapie – bani. Lumea traditionala nu cunoaste stresul. Stresul nu este un rezultat al muncii si al conditiilor de munca. Stresul e o forma de neliniste intr-o lume care a incetat sa mai ofere linistea credintei in niste valori tangibile, canonice. Stresul e produsul unei lumi de valori si idealuri glisante. Ceea ce cauti se indeparteaza tot timpul de tine. Ceea ce ti se cere e tot timpul mai mult decit poti. Ceea ce ti se propune sa ai e peste puterile tale, iar tu te simti vinovat pentru asta. Tot ceea ce exista in lume ti se ofera fara discriminare: vile si masini de lux, excursii exotice, genti din piele de aligator, bauturi racoritoare atit de reci ca ele ingheata pina si geamurile camerei in care stai, calatorii cu naveta spatiala, zboruri cu deltaplanul, scufundari in Marea Rosie, avioane in care poti incerca starea de imponderabilitate, paradisuri sexuale, aparate minune, retete de intinerire, sini de silicon si implanturi de par pe chelie, viagra, dinti de portelan, lentile de contact, detergenti si paste de dinti de ultima generatie etc. Lumea intreaga e un supermarket. Nu e de ajuns ca esti om. Pentru a te simti implinit cu adevarat trebuie sa devii un consumator. E ca si cum, pentru a nu fi mincata ea insasi, lumea ar produce la nesfirsit simulacre de hrana adevarata. Si ce e hranirea? O forma de putere. Maninc, deci sint stapin.

sDintr-un caiet de insemnari cu spira, 2005

Momentul de reculegere
Ma uit in jos
ca si cum cineva s-ar uita de acolo la mine
ca si cum virfurile picioarelor mele
s-ar uita la mine.
Ma uit in jos
pentru a ajunge la punctul din care
constiinta mea de trup singur
se uita in sus la tavanul
pe care a fost pictat Dumnezeu.t

17 iulie
De unde ar trebui sa incep? Ma gindesc la o carte de idei, o simt in mine, dar nu stiu de unde sa incep. Simt de fapt ca vreau sa scriu despre ceea ce nu-mi place in lumea de azi. Dar vreau sa depasesc limitarea subiectiva la propriul meu dezgust. Da, vreau sa ies din lamentatie, depresie, dezabuzare. M-am saturat de propria-mi deprimare si sa tot fac pe desteptul vorbind despre fiinta din mine ca despre o valoare pe care n-am nici un mijloc sa o descriu. As vrea sa sar direct intr-un limbaj de transparenta publica, dar nu stiu cum. Ieri credeam ca e usor sa fac asa ceva. Astazi nu mai sint la fel de convins. Ceea ce am de spus se conceptualizeaza prea repede. Plus ca, fara sa-mi dau seama, atitudinea mea fata de temele pe care le am in vedere e dublata subteran de un soi de pedagogie justitiara dezgustatoare.

Ce timpenie sa vrei sa scrii ceva ca si cum tu ai putea fi un salvator al lumii, desi, evident, nu asta ti-ai propus. Dar poti sa deconstruiesti raul fara sa suferi si fara sa-ti eroizezi aceasta suferinta intr-o implacabila morala terapeutica? Sa zaca oare in mine un terapeut refulat? Sa nu fiu eu in stare de analize reci si adevarate, imprevizibile in derularea lor, ci doar de retete? Da, atunci cind imi propun scopuri. Da, atunci cind imbrac echipamentul cu ambitii publice al scrisului meu. Am scos din biblioteca Strategiile fatale, cartea lui Baudrillard, si am citit primul capitol. Voiam sa vad un stil de care simt ca m-as putea apropia, voiam sa-mi reamintesc ce inseamna sa te inhami la un discurs „filozofic“ fara bibliografie. Nu ma interesa problematica lui Baudrillard, nici conceptul lui, ci modul lui de insertie in limbaj. Cautam de fapt un gen de poezie teoretica, o sintaxa de softuri conceptuale, banuiam ca as putea gasi asa ceva si nu m-am inselat. Dar consistenta si densitatea discursului lui Baudrillard vin din paradox, tautologie, modelare prin asociere, supralicitarea sensurilor sau intoarcerea lor pe dos. Adevarurile lui nu sint doar ale spuselor lui, ci ale modurilor lui de expresie. Discursul lui B. are o neslabita capacitate de autogenerare. Sistematica ideilor lipseste, spontaneitatea gindirii sale e evidenta in golurile gindirii, momentele de asteptare a ideilor sint si ele pline.

Limbajul se pliaza pe idee, dar se hraneste si din propria sa natura, discursul nu functioneaza in gol nici o clipa, refuza golul si asta pentru ca B. scrie tocmai despre fascinatia golului, despre golul extatic, despre suspendarea istoriei, evenimentului, realului. El scrie despre transobiecte, despre virtualitatea si dedublarile concretului, despre iluzie, seductie, amagire, proiectie.
Exista insa si o concretete a tuturor acestor obiecte lipsite de concretete. Inainte de a vorbi despre disparitia realului, despre alunecarea intr-un real fara realitate, cred ca ar trebui sa ne intoarcem la corp, la simturi, la creier, la comportamente, obisnuinte; la asa-zisa noastra natura constitutiva. Continuam sa traim respirind, mincind, dormind, iubind. Cuvintele „vointa“, „caracter“, „temperament“, „gindire“, „sentimente“ inca mai au valoare pentru noi. Discursul lui B. e la fel de evanescent ca si lumea in care traim. Pentru a putea vorbi despre aceasta lume, eu caut un discurs al persistentei. Nu vreau sa dublez ceea ce exista prin propriile mele cuvinte. Vreau sa ramin cu un pas inapoia realului. Numai asa as putea avea sansa de a ma situa la un moment dat deasupra lui.

26 iulie
Prezentul in care te scufunzi al unei zile de vara. Un prezent lichid. Ziua de vara cu prezentul ei care te inghite ca o apa grea, calda, viscoasa. Timpul de vaselina diluata al miezului unei zile de vara. Vaselina apoasa a prezentului. Esti o prezenta scufundata in intinderea incremenita a aerului. Ciripitul lenes si ascutit al pasarilor ca apa care face bulbuci. Esti prins in peisajul static al acestui moment nesfirsit. Se aud pasari, motoare de masina, obiecte atinse unul de altul, surde lovituri de ciocan, iar aerul sta. Din cind in cind un fel de reflux sonor, un joc de valuri de pinza in intinderea stratificata a acestei zone. Ma inec, ma scufund, revin la suprafata, trag aer in piept, scriu incet si neinspirat, ma joc cu propozitiile mele cautind o pregnanta pe care nu o pot calcula. Scriu incet, resemnat, sint posesorul unei miini care incepe sa paralizeze. Canicula unei zile de vara in care sensurile se lichefiaza. Aer greu cum e singele gros.

Memorie, amintire, uitare (1)
In chestionarele mele pentru studentii masteranzi de la cursurile de scriere creatoare una dintre intrebarile importante priveste locul unde se afla memoria: in creier, in corp sau in alta parte? Ce ar putea sa fie aceasta „alta parte“ nu stiu nici eu. Poate sufletul, poate spiritul. Desi, dupa cum se poate constata, aceste localizari nu tin toate de acelasi plan al discutiei. Iar faptul esential e chiar acesta: vorbind despre memorie, amintire, uitare si incercind sa le definim, planul distinctiilor noastre variaza de la caz la caz. Scriitorii, artistii, psihologii, filozofii, psihanalistii, istoricii au acceptii diferite asupra acestor termeni. Si nu doar acceptii, ci si viziuni.

Blugi gauriti, albiti, sfisiati inca din fabricatie. Pulovere jumulite, cu firele si nodurile de obicei ascunse scoase afara, ca un fel de model. Fuste cu franjuri care sugereaza bucati de materiale textile rupte. Genti de pinza cu margini si tighele scamosate. Haine de la bun inceput decolorate. Pantofi noi cu pielea patinata, imbatrinita de folosinta inca inainte sa-i incalti. Tricouri patate de vopsea, bijuterii coclite, inele cu piatra gata sparta, tesaturi cu goluri si plinuri inegale atirnind laliu pe trup si multe altele. Viata cotidiana a hainelor noastre a fost castrata de istorie. Nimic nu mai are nevoie sa se uzeze, sa se consume, sa se degradeze prin simpla utilizare. In infatisarile lor, vestimentatiile isi contin de la bun inceput devenirea. Haina nu mai are voie sa se strice, sa-si piarda prospetimea si noutatea originara. Portul hainelor uzate din fabricatie e o moda.

Hainele nu se mai schimba pentru ca nu te mai tin si-si arata prea evident uzura. Schimbi haina schimbind o moda. Nici nu ai alta posibilitate de alegere. Haina nu mai poate spune nimic despre raportul tau cotidian cu ea. Blugii s-au albit in zona genunchilor, dar nu de prea multa uzura. Fusta poarta in material semnul unei agatari, dar nu intr-un cui adevarat. Pantofii de piele s-au albit usor la indoituri si par acoperiti cu straturi de crema ce strabat unul printr-altul dar nu din prea mult purtat si lustruit cu peria. Intimitatea noastra cu propriile haine si incaltari e astfel anulata. Dar ea nu mai e astazi posibila nu doar datorita simulacrelor de haine cu istorie care ne-au fost puse la dispozitie de fenomenul generalizat al consumului. Consumul insusi anuleaza devenirea obiectelor. Nimic nu mai poate capata statutul de vechi in mod natural. Vechimea a devenit o forma de prezentare. Nu doar prin termenele lor de garantie reduse, ci si prin imaginea lor, unele obiecte isi clameaza din start viata scurta si moartea rapida. Ca si oamenii, obiectele traiesc si ele sub presiunea noilor generatii care vor sa ocupe locuri deja ocupate.

Parul tepos, zburlit salbatic, dupa retete bine studiate, al tinerilor de azi. Pieptanatura in creasta de cocos. Urme, semne, litere, mesaje decupate prin par in pielea capului. Cararea pe mijloc si parul in ochi, aranjat prin smucirea capului. Suvite de par impletit, teasta rasa la piele, plete lungi pieptanate cu mina. Adica: libertate individuala, marca personala, distinctie in raport cu ceilalti. Nu doar sistemul e un sistem, ci si morala publica, viata in multime, decenta sociala. Indecenta tunsorilor originale exprima o introvertire care tine sa se exhibe corporal. Corpul este exterioritatea proprie, singura exterioritate pe care pot sa o controlez cu adevarat. Port parul tepos pentru ca adevarul meu interior e protejat de adevarul meu exterior care nu e adevarul vostru. Imi pun un cercel in buza sau in nara, imi strapung o sprinceana cu un ac de siguranta fistichiu, ma acopar de tatuaje, corpul meu e o emblema, el vrea sa comunice altfel, mi-l expun, vi-l ofer, imaginea lui poate fi consumata fara nici un fel de consecinte. Nu mai cred in comunicarea verbala, fiinta mea refuza sa fie redusa la verbal, nu mai citesc, nu-mi place sa citesc. Imi place sa fiu citit, imi place sa citesc corpuri, imi place societatea-spectacol. Intimitatea mea e in alta parte. Cine imi agreseaza corpul imi agreseaza aceasta intimitate. Valoarea ei e altceva decit profunzimea ei. Marele paradox al acestei situatii consta in faptul ca libertatea alternativa e o libertate la rindul ei controlata, o conventie de alta natura.

27 iulie
Nelinistea de a face ceva, nelinistea ivita din prea multe ocupatii, linistea si nelinistea plictiselii.
Dincolo de durere, dincolo de placere, in suportabil.

28 iulie
Memorie, amintire, uitare (2)
Exista o multime de daturi ale identitatii noastre generice ce par de la sine intelese. Un astfel de dat este memoria. Dincolo de nostalgie, melancolie si bovarism, oamenii traiesc in prezentul vietii lor cotidiene. Deschiderea prezentului nu reprezinta insa nimic fara inchiderile trecutului. Inainte de a fi clipa, viata este memoria. Gesturile, cuvintele, atitudinile noastre sint dublate de memoria lor. Dar indivizii sociali sint disputati nu doar intre propriul lor prezent si propria lor memorie, ci si intre aspectele private si publice ale vietii. Memoria individuala e tot timpul marcata, conditionata, „formatata“ de memoria colectiva.
In general uitam asta. Aspectele memoriei colective par sa tina de competenta istoricilor, sociologilor, antropologilor. Asa ne place sa credem. E adevarat ca memoria colectiva e un construct, un model retroactiv cu privire la insertia noastra in lume, un spatiu care se conceptualizeaza specific prin reflectie, anamneza, inscrierea in modele si mai mari, de tip Zeitgeist. Asta presupune un efort in cautarea adevarului, asumarea onesta a unor caracteristici etnice, erori colective, succese nationale. Fara un astfel de efort lucid, pericolul gregaritatii fara memorie nu poate fi evitat.

Oricit ar parea de paradoxal, marea problema a Romaniei actuale este nu prezentul, ci trecutul. De mai bine de cincisprezece ani incoace, simtim cu totii ca pentru a putea merge inainte in parametrii unui prezent pe care trecutul sa nu-l traga inapoi, trebuie sa ne recistigam dreptul la adevarul acestui trecut. Chestiunea priveste memoria noastra colectiva. Readucind-o la suprafata, descoperim ca primele straturi ale trecutului cu care sintem obligati sa ne confruntam sint cele politice, nu istorice.
Romania de astazi are nevoie de un proces al comunismului – afirmatie deja banalizata ce incepe sa fie pusa in opera prin Comisia Tismaneanu. Institutul de istorie recenta condus de Marius Oprea vine in intimpinarea aceleiasi doleante. Se vor publica documente incriminatoare, se vor face analize cu probele pe masa, se vor publica lucruri de istorie si politologie. Adevarul asupra comunismului – faptul ca acest sistem politico-economic a urmarit sa creeze, sub infatisarea omului nou, monstrul mortal al mankurtului – nu va mai putea fi ascuns. Dar acesta va fi un adevar general, abstract, care ne va da, in sfirsit, satisfactie, bun pentru cartea de istorie. Cu acest adevar spus o data pentru totdeauna, trecutul va continua sa atirne ca o piatra de moara de picioarele noastre.

Cred ca Romania de astazi are nevoie deopotriva si de adevaruri generale pentru cartea de istorie si de adevaruri individuale, subiective, de gasit, pur si simplu, in cartea vietii.
Trecutul negru si cenusiu al Romaniei ultimei jumatati de veac continua sa lucreze in noi, sa ne dubleze gesturile, cuvintele, actele, oricit de contrare ar fi acestea idealurilor si convingerilor vechiului regim. De aceea cred ca procesul comunismului ar trebui sa fie si un proces al constiintelor individuale. Este evident ca un astfel de proces nu poate fi declansat prin decret si punerea la lucru a unei comisii. Lucrurile sint mult mai complicate pentru ca ele tin de resorturile ascunse ale subiectivitatii. E vorba de relatia fiecaruia dintre noi cu memoria sa identitara. E vorba de a afla ce ne place sa ne amintim si ce ne place sa uitam, ce nostalgii marcheaza starile de spirit si ce bovarisme ne conditioneaza actele.
La baza constiintei noastre morale se afla memoria. De aici incepe constructia sinelui. Daca sinele e prost construit, si lumea in care traim va fi una prost inteleasa si prost alcatuita. E suficient sa urmarim peisajul moral si intelectual al Romaniei de azi si vom constata imediat ca malformatiile individuale ale comunismului au ajuns acum la apogeu. Unii se vor grabi sa afirme ca si lumea capitalista aduce cu sine malformatii, mutilari, amputari morale, mutatii. E o replica la indemina, superficiala, defetista. O replica ce exprima cum nu se poate mai bine constiinta vinovata. Nici cei mai demni si curati oameni care au trait in comunism nu se pot sustrage acestei constiinte vinovate. Prin simplul fapt ca el apartine unei alte lumi morale, modelate ideologic, trecutul nostru ne invinovateste.

Oricit am visa altceva, nu ne putem desparti de el zimbind. Singura despartire posibila e aceea prin analiza si intelegere. Am avut naivitatea sa cred ca dupa prabusirea comunismului romanii vor deveni mai demni, mai civilizati, mai responsabili, mai constienti de imperativele nescrise ale vietii comunitare. Or, sforile cu care comunismul ne-a legat de miini si de picioare au intrat in carnea noastra, s-au topit in ea si au secretat in noi rezerve nesfirsite de minciuna, oportunism, iresponsabilitate, grandomanie, duplicitate.
In perioada care a trecut de la caderea comunismului au aparut filme, romane, jurnale, piese de teatru, memorii si marturisiri legate de aceasta lume. S-au facut filme documentare, s-au publicat documente, au fost organizate colocvii etc. O picatura de apa rece in desertul fierbinte. Trecutul majoritatii romanilor a continuat sa se conserve in formele lui inconfundabile, jenante si rusinoase, invaluit in straturi succesive de uitare. Fiecare a inceput sa contabilizeze in forul lui interior tot mai multe argumente in favoarea ignorarii senine a propriului sau trecut.

Refuzul examinarii propriei constiinte morale e un drept cistigat. Nimeni nu vrea sa fie mai slab, mai prost sau mai vinovat decit altul. Suferinta a fost comuna, pina si cei care intrupeaza astazi raul se scuza cu argumentul ca, date fiind conditiile, ei au crezut ca fac binele. Demnitatea nu e o valoare transpersonala si transistorica, ci un reflex adaptativ – acesta pare sa fie mesajul. Regret ca trebuie sa fac aceasta observatie de factura marxista, dar in Romania de azi morala colectiva si individuala sint probleme care stirnesc prea putin interesul tocmai datorita faptului ca, inconstient, noi ne raportam la lumea in care traim din 1990 incoace ca la un alt sistem economic, politic, financiar etc. si atit. Libertatile democratiei reale si ale economiei de piata sint percepute si concepute dincolo de orice morala, dincolo de orice filozofie de viata. Oamenii nostri de afaceri sint produsul unor oportunitati si circumstante si nu al unor principii. Unele carti de istorie urmaresc sa plateasca polite si nu sa restabileasca adevaruri. Exista romane care pun comunismul la zid cu acelasi patos pe care il cultivau si asa-zisele opuri literare menite sa infiereze burghezo-mosierimea. Pictura noastra cu subiect religios e atit de „ideologizata“, ca pune sub semnul intrebarii normalitatea credintei. Toate acestea inseamna frustrare, complex, calcul meschin, reteta de succes, cantonare in imediat, pariu pe valori exterioare, neasumate.

E pretios si gratuit ce spun, dar fara o intoarcere la sinele nostru profund, oricit de putin demn de a fi iubit s-ar dovedi el, nu vom iesi din duplicitate, provizorat, compromis. Nu militez aici pentru o morala si o arta centrate pe memorie, cu fata intoarsa spre trecut. Ma marginesc doar sa atrag atentia asupra individualului si a individualitatii. Orice vinovatie colectiva se poate resorbi prin individualizare. Orice uitare colectiva a trecutului – si aici noi romanii sintem un caz – poate fi mai usor depasita prin apel la memoria individuala. Cred ca problema este aceasta: comunismul ne-a amputat memoria colectiva si identitara, iar noi – cei care am trait in comunism – ne grabim sa efasam memoria trecutului nostru recent. E ca si cum am ascunde – la modul cel mai aberant cu putinta, pentru ca nici un musafir nu ne bate la usa – gunoiul sub covor. Cit despre scheletul din dulapul moral, acesta ramine sa fie descoperit din intimplare, in viitorul deschiderii unor dosare.
Traim intr-un prezent pragmatic, impudic, strain de orice metafizica, din care intimitatea si regasirea de sine dispar cu rapiditate. Intoarcerea asupra propriei constiinte, incercarea de a-ti intelege discursul prin reconstituirea unor trecute etape de viata sint ritualuri care nu mai au astazi cautare. E poate adevarat ca odata cu a doua jumatate a secolului trecut timpul a inceput sa nu mai aiba rabdare cu oamenii.

Mai e insa ceva: de citiva ani buni incoace, existenta noastra risca sa devina o mondenitate intre altele. Nu mai avem timp pentru noi pentru ca ne fura prea mult spectacolul vietii. Pina si timpul intim, privat se transforma intr-o alta forma de spectacol.
Ne-am pierdut prin urmare exercitiul reflectiei. Uitam tot ceea ce nu este util. Spatiul public pare un spatiu al nimanui, abandonat anomiei, entropiei sociale, unor institutii administrative, incapabile sa-l gestioneze. Spatiul culturii se constituie haotic, prin aglutinari intimplatoare de evenimente, obiecte si atitudini nu intotdeauna dezinteresate. Sintem intr-un vid de fundamente. Avem impresia ca nimic nu mai merita sa fie respectat. Rusinea comunismului transforma totul intr-o imensa pata de rusine. Iar revendicarea trecutului, cita exista, se rezuma strict la personalitati si curente de gindire opuse fatis comunismului, si acestea deschise spre alte atitudini extreme.
Toate domeniile vietii noastre, de la cele politice si sociale la cele culturale si morale, sint in criza de autoritate. Iar autoritatea e fie asimilata cu autoritarismul, fie asumata ca atare. Nu cred ca asta este democratia la care am visat. Nu cred ca prezentul capitalist si trecutul comunist (indiferent de pozitie si atitudine) ale fiecarui roman care a trait in doua regimuri pot fi separate atit de usor. Orice forma de uitare e pina la urma o uitare a istoriei.

8 august
Romania postcomunista continua sa-si (re)defineasca identitatea. Apele ei s-au tulburat din nou. Deconspirarea dosarelor securitatii pare sa fi ajuns in ultima ei faza. Intirzierea cu care am atins, in sfirsit, acest punct pare sa nu-i deranjeze pe unii si sa-i nelinisteasca pe altii. Unele adevaruri personale ascunse incep sa iasa la lumina. Persoanele in cauza dau explicatii publice, dar credibilitatea lor pare incerta. Ideea ca omul e o fiinta sociala „supt vremi“, obligata la compromisuri, pactizari cu diavolul si duplicitate nu tine nici in fata jurnalistilor si comentatorilor de profesie, nici in fata oamenilor obisnuiti. Opinia publica nu pare deloc dispusa sa accepte justificari care pun sub semnul indoielii demnitatea si morala propriilor acte. Si bine face. Oricit de evidente ar fi semnele contrare, pe acest plan al adevarurilor de dosar, romanii nu au ajuns inca la indiferenta si nepasare. Ciudat ramine doar faptul ca celelalte adevaruri ale vietii noastre sociale si politice par sa-i intereseze mai putin. Care sa fie explicatia? Am putea spune ca neasezarea sociala si politica a Romaniei de azi este efectul unui trecut care se razbuna. Dar aceasta razbunare necesara nu se produce oare cu prea mare intirziere? Cind am vorbit despre nelinistea unor actori ai spatiului nostru public aveam in minte aceasta intrebare pe care – mai mult ca sigur – si-au pus-o si ei.

Nu e exclus ca acesti actori sa aiba ei insisi probleme cu propriul dosar, dar intrebarea ramine viabila.
Cred ca in momentul de fata, revenirea in prezent a trecutului comunist nu mai poate avea decit un efect punctual, pasager, fara efecte de fond.
Asanarea morala a lumii noastre va fi partiala si lipsita de profunzime. In lipsa unei ample asanari politice, economice si financiare, ea nu va avea urmarile asteptate. Frustrarile de care suferim acum cu totii vor deveni si mai acute in urmatorii ani. Si aceasta pentru ca imoralitatea fundamentala a lumii romanesti de dupa 1989 va ramine aproape intacta. Cit de repede va reusi Romania sa genereze o noua clasa politica si o infrastructura economica mai sanatoasa, gindita si „administrata“ de alti oameni, mai credibili moral? Previziunile ar fi riscante. Tot ce putem face deocamdata e sa observam ca, la nivelul suprastructurilor sale, Romania e prizoniera unui joc inchis in sine. Situatiile, scenariile, actorii, spectatorii sint cele cunoscute.

Rasturnarile de situatii, schimburile de masti si de roluri pot fi prevazute cu destula precizie. Victimele acestui spectacol vor fi putine. Mai numeroase vor fi probabli victimele colaterale. Oricit de tare va fi zdruncinata clasa politica de actiunea desecretizarii propriilor ei dosare, marii rechini, marii sforari, marile eminente cenusii ale tranzitiei vor supravietui in bine consolidatele lor habitaturi. Constitutia Romaniei contine un articol care garanteaza proprietatea, fara a conditiona aceasta garantie de justificarea surselor proprietatii. Proprietarii de azi ai Romaniei pot dormi linistiti. Unii sint posesorii unui trecut dubios, dar rusinea de a fi colaborat cu Securitatea nu poate fi o rusine atit de mare. In fond, cine n-a colaborat? Vorba domnului Voiculescu. Iar faptul ca problema poate fi pusa si asa, cu suprem cinism, la nivelul unei vinovatii colective implicite coabitarii cu regimul comunist, arata cu claritate ceva: potentatii prezentului nu se mai tem de propriul lor trecut. Momentul cind asa ceva ar fi fost inca posibil a fost ratat. Daca ne concentram putin asupra perioadelor noastre politice de dupa decembrie 1989, vom descoperi ca el a fost ratat cu buna stiinta.

De fiecare data cineva a avut grija de asta! Nu putem, prin urmare, sa nu ne intrebam cine are grija acum de aceste explozii in serie ale „problematicii“ dosarelor problematice (scuze pentru acest joc involuntar de cuvinte). Nu putem sa nu observam deja ca aceste actiuni detonatoare au ceva din aerul jocului cu artificii si pocnitori de petrecere.
Revenind la inceputul acestor rinduri, cred ca e nevoie de o mare corectie. Nu cred ca putem justifica actualul sindrom al dosarelor cu argumente care puteau fi valabile in primii ani de dupa Revolutie. Nu jurnalistii care au colaborat cu Securitatea sint de vina pentru tupeul economic, politic si mediatic al omului de afaceri Voiculescu. Nu rectorii care au facut politie politica (daca se va dovedi ca exista si astfel de indivizi) sint de vina pentru starea jalnica a invatamintului romanesc (oare liga nationala a studentilor chiar poate sa creada asa ceva?). Mai mult decit atit, oricit de persecutat de Securitate (daca se va dovedi asta) ar fi fost Adrian Nastase, el va ramine in istoria politica a Romaniei drept un simbol al coruptiei, imoralitatii machiavelice si mafiotismului etatizat. Ca el sint multi. Si daca vom privi cu atentie la ce spun ziarele si canalele media, vom vedea ca in multe situatii culorile politice se sterg.

Dincolo de problema dosarelor, o multime de zone ale vietii romanesti de azi par supuse avertismentului Noli me tangere. Vor fi ele atinse cindva? Sau vom ramine in continuare satisfacuti si inocenti, in aceasta profitabila confuzie intre coaja si miez?
Inainte de a-si da demisia din functie, presedintele Emil Constantinescu s-a declarat invins de Securitate. La rindul lui, cu ani in urma, nu mai stiu bine cind, presedintele Ion Iliescu a declarat cu dezinvoltura ca nu se asteapta la surprize ivite din dosarele membrilor PSD, pentru ca fostii membri ai PCR au un trecut curat. Cit despre presedintele Basescu, el s-a dovedit un masochist al „solutiei imorale“. Situatia n-a fost inca depasita, dar ea e privita in continuare sub strict aspect politic. Sa speram ca aceasta faza va fi in curind depasita. Scena romaneasca e ingusta, insa unii actori nu par deloc dispusi sa-si economiseasca adrenalina. Oricum ar sta lucrurile, ne aflam in fata unei opere deschise promitind o lectura palpitanta si plina de invataminte.

Ce inseamna sa minti? De ce au oamenii nevoie de minciuni? De ce e fictiunea o minciuna? Care sint mobilurile si scopurile minciunii? Exista tehnici de a minti?
Ar mai exista adevaruri daca nu ar exista minciuni?

Revelatiile trupului erotizat*