OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Postmodernismul este si un „prost modernism“ (un modernism prost integrat), tot asa cum postmodernitatea se confunda, la rigoare, cu o proasta administrare a modernitatii. Democratizarea tuturor valorilor vietii, afirmata cu pregnanta in ultimii cincizeci de ani, e probabil o cauza importanta a acestei situatii.

inaltimea e un loc al transcendentei, fie ca ea inseamna coloana greaca si romana, cerul crestin al Evului Mediu si al Renasterii sau locul din care se horaraste sa coboare printre oameni Zarathustra, personajul-concept al lui Nietzsche. Simtul inaltimii vine intotdeauna dintr-o frustrare metafizica si dintr-o aspiratie spre nonidentic. Rimbaud, Mallarmé, Van Gogh, Cézanne, Chagall sau Thomas Mann, Joyce si Elias Canetti (Orbirea) au cunoscut cu prisosinta frisonul acestei despartiri de mundanul „imund“, fior pe care l-au transformat in problematica unei transcendente imposibile, irecuperabile si totusi inca pasibila de o definitie.

Nietzsche ne-a aratat fara nici un fel de menajamente ca cerul este gol, dar ca imensitatea lui fara speranta nu poate fi privita din genunchi. in viziunea lui, verticalitatea apartine umanului luat in sine, ca suma infinita de potentialitati, si nu dorintei noastre infantile de livrare in bratele unei puteri straine, supracontingente.
Postmodernii de azi, scriitori, artisti, filozofi si oameni de rind la un loc, au pierdut pe drum obisnuinta instituirii acestui punct de fuga salvator. S-au aruncat (sau au fost aruncati) in suvoiul imediatului, al nemedi-atului, in afluirea debordanta a prezentului, si acum se lasa dusi, pe jumatate fericiti, pe jumatate speriati, de curgerea inainte – intr-o desfasurare hipnotica si aleatorie – a unei lumi ce nu pare sa aiba alt tel decit propria ei autoreproducere.
-
Nimic mai orizontal si mai putin ierarhizabil decit placerile si solicitarile prezentului. Nimic mai favorabil migratiei, multiplicarii, masificarii, marsului gregar, anonimizarii iresponsabile, negatiei starii de reculegere. Prezentul trait in sine e o valoare fara inaltime. El se poate desfasura sinusoidal, linear, continuu sau discontinuu, ascendent sau descendent, fara sa ajunga vreodata la o inaltime proprie, la o identitate bifocala, la o transfigurare a dimensiunilor sale. Trairea clipei e o confundare cu clipa si nu o situare deasupra ei. Oprirea clipei in eternitatea segmentala a fericirii nu reprezinta un salt din prezent, ci un mod de a ingheta prezentul in afara oricaror opozitii temporale.
Raportarea la trecut vectorializeaza prezentul, ii acorda statutul unui viitor care nu s-a nascut inca. Tocmai acest viitor potential garanteaza articularea actelor umane pe verticala inaltimii. Or, proasta noastra administrare a mostenirilor modernitatii se manifesta si ca o continua operatie de tocire, deformare, desfigurare si delegitimare in folosul tuturor a unor valori simbolice certe, cu functie sociala ordonatoare, supracategoriale atit prin natura lor ontologica, cit si prin conventie.

Aceasta operatie de „dezvrajire“ si dedoxificare (cum a numit-o undeva Linda Hutcheon), aceasta cautare a unei frumuseti a vietii la indemina oricui, mereu recalculata dupa noile standarde ale zilei, tine de fluxul nestavilit al „producerii de productie“, fiind lipsita de orice determinare finala, de orice morala a scopului. Campaniile promotionale, de pilda – evenimente care incep sa ocupe tot mai mult din teritoriul vietilor noastre private –, sint doar aparent niste adjuvante ale procesului comercial ca atare. Ca si actiunile de vinzare si cumparare, nici acestea nu au vreodata un sfirsit, o limita, o alta motivatie si indreptatire a derularii lor decit consumul orizontal, popular, concurential, cantitativ, distinctiv, rezumativ, adictiv, spectacular.
Promotiile, colectiile, seriile, trendurile sint, pe de alta parte, implacabil, si niste modalitati de reciclare a trecutului. Ele au rolul de a atenua culpa distrugerii singularului si a transformarii singularitatilor in bunuri de larg consum, de formula remake. Vechile evenimente istorice, opere de arta, monumente arhitectonice, moduri de viata si de comportament, marile nume ale muzicii, literaturii, picturii etc. revin in prezentul nostru lipsit de memorie, pentru a fi consumate inca o data, dupa gust, in prezentari simplificate, hiperbolizate, recolorate chicios precum peliculele de la inceputurile cinematografiei, in readaptari ironice, parodice, cinice, declarat artificioase, viciate invariabil de principiul imbatabil al accesibilitatii si al limitarii la cimpuri vizuale cit mai reduse, defective de perspectiva.

Asa incit girbovirea, impotmolirea si descompunerea omului – pentru a merge inainte cu termenii lui Mattéi – sint efectele inchiderii noastre in acest prezent care-si recicleaza trecutul in formele deriziunii, sint urmarea suspiciunii noastre fata de o posibila revenire la vechea ierarhizare distinctiva, calitativa, etica in ultima instanta, a actelor vietii.
Cuvintele filozofului francez permit chiar si o intelegere a lor in sens propriu. Girbovirea e un rezultat al atentiei noastre continue fata de diversitatea ofertelor care ne stau la picioare. Postmodernitatea e aceea care a inventat oamenii cu gluga pe cap, urechile astupate de casti si ochii in pamint. impotmolirea e o scufundare pas cu pas in magma eteroclita a concretului unei lumi fara istorie, din care in zadar mai incercam sa evadam, pentru ca structurile ei nu mai sint ancorate in religia modelatoare a progresului. Cit despre descompunere, aceasta e consecinta fireasca a unei politici a umanului care pare sa mizeze totul pe tactilitate, voluptate, placerile carnii, gurmanderie, orgasm, remodelare corporala, frumusete epidermica, extaz audio-vizual etc.
-
Ceea ce e prost inteles in modernism e rationalismul sau monadic si triumfalist, autoreflexiv, prin care eul isi adjudeca si impune puteri formative sau distructive absolute, declarate ca atare. Ceea ce e prost administrat in modernitate e surplusul ei de sens social care inseamna lupta ideologica, razboi, revolutie anticoloniala, curatenie morala, utopie organizationala.
Modernismul prost inteles este un monolit de valori pe care o lume in acelasi timp globalizata si dispersiva, cum e lumea de azi il refuza, fara insa a-i pastra si recunoaste, cum s-a intimplat in celelalte tipuri de opozitie culturala (aticism si asianism, antici si moderni, Ev Mediu si Renastere, clasicism si romantism), caracterul matricial abstract, rolul sau de cliseu negativ apt sa stirneasca impulsuri regeneratoare. Postmodernismul integreaza modernismul ca pe o prada de lux, acaparata intr-o incursiune de aprovizionare pe termen lung. Nu-i distruge transcendenta simbolica, ii dezmembreaza organismul si il consuma. Astfel e pus la cale un act de antropofagie ritualica prin care noul salbatic maninca pentru a ascunde si a face sa dispara ceea ce consuma, si nu pentru a se nutri, cu atit mai putin pentru a initia o operatie de transfer energetic. Relansarea intr-un nou ciclu existential prin ingurgitatea dusmanului nu are drept scop o noua istorie, ci suspendarea ei ca reper.

Surplusul de sens al modernitatii (ambiguitatea, echivocul, plurisemantismul, caracterul pluriinterpretabil, cultul structurilor ascunse, stratificate) e substituit prin nonsens, si nu printr-un alt sens. Entropia nonsensului e suportul perfect al tuturor reactiilor de aderare exclusiva la cotidian. A trai pentru a trai, a te bucura pentru a te bucura, a refuza pentru a refuza nu sint simple formule intr-o calatorie de croaziera, ci moduri de insertie in lume, solutii colective de viata si de moarte, pilule etice de intretinere care pot face mai suportabila aceasta noua lume din a carei structura a fost eliminata drama nevoii de transcendenta.