OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Rapida instrainare generala de natura vie e in mare masura vinovata de abrutizarea estetica si etica a omului civilizat.“ Citesc aceasta propozitie intr-una din cartile etologului german Konrad Lorenz si imediat simt nevoia sa ma opresc. Ce adevar se ascunde aici si in ce masura ne-ar putea el ajuta sa intelegem mai bine actuala stare de lucruri? indepartarea noastra de natura a devenit de multa vreme implacabila.

„Abrutizare“ e insa un cuvint prea dur, pe care lumea postmoderna nu pare dispusa sa-l tolereze fara serioase nuantari. Omul zilelor noastre pare mai degraba sa traiasca o drama: el nu-si mai gaseste locul intr-o structura de viata pentru care morala si estetica au ajuns la un final de ciclu. Am putea oare sa formulam opinia ca ideatica recuperatoare si compozita a postmodernismului reprezinta o incercare de a transgresa devenirea naturala a unor fenomene filogenetice specific umane intr-o sinteza culturala onesta, acceptabila, constienta de propria ei artificialitate, dar singura posibila in situatia de fata?

E o banalitate sa spunem ca astazi natura a fost inlocuita de tehnologie si ca tehnologia nu si-ar merita numele fara ideea de standardizare. instrainarea fata de natura vie trebuie privita si ca o distantare a noastra fata de formele si modalitatile ei de manifestare. Omul nu poate copia anatomia intima a naturii. Procesele si fenomenele initiate de el nu pot nici macar sa simuleze metabolismul propriu fiintelor animale si vegetale. Inventivitatea umana e geometrica si nu organica. Ceea ce e repetabil in geometric creeaza o monotonie ambientala pe care rareori o intilnim in peisajul natural.
Cit despre contextele noastre de viata cotidiana si despre contactele noastre cu mediul tehnologic alternativ, aici e imposibil sa ignoram adevarul ca senzorialitatea exista deplin numai in si prin simultaneitatea perceptiei. Degeaba am reusit sa redobindim ceva din mai vechea noastra conditie de „copii ai naturii“ si sa traim acum intr-o lume a audio-vizualului, cita vreme celelalte simturi ramin izolate in specificul lor unidirectional. Handicapul provoaca frustrarea. Cel putin deocamdata, diversitatea sintetica a perceptiei naturale e irecuperabila tehnic. Cred ca tocmai aceasta carenta conduce la o estetica simplificata.
-
Despre diversitate se crede, in general, ca este rezultatul inevitabil al progresului in sfera productiei. O tehnologie productiva din ce in ce mai sofisticata si diversificata are ca efect o varietate considerabil sporita de produse. Faptul pare sa se petreaca astfel de la sine, ca un „blestem economic“, dincolo de orice optiune punctuala, prin simpla desfasurare a unui program care-si contine propria metamorfoza si implinire.

Nu cred ca aceasta explicatie e corecta. Ea are doar o valoare partiala si pacatuieste prin aceea ca exclude din discutie conditia consumatorului. Mentalitatea ingurgitativa a cumparatorului de produse variaza si ea in timp, are o devenire ascendenta, explicabila cultural. Ideea de consumator apare la sfirsitul modernitatii si ea nu e deloc straina de ceea ce numim – cu o expresie care poate parea pretioasa in contextul acestei discutii – „conditia umana“.
Omul e, prin definitie, un consumator de diversitate si de rafinamente gastro-estetice, insa diversitatea hipertrofica si concurentiala a lumii postmoderne e cu totul altceva. Diversitatea naturala in sine e o caracteristica generala a lumii si ea alcatuieste de-a lungul timpului un spatiu care ne mentine intacte vocatia explorarii si instinctul curiozitatii. Diversitatea produselor create de om se supune unor normative ale necesitatilor vitale si ea e intr-un fel previzibila. insa diversitatea de obiecte artificiale a mediului de viata postmodern depaseste cu mult aceste prime doua niveluri de previzibilitate. De la libertatea de a gasi si accepta se face trecerea la libertatea de a alege si respinge.

Nevrozele lumii postmoderne apar odata cu aceasta libertate insuportabila de a alege ceea ce pare sa nu se lase ales, dar se impune ca un gest inevitabil pentru ca el e si o marca de socialitate. Imperativul alegerii devine cu atit mai intolerabil cu cit el e mai strins legat de viteza schimbarii, a inlocuirii si redefinirii ideii de nou. Raporturile noastre cu obiectele pierd astfel caldura comunicativa proprie oricarei relatii de posesiune si comuniune si cumparatorii sint reeducati economic prin actiuni de fidelizare. Fidelizarea fata de un produs are menirea de a reduce nevroza alegerii si de a restitui relatiei de consum o doza de umanitate altfel imposibila.
-
Nimeni nu-si poate alege parintii, locul de nastere, limba materna, temperamentul, zodia, timpul istoric al propriei vieti, culoarea pielii, etnia, structura anatomo-fiziologica, nivelul de inteligenta si tipul de sensibilitate, religia sau confesiunea (chiar daca, la rigoare, acestea pot fi schimbate). De aici incolo insa, viata noastra e o suma de alegeri. Traind, iti formezi si iti alegi placerile, modul de hranire si de odihna, partenerul de viata, prietenii, atitudinea in raport cu lumea sociala, profesia, domiciliul, conduita morala, vestimentatia etc. Alegerile sint acte profund morale, definitorii pentru destinul individului.

O lume in care posibilitatile alegerii se inmultesc la tot pasul, pe alte si alte niveluri de existenta, este o lume in care nesiguranta bunei situari in viata se accentueaza pina la patologie. Tropismele tale naturale sint contrazise si cenzurate, gustul personal intra in criza, judecatile prealabile ale deciziilor se multiplica, presiunea responsabilitatii fata de propriile acte deschide calea deresponsabilizarii.
Diversitatea ofertelor (si nu am in vedere aici doar piata obiectelor, ci si piata ideilor, emotiilor, convingerilor, credintelor, habitudinilor cotidiene etc.) se dovedeste in cele din urma un adversar de temut, o amenintare externa care trebuie sa fie infruntata in fiecare clipa, pe un fond de rezerve deliberative extrem de reduse. Pina si calitatile innascute ale omului sint puse astfel sub semnul intrebarii.
-
Dar este alegerea un apriorism al naturii noastre umane? Sa fie ea in realitate – asa cum ne arata mitul adamic – o forma de libertate vicioasa in sine? Dupa cum se stie, intre confortul perpetuu si invariabil al Paradisului si Marul Cunoasterii, Eva alege sa-si infiga dintii in acest fruct otravit. Acesta e gestul prin care – de-a lungul unei istorii devenite brusc posibila – incepe procesul de tehnologizare a cimpului vietii, de instituire a unor naratiuni fondatoare cu rol de protectie retroactiva si de proiectare a transcendentelor noastre moral-estetice.

Cunoasterea si constructia metafizica de suprastructuri morale si conceptuale devin astfel cele doua „vicii“ emblematice ale omului istoric. Viata e inteleasa ca o gnoza profana in care totul poate fi compartimentat si ierarhizat in functie de complexitatea stadiilor ei de dezvoltare economica si sociala. Mitologia vointei de epuizare a necunoscutului capata in plan filogenetic o valoare motivationala. Necunoscutul reprezinta o sfidare la adresa ontologiei umanului, de aceea anularea lui prin cunoastere joaca rolul de imperativ antropologic.
Lumea postistorica, lumea noastra de astazi, in care cunoasterea este substituita de experiment si adevarul e supus unor conditionari contextuale care-l relativizeaza pina la anulare, nu mai are nevoie de imperative modelatoare. Mai mult decit atit, ea nici nu mai are energia gnoseologica necesara formularii acestora. Imperativele pot apartine in egala masura actelor intelective superioare sau anodinului cotidian. Ele asigura vectorialitatea vietii. Desi lipsit de capacitati formative pe termen lung, sloganul publicitar – care cunoaste functia si mimeaza forta de polarizare a vectorialitatilor-reper – stie sa ofere, la rindul lui, tipare ale situarii in existenta prin exacerbarea consumului.

-lungata pe fereastra de catre principiile abstract inductive ale gindirii desprinse de concret, redusa in epocile trecute la un evantai de necesitati culturale si fiziologice suficiente pentru perpetuarea vietii, diversitatea reintra acum in casa existentei noastre pe usa larg deschisa a produselor de serie si a pachetelor de oferta. Exista si aici o filozofie, deloc rudimentara: viata inseamna a opune unicitatea noastra interioara diversitatii care ne inconjoara. Idealul societatii globalizate de azi ar consta in suspendarea acestui raport de opozitie. Nu conteaza ca diversitatea e un cadru creat artificial si nici justificarea acestuia. Ceea ce conteaza e libertatea de manifestare rezultata din rezolvarea acestei ecuatii, regasirea noastra integrala in oglinda antropomorfizata a exterioritatii (o componenta care, in loc sa ni se faca utila, ne anexeaza – iar faptul acesta, paradoxal, pare sa nu ne afecteze prea tare).

Cind viata se confunda cu piata, distinctia public-privat se anuleaza si etica isi pierde orice intemeiere transcendenta. Esteticul isi pune intre paranteze caracterul „coercitiv“, stabilizator, formativ, iar anarhia gustului se poate in sfirsit manifesta in forme licite, de bravura, cu ambitii autenticiste. Explicatia lui Konrad Lorenz este exacta. „Abrutizarea“ si „arta bruta“ fac casa buna. Iar magica notiune de „minimalism“ e menita sa ascunda aceasta constatare amara.
inchei cu un joc de cuvinte pe care distinctiile de mai sus il fac inevitabil. Neputind sa renunte nici ea la modelele de orientare in spatiul antropoculturii, lumea postmoderna se vede constrinsa sa inventeze gustetica, o metafizica sui generis care este in acelasi timp si o estetica a gustului antiestetic, si o etica valorica bazata pe deriziunea gurmanda de piata. Cornul abundentei se materializeaza, in sfirsit, pe pamint sub forma unui corn al dependentei.