Sa traiesti in proximitatea atitor fictiuni, sa devii tu insuti chip fictional, acoperind multiple registre si sensuri si sa ramii in acelasi timp nefiresc de firesc, anulind orice umbra de manierizare, cind poti sa aluneci negindit de usor pe o singura panta. Sa surprinzi, sa provoci, sa asamblezi piesele din puzzle mereu altfel si totusi numitorul comun sa ramina acelasi: talent si expresivitate. Sa nu-i lasi niciodata pe cei care te privesc indiferenti. Nelinistindu-i si tinindu-i, mult timp dupa ce spectacolul s-a terminat, captati de o replica, de un gest, de un cuvint sau doar de simpla prezenta.
Pirghia intinsa cu abilitate de Victor Rebengiuc, clou-ul caruia nu-i putem rezista este o deconcertanta naturalete, semnul unui spirit ludic care a inteles perfect adincimile si perversitatile codului asumat: sa joci atit de rafinat si subtil incit sa nici nu se simta ca joci. Te-ntrebi uimit cum face de-i iese atit de bine si-ti dai seama ca de fapt nu face nimic, ci doar este.
Pur si simplu. Si-atunci te mai duci sa-l vezi o data si inca o data pina reusesti sa prinzi ceva. Dintr-un scenariu imaginar developat alert sau lent se desprind crimpeiele unor expresii surprinse aproape cinematic. Un Caliban (Furtuna) atit de uman, care-si savureaza cu primitivitatea-i dezlantuita orgoliul de stapinitor absolut, revoltat atunci cind autoritatea ii este subminata. Victor Rebengiuc a reusit sa-i decanteze latura grotesca si sa-i confere motivatii pentru comportamentul sau, schimbind intr-un fel receptarea asupra personajului. Caliban devine cuceritor prin forta organica pe care o emana si dispretul visceral fata de tot ce este contrafacut. Nu vrea decit sa fie lasat in pace si atunci isi concentreaza intreaga energie pentru a poseda ceea ce ii apartine. Magnetic acest Caliban care maninca sanatos si doarme cu pofta! Apoi Stanley din Un tramvai numit dorinta, grosier si lipsit de sensibilitate, pe care Victor Rebengiuc il incarca cu o autenticitate extrem de frusta in tot ce face si spune, dublata de virilitate si nonconformism. Apoi fumul tigarii lui Moromete, memorabil chip blazat-dubitativ, cu zimbetul acela ironic si risul contaminant, in pielea caruia actorul se simte cum nu se poate mai bine. Intii fumul dens, stratificat, coagulind o intreaga lume, pentru ca in final sa ajunga din ce in ce mai subtiat, translucid, destramind-o. Intii incrincenarea cinica si nu mai putin emotionanta cu care-si apara salcimul, devenita in final distantare, tacere. Si Victor Rebengiuc pe prispa privind in departare. Dezinvoltura, pofta nestavilita de joc a lui Bottom (Visul unei nopti de vara), sobrietatea din Iulius Cezar si agonia disperata si surda a unui Lear tulburator.
Am avut privilegiul sa asist cind repeta in spectacolele Unchiul Vanea si Colonelul-pasare si am vazut atunci cu cita atentie asculta fiecare replica si indicatie a regizorilor, facea observatii extrem de fine si cerea sa se refaca o scena pina cind iesea bine, iradiind energie. Intotdeauna preocupat de intregul spectacol, niciodata doar de propria sa partitura.
Capriciosul si hachitosul profesor Serebreakov, terorizindu-i pe cei din jur cu pretentii si fasoane si Colonelul visator asteptind pasarile in fata catedralei din Strassbourg.
Sinceritatea lui Victor Rebengiuc e uneori dezarmanta pentru cei obisnuiti cu menajamente si falsitati, iar bucuria impartasita atunci cind iti vorbeste cu emotie de Aura Buzescu sau Liviu Ciulei e dintre cele mai rare. Si asa Victor Rebengiuc leaga si dezleaga itele personajelor ca nimeni altul.
Mi-a venit in minte o replica din Colonelul-pasare, secondata de timbrul vocii actorului: „Noi nu sintem nebuni, domnule, sintem altfel!“.
La multi ani, domnule Victor Rebengiuc!

