„Eu nu îmi pare rău că am luat decizia să-l sprijin pe
Mircea Geoană“. Fără a-l cunoaşte, Marean Vanghelie detestă complementul
indirect, pentru că nu suportă ca lucrurile să i se întîmple. Preferă să fie
păpuşar şi adoră ca lumea să-i recunoască acest rol. A demonstrat-o la
congresul din 2005, cînd era gata să-i aplice o corecţie fizică tînărului
„maimuţoi“ Victor Ponta, pe care, din zorii zilei de 21 februarie 2010, este
obligat să-l accepte ca mascul alfa în haita PSD. Dar mai ales în aceşti cinci
ani de (de)zbateri şi eşecuri social-democrate în cascadă, decontate, într-un
final aşteptat, de liderul-plastilină pe care l-a susţinut pînă la sfîrşit. În
războiul de gherilă pe care-l poartă cu limba română, Vanghelie reuşeşte să
provoace daune inclusiv semanticii. Astfel, „ataşamentul“ pentru Geoană,
condiţionat de răspunsul prompt al acestuia la comenzi, este redefinit, în
dicţionarul româno-vanghelez, drept consecvenţă.
Unii cred că evacuarea mahalalei din centrul deciziei
politice a PSD a fost principala miză a congresului, iar odată cu mazilirea lui
Geoană şi instalarea lui Victor Ponta, banda lui Vanghelie s-ar retrage,
înfrîntă şi umilită, la periferia jocurilor din partid. Dacă ecuaţia puterii în
PSD s-ar fi simplificat cu adevărat, sanguinarul Miron Mitrea nu ar avea motive
să ceară, insistent, anihilarea politică a principalului său adversar. Marean
Vanghelie nu va ceda fără luptă Bucureştiul şi influenţa pe care cea mai
puternică filială social-democrată i-o conferă.
Pe de altă parte, cine poate garanta că, epurat de
„grobianismul şi manelizarea“ înfierate la congres de Ion Iliescu, PSD va
renaşte? Vanghelie articulează greu, dar dacă PSD lasă impresia unui partid
dezarticulat, confuz ideologic şi debranşat de la modernitate, vina nu îi
aparţine numai lui. „Naşii“ noului preşedinte – Iliescu, Năstase şi Mitrea –
sunt în egală măsură responsabili pentru declinul acestei formaţiuni. Stigmatul
de partid urmaş al PCR, demolator impenitent al construcţiei democratice
postcomuniste, sanctuar pentru corupţi de mare sau mic litraj şi pepinieră
pentru baroni incontrolabili reprezintă contribuţia nemijlocită, în principal,
a celor trei dar şi altora asemenea lor. Ghidat de instinct, Vanghelie a
identificat slăbiciunile cronice ale partidului şi a găsit poarta de intrare în
acest organism bolnav, sporindu-i toxicitatea. El are şi „meritul“ de a fi adus
în lumina reflectoarelor metabolismul greţos al PSD. Rezultatul – un spectacol
grotesc ce hrăneşte audienţa anemică a posturilor de nişă.
Victor Ponta vrea să asaneze mlaştina şi s-o transforme
într-un cristalin lac glaciar, în jurul căruia să se readune, încîntat de
privelişte, electoratul pierdut din 2004 încoace. Şi, dacă este posibil, să
cîştige simpatizanţi tineri. Potrivnice îi vor fi, în interior, mişcările
dezordonate ale diverselor găşti, dorinţa de revanşă a lui Năstase sau Mitrea,
rezistenţa lui Vanghelie, sforăriile lui Hrebenciuc, inerţia uriaşă a
maşinăriei pesediste, iar în exterior deficitul cronic de simpatie şi încredere
în care s-a scufundat PSD. Îl aşteaptă un slalom periculos printre
complicităţi, orgolii şi reamenajări interioare de putere. Colegii procurori
l-ar putea, în schimb, ajuta, contribuind la ecologizarea forţată a partidului.
Ponta este obligat să regîndească relaţia dintre centru şi filiale şi să
remedieze dezechilibrele grave create între organizaţiile din vechiul Regat şi
cele din Ardeal şi Banat, slab reprezentate în structurile de conducere.
Urmează promisa clarificare doctrinară. Ponta vorbeşte
despre o stîngă pură şi dură, dar interesul său ar fi acela să îndrepte,
asimptotic, partidul spre zona de centru, dacă tot evocă modelul laburiştilor
britanici. Plasîndu-se prea la stînga şi cantonîndu-se în zona de interes
tradiţională, cea socială, PSD va pierde contactul cu proiectele de modernizare
a statului, pe care PDL şi Traian Băsescu le revendică şi tind să le
monopolizeze. Observaţia este valabilă şi pentru liberali. Social-democraţii
riscă să-şi consolideze imaginea de forţă retrogradă – pe care marşează, abil,
adversarii democrat-liberali – dacă se vor opune, cu obstinaţie, oricărei
tentative de reformare a statului şi de remodelare a edificiului
constituţional, numai pentru că aparţine Cotroceniului.
PSD-ul lui Ponta ar mai avea un motiv să se plaseze la
centru-stînga. „Independenţii“ din Parlament, în cea mai mare parte defectori
social-democraţi, se înrolează în armata comandată de generalul Gabriel Oprea,
ale cărui fapte de vitejie se rezumă la cuceririle imobiliare din Ilfov şi la
validarea noului cabinet Boc. Oprea nu poate fi suspectat că ar poseda vocaţia
de constructor politic, aşa că nu este greu de bănuit cine se află în spatele
viitorului partid de centru-stînga. Pe termen scurt, pericolul este minor, mai
ales că achiziţiile umane au iz penal. Pentru PSD, hemoragia de cadre gen Miky
Şpagă, Culiţă Tărîţă sau Eugen Nicolicea este mai degrabă un cîştig. Pe termen
mediu, însă, posibila apariţie a unui partid nou, competitor pe culoarul
social-democrat şi cu aderenţi de altă calitate, nu ar trebui să prindă PSD
nereformat, aşa cum arată acum.
Înhămat la locomotiva hîrbuită a PSD, Victor Ponta se află
într-o poziţie ingrată. Nu totul îi este, însă, împotrivă. Lucrează pentru el
timpul şi acţiunile Guvernului, aspirant la un loc în Guinness „Boc“ pentru
incoerenţă.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters