OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ion Manolescu
Videologia. O teorie tehno-culturala a imaginii globale
Editura Polirom, Colectia „Studii asupra imaginii“, Iasi, 2003, 248 p., f.p.


Inainte de a incepe orice fel de text, teoreticianul are de facut o optiune: daca se va rezuma, in cartea sa, la o radiografiere atenta a unei materii date, predefinite (o materie furnizata, eventual, de istoriile culturale clasice) – sau daca abordarea sa va avea, dimpotriva, accente vizionare si rol de pionierat, aducind in atentie teritorii noi sau mereu evitate din cauza labilitatii lor. In cazul nostru, este vorba despre spatiile cybernetic si mediatic – vitale pentru lumea in care traim de fapt azi, extrem de solicitante, dar de care specialistii romani se ating cu mare sfiosenie.
Atit criticul, cit si teoreticianul literar roman si-au intretinut un look suficient de batrinicios, evitind la nesfirsit implicarea in problemele vii ale culturii: subcultura si cybercultura. Teoria si critica noastra s-au pastrat pentru prea mult timp intre limitele culturale traditionale. Evadarea dintre peretii de celuloza incepe sa se produca – timid, dar sigur. Scriitorii tineri deja au descoperit Internetul ca spatiu alternativ de exprimare. Din pacate, ei sint deocamdata victimele unui ridicol amestec intre figura scriitorului traditional si un suport imprevizibil, pe care nu stiu cum sa-l trateze. Computerul nu e doar o masina de scris, Internetul nu e pur si simplu o gazeta de perete sau o editura.

O carte care vine sa mai limpezeasca aceasta deruta generala este Videologia lui Ion Manolescu, teoretician destul de cunoscut mai ales pentru preocuparile sale pentru noile mijloace de expresie culturala. O astfel de lucrare este menita sa ne ridice de la statutul de videofagi, de consumatori care-si reneaga conditia, de rudimentari inghititori de cyberproduse, la un statut mult mai
respectabil: acela de… videologi. Cartea, in ciuda aparentei tehnice, invita la un autocontrol necesar. Cita imagine televizata consumam zilnic, cit navigam pe Internet, cit timp ne petrecem timpul cu jocuri pe calculator, cit timp pierdem corespondind prin e-mail, cita informatie luam de pe Internet? Orice om de cultura ceva mai tinar este victima unei serioase alienari, pentru ca este nevoit sa evolueze intr-un mediu cultural extrem-conservator, in timp ce el este, vrind-nevrind, un consumator al unei altfel de culturi. Criticul, teoreticianul cultural roman trebuie sa faca pasul decisiv si sa(-si) accepte cealalta fata. Trebuie sa depaseasca schizoidia in care s-a complacut pina acum: dintr-un imens flux de produs cultural/subcultural, el trebuie sa invete sa trieze, sa-si alcatuiasca un clar plan de consum si de recomandari. Nimeni nu spune, ridicol-apocaliptic, ca a murit lectura, ca a murit cartea de celuloza. Un proces de reidentificare, intr-un mediu de consum cultural mult mai complex decit sala de lectura, e insa necesar. Ion Manolescu insista pe schimbarea perceptiei in viata cotidiana, urmind prudent caile deschise de Baudrillard: „generatiile actuale de pusti digitali, care butoneaza citeva zeci de canale TV, navigheaza pe Internet cu ajutorul telefonului mobil si joaca in timp real FIFA 2000 sau Caesar cu vecinii din Aukland, Paris si Buenos Aires sint dovada cea mai expresiva a acestui shift in viata cotidiana“.

Un amendament: „pustii digitali“ sint niste figuri exotice, niste „mituri“ (putem adauga aici si alte imagini consacrate: hackerii cu haine de piele jerpelita, gamerii cu parul vilvoi etc.), pe cind shift-ul perceptiv de care vorbeste Ion Manolescu este mult mai amplu. Bineinteles, nu avem inca pensionari digitali, dar din ce in ce mai multe categorii de oameni, de virste variate, au intrat in cybercultura. Doar autoperceptia ramine de outsider, pentru ca ideea de centru intra in coliziune directa cu orice identitate digitala.
Slavoj Zizek exprima aceasta noua identitate a „digitalilor“ dind exemplul unui celebru film din anii ’80. In Blade Runner (filmul lui Ridley Scott, pe un scenariu de Hampton Fancher, dupa romanul SF Viseaza androizii oi electrice? al lui Philip K. Dick), personajul principal Deckard (omofon cu Descartes, dupa cum observa Zizek) realizeaza treptat ca este un android, se trezeste in ipostaza de a-si nega umanitatea, desi fusese un perfect exponent al ei. Aceasta descoperire brusca a sinelui, acest soc al trezirii sint specifice acelor carti de teorie care cauta sa gestioneze noi materii. Un astfel de impact (la o scara mai redusa, bineinteles) resimtim la contactul cu bibliografia Videologiei, un amestec de SF, teoreticieni rigurosi, teoreticieni vizionari, profeti, productii cinematografice sau virtuale. In fond, Ion Manolescu ne invita la o redescoperire a canonului consumatorului de cultura contemporan – sau al unui playlist al acestuia, mai degraba.

Una dintre axiomele videologului este: „credinta moderna in autenticitatea imaginii si in validitatea textului trebuie subminata“. Sa ne amintim de celebrul film Blair Witch Project (de Daniel Myrick si Eduardo Sánchez), exemplar pentru ceea ce inseamna sa „construiesti“ autenticitatea. Camere de amator, discurs de reportaj sau de documentar tip Discovery, toate alcatuind o pura fictiune. Efectele au fost incredibile. Cu mijloace minime, au fost obtinute efecte profunde de thriller – de fapt, spectatorul resimtind socul eliberarii de o retea rigida de discursuri menite sa autentifice, nu sa mistifice. Ion Manolescu analizeaza pe larg aceste premise postmoderne, aceasta deconstructie profunda a cliseelor. In capitolul despre deconstructie, autorul urmareste vechiul conflict modernitate-postmodernitate. Perspectiva istoricista elimina din start o alta problematica (mult prea ampla, dar demna de amintit), a raportului dintre cliseu si dislocarea lui. Modernismul nu este neaparat tarimul cliseelor numai bune de deconstruit. Principalul producator de clisee, de mituri moderne, de teme este insusi postmodernismul. In postmodernism s-au nascut marile masinarii de produs mituri in serie. Tema e infinita si retinerile autorului de a se apropia de subiect sint de inteles.

Ion Manolescu trece rapid de la continentul deconstructivist la continentul fractal. Cele doua nu coexista neaparat, in ciuda sugestiei de simultaneitate pe care o induce termenul de „continent“. Manolescu propune o perspectiva extrem de simpla asupra evolutiei spre stadiul digital. Pe scurt: totul a inceput cu deconstructivismul, a evoluat fractalic si a plonjat in continentul cyberspatial. Din discutia despre fractali se poate desprinde o alta problema de mare importanta: lectura fractala, ruda apropiata cu browsing-ul sau scanning-ul postmodern. Acest tip de lectura este insa intretinut in explicatii metaforice, borgesiene chiar. Ion Manolescu isi face, de altfel, o strategie din a compila rational, din a inainta ipoteze precaut, fara sa riste presupuneri cu prea putina literatura „de sprijin“ in spate. Astfel, in momentul in care vorbeste despre lectura fractala, apeleaza la imaginea „cartii unice“ din postmodernism sau a infinitelor componente romanesti care evolueaza ciclic.

Al treilea continent (de fapt, nu mai poate fi denumit „continent“, spune autorul), cel cyberspatial, beneficiaza de o explorare foarte atenta. Manolescu se foloseste de mijloace clasice. Alcatuieste o ierarhie a cyberliteraturii – cu predecesori, cu vedete, cu vizionari. Una dintre surprize o constituie resuscitarea lui Robbe-Grillet – cyberspatial suna ceva mai bine…
Ce e videologia? „Videologia nu inseamna nici atragerea imaginilor intr-o «rama» ideologica exterioara, prestabilita, nici extragerea unui «interior» iconic banuit a purta, prin el insusi, incarcatura ideologica; videologia este structura auto-productiva a imaginii.“ In traducere libera, videologia este pasul salvator afara din negura videofagiei – este „stiinta“ controlarii consecintelor catastrofale din profetiile lui Baudrillard. Iesim din lumea simulacrelor generindu-le creativ sau consumindu-le creativ.

Nu am terminat. Un foarte important continent incheie aceasta lucrare: este vorba de note si de bibliografie. Aici intilnim nume consacrate (McHale, de Man, Hillis Miller, Deleuze etc.), dar si referinte exotice. Mille plateaux (Deleuze-Guattari) pare a avea cele mai puternice efecte asupra discursului din Videologie. De multe ori, Ion Manolescu se tine cu greu in afara limbajului hipnotizant din amintita Biblie poststructuralista, acel amestec de informatie si profetie, de lizibilitate si obscurizare intentionata. Notele sint populate atit de comentarii la Pynchon, cit si de povesti cu roboti sau de „lamuriri“ naucitoare (e.g. „Forma de ansamblu a atractorilor stranii e predictibila, dar in alcatuirea ei intra numai detalii nepredictibile“).
Limbajul pasaresc la care apeleaza nu de putine ori Ion Manolescu nu face decit sa confirme pericolele cartografierii unui spatiu labil. De multe ori, exemplele alese par a contine o buna doza din hazardul browsing-ului. Acestea sint riscurile – referintele vor pune intotdeauna probleme unei astfel de teorii. Totusi, Videologia pune aproape direct (adica intr-o nota) o problema grava: vorbim de decenii despre postmodernism si postmodernitate si avem carti cit sa numeri pe degete despre realitatile postmodernitatii.

Plaja este un film de Danny Boyle (pe un scenariu de John Hodge, dupa un roman de Alex Garland) cu Leonardo DiCaprio in rolul principal, considerat de specialisti un film prost. Un grup de tineri ajunge, dupa multe cautari, pe o insula necartografiata. Visul turistului postmodern. Formeaza acolo o societate de tip hippie. Personajul interpretat de Leonardo DiCaprio e rebelul care vede acest paradis mai mult din perspectiva de gamer, de provocare superficiala, decit din perspectiva hippie, de refacere a paradisului originar. De insula anonima profita insa si traficantii de droguri. Situatia era cam asa: plaja era a tinerilor occidentali, restul insulei fiind un imens lan de marijuana. Traficantii ii alunga pina la urma pe impertinenti, dupa multe peripetii. Filmul se incheie cu DiCaprio stind intr-un Internet Café. Isi deschide casuta de e-mail si gaseste o fotografie trimisa de o frantuzoaica, si ea eroina in aventura pe insula misterioasa. Fotografia ii cuprinde pe toti cei care au trait in acel timp nedefinit, pe un teren nedefinit (nu e trecut pe harta) si cu un statut (inclusiv corporal: personajul principal transformindu-se la un moment dat in eroul unui joc pe computer) complet nedefinit. Acest tip de comunicare si de comuniune este de necartografiat in acest moment cu uneltele teoretice pe care le avem. Cum poti face o critica adecvata unor astfel de filme, acestui tip de tematici? Doar avind un aparat teoretic cit de cit stabil. Videologia pare un start bun in aceasta directie.