OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Productie si auto-productie iconica

Vid, video, ideologie: trei termeni recurenti ai teoriilor virtuale. Imbinarea lor echivaleaza cu destabilizarea premisei de neutralitate a informatiei si cu re-aproximarea imaginii ca un cimp tranzactional intre propria sa dinamica (alcatuita din potentialitati de instrumentare si manevrare) si dinamica uzului (ilustrata, in general, prin operatiuni de manipulare). Videologia nu inseamna nici atragerea imaginilor intr-o „rama“ ideologica exterioara, prestabilita, nici extragerea unui „interior“ iconic banuit a purta, prin el insusi, incarcatura ideologica; videologia este structura auto-productiva a imaginii.1 Prin intermediul ei, imaginea isi regleaza pozitia in diferitele cimpuri de virtualitati (biologic, economic, social, politic, cultural etc.) pe care le genereaza, le intretine si carora, in acelasi timp, le este produs. Odata conceputa dinamic, imaginea paraseste orice sistem de referinta stabil, isi „schizoidizeaza“ propriile mecanisme de producere si multiplicare si, fluctuind intre un interior devenit exterior si un exterior devenit interior, ajunge propriul meta-model.2 Din acest punct de vedere, al fracturii referentiale si al autonomiei meta-modelatorii, imaginea isi cere cu autoritate „propriul mod de analiza“ (Martin Jay – „Vision in Context: Reflections and Refractions“, in Teresa Brennan &Martin Jay – Vision in Context. Historical and Contemporary Perspectives on Sight, 1998:3). Dupa cum observa Félix Guattari, unul din principalii teoreticieni postmoderni ai spatialitatii subiective, diferenta dintre meta-modelare si modelare sta in faptul ca prima dispune de termeni care „amenajeaza deschideri posibile in virtual si in procesualitatea creativa“ (Chaosmose, 1992:52-53).

O ilustrare partiala a meta-modelarii iconice poate fi cea a teoriei monedei din practica soferiei. Conform acesteia, atunci cind conduce o masina, soferul nu „vede“ decit un perimetru optic de dimensiunea unei monede; pe de alta parte, datorita fenomenului atentiei distributive, „moneda“ optica in care se „retine“ temporar si selectiv un fragment al imaginii exterioare se multiplica si se deplaseaza la intervale infinitezimale in toate directiile cimpului vizual, acoperindu-l. „Imaginea“ astfel obtinuta este rezultatul unei permanente constructii si reconstructii stroboscopice (sau „dromoscopice“, daca ar fi sa folosim termenul lui Virilio), fara de care viteza de aspiratie iconica (generata de viteza deplasarii motorizate) ar fi mai mare decit cea de focalizare, iar accidentul s-ar produce instantaneu.

Pusa in discutie in termenii meta-modelarii, pretentia autoritara de imanenta, transcendenta si auto-transcendenta a imaginii poate fi racordata diferitelor mijloace de producere a subiectivitatii si a cimpurilor de virtualitati.3 Pentru Guattari (L’Inconscient machinique. Essais de schizo-analyse, 1979:233), producerea de subiectivitate e deconstruita deopotriva ca „miscare de deteritorializare“ (a fluxurilor, straturilor si imbinarilor specifice tuturor activitatilor umane „originare“, productive si ne-productive) si ca „miscare de reteritorializare“ (asupra obiectelor artificiale, a „imbinarilor masinice“ ale tuturor modurilor de subiectivizare), ceea ce ar duce la o conversie a subiectivitatii in forta de munca (in sens larg). In acelasi timp, generarea subiectiva are o functionare „masinica“, in sensul ca, scoase din modelul psihanalitic reductionist al lui Freud, toate continuturile subiectivitatii nu mai depind de o logica structurala a inconstientului (fixa, oedipiana, deterministica), ci de una „productiva“ a acestuia (nomada, schizoida, deschisa „realului imposibil“) – v. Guattari, Cartographies schizoanalytiques, 1989:9 si, mai ales, Deleuze &Guattari, Capitalisme et schizophrénie. L’Anti-Oedipe, 1995:62-66, ©1972.

De fapt, principiul „masinismului“ subiectiv se opune categoric determinismelor psihanalitice (asociativitatea freudiana fiind inlocuita de conectivitatea deleuziano-guattariana) si partial celor psiho-cognitive. Din acest ultim punct de vedere, „structuralismul“ computerizat (sau, mai corect spus, deconstructivismul computational) al unui Minsky sau Kosslyn, aplicat cercetarii activitatii mentale si formarii imaginii, e completat de „rizomatismul“ schizo-mecanic al functionarii mintii si inconstientului: pentru Deleuze si Guattari, dorinta apare ca activitatea conectiva ce garanteaza caracterul productiv al libidoului.
Teoria „masinilor dorintei“ si a „productivitatii“ subiective mentale elaborata de Deleuze si Guattari sprijina cel putin doua directii de analiza in procesul de reconsiderare a imaginii in postmodernism: racordul imaginii la cimpul spatio-temporal al tehno-stiintei si definirea imaginii ca entitate auto-organizabila si auto-reglabila.


Bio-imaginea postmoderna: principiul auto-poieticii

Fara a face o cartografie expresa a imaginii, Guattari conecteaza problema producerii de subiectivitate la mecanismele (la rindul lor productive) ale tehno-stiintei postmoderne. Conform tezei „industrialismului“ molecular, nici un domeniu (de opinie, gindire, imagine, afect, narativitate etc.) nu mai poate functiona altfel decit printr-o „dependenta“ masinica de dimensiunile subiectivizarii; si invers, mijloacele tehnologice ale postmodernitatii nu mai pot fi excluse din procesele productive ale subiectivitatii umane: „La fel ca masinile sociale, pe care le putem grupa in categoria Echipamentelor colective, masinile tehnologice de informatie si comunicare opereaza in centrul subiectivitatii omului, nu numai in cadrul amintirilor si al inteligentei, dar si al sensibilitatii, afectelor si fantasmelor sale inconstiente.“ (Guattari, 1992:15)

Punerea accentului pe procesualitate, cu toate riscurile filosofice (de la pierderea „esentei“ subiectului, la suspendarea axiologiei), ingaduie totusi o mai clara intelegere a caracterului auto-reglabil (sau auto-poietic) al „masinismului“ subiectiv si al „mecanicii“ iconice; in acelasi timp, el asigura cureaua de legatura intre productivitate si auto-productivitate, cele doua componente (aparent incompatibile) ale bio-imaginii globale in postmodernitate. Termenul de auto-poietica e utilizat in biologie de Humberto Maturana si Francisco Varela, pentru a defini capacitatea de auto-(re)producere a unei structuri vii sau a unui eco-sistem (Autopoiesis and Cognition: The Realization of the Living, 1980: xv; 9; 79)4; el e reluat, printre altii, de Pierre Lévy (care il aplica lumilor virtuale si cyber-spatiale, pentru a ilustra antropologic caracteristica lor de auto-fabricare continua – v. L’Intelligence collective. Pour une anthropologie du cyberspace, 1997:102) si Félix Guattari (care il intrebuinteaza schizo-analitic, asociindu-l heterogenezei, cu alte cuvinte, trasaturii de alteritate „masinica“ ne-structurala si auto-convertibila): „Interfetele masinice sint heterogenetice; ele atrag alteritatea punctelor de vedere pe care le putem avea asupra lor si, in consecinta, asupra sistemelor de metamodelare care, intr-un fel sau altul, permit ilustrarea caracterului esentialmente inaccesibil al focarelor lor autopoietice.“ (Guattari, 1992:51)

Auto-poietica, heterogeneza sau tensegrity (in forma auto-organizarii si auto-echilibrarii structurilor „arhitectonice“ biologice sau plastice – de la citoscheletul celulelor vii, la sculpturile din cabluri si bare metalice ale lui Kenneth Snelson din 1968), procesul de constructie a alteritatii descris prin acesti termeni pune o serie de probleme ontologice, etice si estetice; de altfel, chiar Guattari admite ca notiunea de auto-poietica poate fi extinsa si artistic, pina la a genera chiar aparitia unei „noi paradigme estetice“ (ibid.:130; 137).5 Din perspectiva genetica, de exemplu, echivalarea organismelor vii cu niste entitati autonome, individuale, unitare, rupte de raportul determinant dintre intrarea si iesirea de date (input/output – alimentare/debit), poate transforma discutia teoretica nu numai intr-o dezbatere morala sau religioasa, dar si intr-una estetica: daca, asa cum in mod surprinzator crede Guattari, o astfel de procesualitate nu ar prezenta totusi caracteristicile fundamentale ale organismelor vii (cum ar fi nasterea sau moartea), atunci auto-poietica ar iesi din zona ontologicului si ar intra in cea a fictiunii (ca literatura cu roboti autonomi auto-reparabili, de tipul celei a lui Rudy Rucker).

In acelasi timp, recentele performante ale tehno-stiintei postmoderne (cum ar fi clonarea maimutei, realizata la inceputul anului 2000) par sa indice o traiectorie pe cit de concreta, pe atit de chestionabila (mai intii etic si religios, apoi social, economic si politic) a evolutiei vietii umane catre forme de eternizare biologica.
Daca clonarea umana va fi obtinuta si legalizata, atunci, prin mijlocirea ingineriei genetice, pasul urmator ar putea fi dobindirea imortalitatii, cu alte cuvinte, a unui mod bio-tehnologic de fixare a auto-constructiei. Privita ca forma suprema de auto-producere si auto-mentinere a vietii, clonarea nemuritoare ar ridica la rang de arta neuronala principiul tensegrity-ului. Prin clonare, viata si moartea ar deveni un proces productiv, industrial, pentru ca, in etapa a doua (a dobindirii nemuririi), productia de moarte sa fie inghitita („desfiintata“) de (auto-)productia de viata. Practic, printr-o involuntara, dar generala operatiune de deconstructie a creatiei, moartea nu ar mai insemna un „final“ existential, ci o „urma“ a timpului trait, care, prin eternizarea fiintei, a fost anulat. In aceste circumstante, nu moartea ar fi sfirsitul vietii (a se vedea si expresia „a inceta din viata“), ci viata ar deveni sfirsitul mortii, intr-o rasturnare a episodului biblic al sacrificiului christic, iar Omul (finalmente, Supra-Omul nietzschean) s-ar constitui in propriul sau Dumnezeu!


Globalizarea optica si eternizarea imaginii

Problema eternizarii (potentiale) a vietii nu mai poate fi conceputa astazi in afara celei a eternizarii imaginii. Pe aceste coordonate, videologia descrie modul in care capacitatea de auto-productie a imaginii se integreaza in productia spatio-temporala specifica tehno-stiintei postmoderne. Echipamentele de wearable computers (computere „la purtator“) ale prezentului (casti digitalizate, viziere VR etc.) sau viitorului apropiat (interfata neuronala, hainele digitale) indica imaginea ca principal factor de producere spatio-temporala al secolului 21. Fluidizarea raportului uman/cibernetic, in directia obtinerii unei simbioze om-masina digitala (de exemplu, in cazul sistemelor computerizate utilizate de aviatia militara americana sau de diferiti constructori de automobile, pentru a diminua efortul decizional al pilotului), arata ca, nu numai in filosofie, dar si in tehno-stiinta postmoderna, productia spatiala si temporala devine din ce in ce mai mult un proces de fabricare iconica.
Pornind de la aceasta premisa si depasind atit conceptiile sociologice ale lui David Harvey (The Condition of Postmodernity: An Enquiry into the Origins of Cultural Change, 1989) sau Bruno Latour (Nous n’avons jamais été modernes, 1991), ce insista asupra determinarilor sociale si economice ale productiei spatiale, cit si pe cele antropologice ale lui Henri Lefebvre (La Production de l’éspace, 1974) si Lévy (op. cit., 1997), care pun in relatie productia de spatiu si timp cu productia de inteligenta a mintii umane (colector si procesor arhetipal), vom putea intelege mai clar conditia videologica a imaginii in postmodernitate.6

De fapt, reciclind concomitent pozitia „obiectivitatii“ si „subiectivitatii“ iconice, videologia demonstreaza ca productia de spatiu si timp este rezultatul unui industrialism optic. Tehnologiile mediatice, telecomunicationale, virtuale etc. conduc astazi la o globalizare oculara, cu alte cuvinte, la un fenomen de expansiune si colonizare optica prin intermediul caruia privirea „imbraca“ planeta, iar aceasta, la rindul ei, devine „invelisul“ transparent al ochiului. Prin teleprezenta si videolocatie, privirea ajunge membrana optica a Pamintului (globul planetar se transforma in globul ocular), imaginea sau, mai exact spus, imaginea-viteza, „autonoma“, rupta de subiect, dobindind statutul ubicuitatii si al omniprezentei.7 Ca invelis global (atmosfera, litosfera, hidrosfera se transforma in optisfera), privirea se „virtualizeaza“ (se elibereaza de subiectul care o controleaza si pluteste „autonom“), se afla concomitent „aici“ si „niciunde“; astfel, prin „ocupare“ si „inglobare“, ea anuleaza distantele spatiale si intervalele temporale, preschimbindu-le in intindere a privirii.
Dupa unii cercetatori, globalizarea optica nu poate functiona decit in cadrele unui spatiu informatic planetar (numit „virtual“, „tehno-natural“ sau „cyber“).

Fara a explica daca este un rezultat sau o cauza a expansiunii postmoderne a imaginii, fizicianul Basarab Nicolescu il defineste prin notiunea de „Cyber-Espace-Temps“ (CET), ce ar acoperi „spatiul informatic in completitudinea sa, acest spatiu aflat pe punctul de a infasura Pamintul intreg“ (La Transdisciplinarité. Manifeste, 1996:113). Caracterizat prin proprietatile de „auto-transcendenta“, „auto-consistenta“ si „auto- miscare“, CET-ul nu s-ar supune nici regulilor deterministe de organizare, nici libertatilor indeterminarii; el ar constitui mai degraba un spatiu al „alegerii umane“, deschis deopotriva exploatarii monopoliste si valorizarii egalitariste (v. ibid.: 103; 121-23).
Asa cum figureaza in descrierea lui Nicolescu, CET-ul apare ca un spatiu deopotriva fizic, tehnologic, antropologic si social. El instrumenteaza si e instrumentul unei „cauzalitati globale“ care ar cuprinde „sistemul tuturor entitatilor fizice in ansamblul lor“ si care, datorita functionarii pe baza principiului non-separabilitatii cuantice, s-ar opune cauzalitatii „locale“ (ibid.:29). In acelasi timp (si poate, paradoxal), proprietatile fizice si informationale de auto-consistenta si auto-organizare sugerate aici (similare celor pe care le au entitatile cyborgice si organismele cyber-planetare si cyber-galactice din literatura cyberpunk) se combina cu determinarea socio-umana a CET-ului.

In opinia lui Nicolescu, alegerea umana poate opera in doua cimpuri de posibilitati si poate avea doua consecinte: una negativa, a demagogiei politice si economice menite sa mascheze accentuarea decalajelor sociale si alta pozitiva, a libertatii si egalitatii accesului la comunicare, ca si a liberei circulatii a informatiei, mergind in directia uniformizarii prosperitatii. In primul caz, cel al „bogatilor care vor fi din ce in ce mai bogati si al saracilor care vor fi din ce in ce mai saraci“, omenirea ar intra intr-o era a negustorilor („l’ère des marchands“), caracterizata prin tendinte monopoliste in CET si o distributie uni-directionata a beneficiilor/profiturilor; in cel de al doilea, al aparitiei unui „sat al satelor“ globale legate prin CET, cu alte cuvinte, a unui „loc de intimpinare al transreligiei, transculturii, transpoliticii“, s-ar inaugura o era a circulatiei („l’ère des marchants“) sau, mai exact spus, a celor care circula in noul spatiu trans-national si se pot bucura liber si fara discriminari de beneficiile acestuia (ibid.:123-24).


Aparate de productie a spatialitatii cyborgice

La rindul ei, pornind de la observatiile lui James Lovelock, consultant NASA in anii saizeci, teoreticiana tehno-culturala Donna Haraway descrie globalul ca un sistem „dinamic“, „auto-regulator“, „homeostatic“, a carui textura deopotriva materiala si imateriala, „naturala“ si construita, ar consta dintr-o „intrepatrundere de elemente organice, tehnice, textuale, mitice, economice si politice“ („Foreword. Cyborgs and Symbionts. Living Together in the New World Order“, in Chris Hables Gray &Heidi J. Figueroa-Sarriera &Steven Mentor – The Cyborg Handbook, 1995:xii-xiii). Iesit de sub semnul inconsistent al metaforei, nu si de sub acela al (re-)constructului imaginar, noul spatiu planetar („familie globala“, „matrice generativa“ – in termenii lui Haraway) ar functiona, in mod paradoxal, prin structuri si mecanisme concomitente de destructie si constructie („world-destroying“ si „world-building“), in forma proceselor tehno-stiintei postmoderne: „in acelasi timp necrutator de matematice si desavirsit imaginare“ (ibid.:xii). Ca si emblema sa – cyborgul –, noul spatiu ar opera deopotriva biologic si narativ (cu alte cuvinte, atit in forma existentei vii, cit si a constructului cultural), tehnologic si discursiv (v. Haraway – “A Manifesto for Cyborgs: Science, Technology and Socialist-Feminism in the 1980’s“, in Socialist Review, nr. 80/1985:65-108).

Pentru Donna Haraway, cyborgul este un hibrid masinic si organic, creat in egala masura de realitatea sociala si de fictiune. Produs condensat al realitatii materiale si al imaginatiei postmoderne (un timp pe care l-am putea numi tehno-mitic, si nu pur si simplu mitic, cum il prezinta Haraway), el furnizeaza atit ontologia, cit si politica umana a sfirsitului de secol 20 (v. ibid.: 65-75). Comentind argumentele Donnei Haraway din A Manifesto for Cyborgs..., N. Katherine Hayles pledeaza pentru acelasi mod de concepere si intelegere a cyborgilor ca produse mixte ale tehnologiei si discursului cultural: „Daca cyborgul ar fi doar un produs al discursului, el ar putea, probabil, sa se raporteze numai la SF, cu un grad mare de interes pentru impatimitii genului, dar fara vreun interes vital pentru cultura. Daca el ar fi numai un sistem tehnologic, ar putea fi redus la o serie de domenii tehnice, cum ar fi bionica, protezele medicale si realitatea virtuala.

Manifestindu-se deopotriva ca obiect tehnologic si formatiune discursiva, cyborgul impartaseste atit puterea imaginatiei, cit si pe cea a tehnologiei actuale.“ (1999:114-15)
In atari parametri, ai unei permanente circulatii si redistributii socio-tehnice, tehno-stiintifice si tehno-culturale, globalul s-ar defini prin actiunea a cel putin patru categorii de „aparate de productie“ sau, mai exact, de productie a spatialitatii cyborgice. Dupa Haraway, aceste aparate (pe care le-am putea numi aparate-retea) ar fi: aparatele conflictelor militare ale secolului 20 (razboaie mondiale, „Razboiul Rece“, scenarii nucleare etc.); aparatele traficului comercial hypercapitalist si ale strategiilor de acumulare flexibila (ilustrate, in principal, prin fenomenele de vitezificare si miniaturizare high-tech); aparatele ecosistemice (cibernetica, proiectele biologice sau ecologice etc.) si aparatele constiintei cyborgice cotidiene (reflectate in entertainment-ul multi-media, multi-specii – cu alte cuvinte, extraterestrially correct? – si multicultural al unor filme ca Star Trek, Blade Runner sau Alien) – v. Modest_Witness@Second_ Millenium.

FemaleMan©_Meets_OncoMouse™, 1997:13-14. La limita, concepute ca (sau angrenate in) retele dinamice, fluide si mobile de putere, aparatele globale de productie ar putea fi asociate „aparatului ideologic global“ al cyber-spatiului (v. Josepa Gabilondo – “Postcolonial Cyborgs. Subjectivity in the Age of Cybernetic Reproduction“, in Gray &Figueroa-Sarriera &Mentor, 1995:427-431), intr-un schimb permanent de determinari sau, mai corect spus, intr-o interfatare continua. Impregnata de influente pe cit de solide, pe atit de greu de redus la un numitor comun (teoria marxist-leninista a aparatelor de productie ale statului, dezvoltata de Althusser; teoria schizo-analitica a productivitatii subiective, elaborata de Guattari si Deleuze; teoria mediatica/comunicationala a spatiului-viteza, anticipata de Baudrillard si dezvoltata de Virilio; teoria socio-economica a transformarii marfii in informatie, conceputa de Harvey si Negroponte), argumentatia harawayiana in problema globalizarii ramine totusi una esentialmente antropologica.

Desi se opreste mai mult asupra rolului „texturii“ bio-informationale, decit al celei iconice in constructia invelisului global, demersul de antropologie cyborgica al Donnei Haraway e indispensabil intelegerii nu doar a conditiei post-umane, ci si a celei post-videologice. Pe de o parte, el deschide calea reconfigurarii relatiei uman/masinic, mai intii in directia unei inversiuni cauzale si ierarhice, apoi in perspectiva neutralizarii diferentelor de gen, specie si sex. Pe de alta parte, impunind o lectura culturala, hibrida si asexuata (sau, mai exact, „post-sexuata“ si „post-gendered“) a umanului (devenit post-uman, mai intii in forma cyborgica, apoi in forma bio-iconica „autonoma“, „neutralizata“ si „desubstantializata“), el permite refacerea traseului cauzal si ierarhic initial si restaurarea umanitatii „vii“ din post-umanitatea iconica animata artificial. Din acest ultim punct de vedere, Pamintul poate fi conceput, asemeni civilizatiei cyber-osmotice, nanorobotice Borg din serialul SF Star Trek. The Next Generation, ca entitate videologica globala, ce isi preceda, isi determina si, in ultima instanta, isi reface biologic formele iconice si cibernetice de existenta.8


Omnilocatia (sau locatia omniprezenta)

Globalizarea privirii si eternizarea imaginii, doua din fenomenele ce afecteaza decisiv perceptia si productia spatio-temporala in postmodernism si postmodernitate, sint materializate de Paul Virilio in sintagma fleet in being (Vitesse et politique, 1977:46-49; 132-33); aceasta se refera la prezenta pe mare a unei flote invizibile, capabile sa loveasca adversarul oricind si oriunde, fara a se deplasa de pe loc. Pentru Virilio, marea insasi este un fleet in being, adica un loc in care nu se mai merge de la un punct la altul, ci se controleaza tot spatiul pornind de la un punct oarecare, imobil dar omniprezent. E vorba deci de un fel de stationare dinamica, simultana si succesiva, globala si locala („glocala“, in termenii lui Virilio), cu raza de actiune holografica. Exemplul tehnologic de fleet in being este cel al submarinului nuclear, care, neavind nevoie sa se deplaseze, ci doar sa ramina invizibil sub apa, controleaza dinamic spatiul si realizeaza calatoria circulara absoluta, neintrerupta, fara plecare si sosire. Poate inca mai clar decit modelul ales de Virilio se dovedeste cel al GPS-ului (Global Positioning System), un deja celebru sistem comunicational si (dis)locational operind de pe orbita printr-un numar de sateliti care determina si, la nevoie, afisaza pe display-ul unui mini-dispozitiv digital terestru (cum e cel al avioanelor sau automobilelor „pilotate“ prin computer) pozitia „navigationala“ a individului in orice moment dat, douazeci si patru de ore din douazeci si patru.

Eficacitatea sa este atit de mare, incit, in cazul asa-numitei „triangulatii“, GPS-ul e capabil de repera si a stabili cu precizie pozitia unui utilizator de telefon mobil care tocmai a efectuat o convorbire. De altfel, dupa Deleuze si Guattari, strategia lui fleet in being s-ar putea oricind extinde de la ocean la aer si apoi la spatiul planetar (considerat ca „desert“ sau „mare“), ce s-ar deteritorializa perpetuu: „[...] in loc sa striem spatiul, il vom ocupa cu un vector de deteritorializare aflat in miscare perpetua.“ (Capitalisme et schizophrénie. Mille plateaux, 1997:481, ©1980)
In acest caz, „observatorii-nomazi“ (sau observatorii-„monade“) de care vorbesc cei doi (ibid.:615) s-ar pierde intr-o imagine generalizata, capabila deopotriva de baleiaj si focalizare, devenita propria ei miscare de „iesire“ din teritoriu (deteritorializare) catre un flux vizual autonom, auto-regenerator si auto-suficient.

De altfel, informatia/imaginea globala reprezinta, in momentul de fata, perfecta intruchipare comunicationala a starii de fleet in being. Datorita fenomenului de acumulare si reinnoire permanenta la care fluxul de date se supune pe sine, supunindu-si in acelasi timp „subiectii“ care il acceseaza, informatia ocupa tot spatiul fara a se fixa nicaieri si se dizolva/dizolva individul intr-o stroboscopie iconica pe cit de consistenta, pe atit de evanescenta. Rezultatul este „blocarea“ dinamica a subiectului uman intr-o omnilocatie (locatie omniprezenta), care, prin chiar natura flexibilitatii sale, stimuleaza si impiedica simultan parcurgerea si procesarea informatiei. Ce-i drept, creind conditiile unei bulimii conective, oferta retelelor informationale postmoderne incurajeaza frenezia continuarii fara sfirsit si stirneste iluzia nemuririi matriceale: explorarea Internetului, de pilda, prezinta caracteristicile info-organice ale unei vieti hyper-textuale si hyper-mediale „eternizate“. Dar procesul parcurgerii retelei ramine unul incomplet, frustrant prin intangibilitatea proportiilor, varietatii si mobilitatii, iar cel al procesarii si asimilarii cantitatii de date o operatiune ineficienta prin criza de timp si de stabilitate in care intra utilizatorul. Combinatia aceasta paradoxala de parametri excedentari (pretentia de eternizare cronotopica a retelei) si insuficienti (blocajul explorator in clipa, fie ea si perpetua) alimenteaza si limiteaza, elibereaza si conditioneaza, regenereaza si ucide buna functionare a informatiei/imaginii globale.

________
1. Termenul de videologie apare la istoricul Adrian Cioroianu, intr-un studiu de retorica a imaginii intitulat Ceausescu pe insula culorilor. Constructia unicitatii in plastica „omagiala“ romaneasca (1999). Acceptiunea lui, redusa de altfel la instrumentarea „cazului Nicolae Ceausescu“, este insa fundamental diferita de cea propusa in studiul de fata: „[...] in esenta, numesc videologie acea ideologie care tinde inexorabil sa se rezume, treptat, la exhibarea unei efigii, a unui chip.“ (Cioroianu, in Lucian Boia &Anca Oroveanu &Simona Corlan-Ioan – Insula. Despre izolare in spatiul imaginar, 1999:282)
2. Sensul termenului se leaga preponderent de cel al verbului „a modela“. „Meta-modelarea“ este o actiune haotica, dar determinata; variabila, dar repetitiva; deschisa, dar auto-suficienta.

3. Paradoxal, in postmodernitate, cu cit informatia este mai densa (aglomerare, aglutinare, accelerare etc.), cu atit devine mai transparenta (pierdere de substanta, rarefiere semnificanta, instabilitate si evanescenta a „validitatii“ etc.). Dupa obtinerea transcendentei (spatialitatea cyber, ca materializare Zen sau Nirvana) in dauna oricarui proiect iconic modernist, are loc o refacere tehnologica a imanentei, prin bricolaj si reinventie virtuala (gratie careia „autonomia“ imaginii se reinstaleaza si ocupa chiar cronotopia „transcendenta“ pe care a anulat-o). Himera a hibridizarii si a integralizarii mijloacelor de comunicare mediatic, virtual si cyber, trans-imanenta ajunge astfel emblema transparenta a globalitatii iconice postmoderne.
4. Teoria auto-poietica trebuie totusi privita, la rindul ei, ca o teorie auto-limitativa si auto-insuficienta. Principala sa labilitate e sintetizata de N. Katherine Hayles, in forma raportului dintre caracterul intrinsec (e auto-poieticitatea o particularitate interna a sistemelor vii?) si cel extrinsec (sau nu e altceva decit maniera in care un observator uman percepe sistemele vii, inclusiv pe sine insusi?): „Daca teoria sustine ca observatorul e cel care creeaza sistemul prin stabilirea unor delimitari, ea risca sa submineze primatul ontologic al auto-organizarii. Daca afirma ca procesele auto-poietice reprezinta o caracteristica fundamentala a realitatii, risca sa-si submineze radicalismul epistemologic.“ (How We Became Posthuman. Virtual Bodies in Cybernetics, Literature and Informatics, 1999:145)
5. In Cartographies schizo-analytiques, desi respinge caracterul presupus „diabolic“ si „dominator“ al postmodernitatii, Guattari face, in termeni contrastivi, o critica socio-etica a masinismului tehnologic actual: aparenta democratizare a accesului la cunoastere/inchiderea segregationista a instantelor ei de elaborare; cuprinderea planetara a culturilor/cresterea rasismelor locale; extinderea cercetarii tehno-stiintifice si estetice/ deziluzionarea si dezabuzarea morala (v. 1989:9). Perspectiva asupra melanjului „curios“ de imbogatire si saracire adus de progresul postmodern apropie pozitia tehno-evazionista a lui Guattari de cea tehno-critica (moderata) a lui Virilio si, in mod surprinzator, de cele tehno-apocaliptice ale lui Baudrillard si Kroker.

6. Pe aceste coordonate, pozitia tehno-stiintific „obiectiva“ a lui David Harvey, care leaga „compresia spatio-temporala“ a postmodernitatii de conditiile de organizare economica ale capitalismului (cu precadere, de evolutia mijloacelor de transport), se opune celei „schizo-subiective“ a lui Deleuze si Guattari. Pe de alta parte, ideea „anihilarii spatiului prin timp“ (Harvey, 1989:205), gratie „reducerii“ celui dintii la o globalitate a telecomunicatiilor (vezi sintagma lui Harvey de „spaceship-earth“ – Pamint-nava spatiala, ibid.:240), ca si cea „schizofrenica“ a prezentificarii eterne apropie sociologia lui Harvey atit de schizosofia lui Deleuze si Guattari, cit si de medialogia lui Virilio. Dezvoltata in acesti parametri, teoria lui Harvey denota un curios amestec de proiecte cronotopice opozitive: cel iluminist (rational, obiectiv, organizat, etnocentrist) si cel postmodern (schizoid, multiplicativ, pulverizat, relativist).

7. Implicatiile acestui fenomen ce ilustreaza raportul spatiu global = imagine = privire pot fi de natura filosofica (subiectul dispare sau, mai bine zis, transpare, iar fiintarea este egala cu propagarea), economica (imaginea-informatie ajunge moneda de schimb a viitoarei economii iconice), politica (forma de organizare e cea „globalitara“ – termenul ii apartine lui Virilio –, a Statelor Unite Planetare) s.a.m.d. Din punct de vedere filosofic, generalizarea „optica“ a tehnologiilor de comunicare in retea (teleconferentierea, telecomutarea etc.) are toate sansele de a pune bazele unei „telepistemologii“ (notiune introdusa de teoreticianul digital Ken Goldberg) care sa cuprinda „relatia dintre distanta si cunoastere in contextul noii tehnologii“ (v. Goldberg, 2000, on-line – The Robot in the Garden: Telerobotics and Telepistemology on the Internet, la http://www.ieor.berkeley.edu/≈goldberg/art/mitpress.html).

8. Desi nu discuta in mod direct ipoteza transformarii Pamintului intr-un organism cyber-osmotic, cercetatorul de inteligenta artificiala Ray Kurzweil descrie umanitatea (sau, mai bine zis, post-umanitatea) ultimei jumatati a secolului 21 in termeni de roiuri nanobotice. In previziunea bio-tehnologica a lui Kurzweil, „roiurile nanobotice“ s-ar constitui din mii de miliarde de roboti nanotehnologici interconectati (sau nanoboti, adica roboti auto-regenerativi, auto-multiplicativi, mobili si inteligenti), care ar putea „lua rapid orice forma [...], proiecta sunete si imagini vizuale si imprima contururile oricaror obiecte sau fiinte“ (The Age of Spiritual Machines. How We Will Live, Work and Think in the New Age of Intelligent Machines, 1999:392, ©1998). O astfel de entitate hibrida, anticipata de seriale gen Star Trek sau romane ca All Tomorrow’s Parties al lui William Gibson, ar functiona deopotriva ca inteligenta unitara si distributiva.