OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dislocatia virtuala

Aflate in raport de interdependenta, omnilocatia si bulimia informationala (cauze si efecte reciproce?) intaresc regula fundamentala a globalismului comunicational: circulatia perpetua, in care individ si informatie se confunda intr-o curgere nelimitata (sugestiv surprinsa de logo-ul companiei Compaq producatoare de echipamente digitale: „NonStop – The Information Never Stops“). Regula circulatiei perpetue nu intra in contradictie cu principiul lui fleet in being, fie si numai pentru faptul ca omnilocatia isi suspenda la nesfirsit pozitia, suprimindu-si din mers propriile determinari (cauzale, temporale, ierarhice, structurale etc.); din acest punct de vedere, omnilocatia se constituie in propriul ei hacker, care, pe masura ce „avanseaza“ in matrice,1 isi sterge „urmele“, fiind in acelasi timp prezent niciunde si absent peste tot.

Atit structurile cronotopiilor VR si cyber, cit si recentele procese economice de fuziune optica (cum ar fi cel al gigantului mediatic Time Warner cu marele furnizor de servicii Internet AOL) par sa anunte succesul ireversibil al videologiei in fata ontologiei. In acelasi timp, daca intre integralitatea iconica si fenomenul de globalizare economica si geo-politica (mondializare/gigantificare/a-teritorializare) inca exista o legatura deterministica, in sensul „administrarii“ si „stapinirii“ imaginilor prin „controlul“ asupra mijloacelor tehno-stiintifice ale postmodernitatii care le produc sau le incurajeaza, videologia ar putea sa iasa din logica fireasca a vidului iconic (combinatie paradoxala si auto-structuranta de transparenta si densitate) si sa intre in cea catastrofica a neantului ontologic (dezmembrant, distructiv, „trans-aparent“).

„Trans-aparenta“ este unul din principalele argumente ale filozofiei mediatice negativiste promovate de Paul Virilio. Spre deosebire de Pierre Lévy, care valorizeaza pozitiv videologia (in forma „inteligentei colective“),2 Virilio, ca si Baudrillard, ii descopera caracterul alienant: dupa ce transparenta a succedat aparentei, ocupind (in formele mediatice si/sau virtuale) nu numai spatiul „real“, ci si timpul „real“, ea s-a transformat in „trans-aparenta“, cu alte cuvinte, in „transparenta aparentelor transmise instantaneu la distanta“, spectacol optic vidat de substanta, depersonalizant si cu potential manipulativ (La Vitesse de libération, 1999:50, ©1995). Generatoare de confuzii si mistificari, „trans-aparenta“ ar bulversa nu numai regulile cronotopice traditionale (aplicabile spatiului si timpului „real“), dar si pozitionarea ontologica a individului in noile cronotopii (virtuale) ale postmodernitatii – de unde si presupusa imposibilitate de a putea gestiona rational dedublarea rezultata: „Cum sa traim cu adevarat daca aici nu mai exista si totul este acum? Cum sa supravietuim telescopajului instantaneu al unei realitati devenite ubicue, descompunindu-se in doi timpi la fel de reali si unul si celalalt: cel al prezentei aici si acum si cel al unei teleprezente la distanta, dincolo de orizontul aparentelor sensibile?“ (ibid.:52)

Decalajul schizoid intre cele doua moduri de populare a spatio-temporalitatii (cel „real“ si cel virtual) e consecinta a ceea ce am putea numi o dislocatie virtuala, in sensul omniprezentei si absentei concomitente a privirii, care ar elimina nevoia experientei directe, materiale, concrete, fizice: putem „fi“ si in Bucuresti si la New York in acelasi timp, prezenti corporal intr-unul din cronotopi si vizual, prin intermediul Internetului, de exemplu, sau al CNN-ului, in celalalt (vezi exemplul live al transmisiei pluri- si dislocale a Revelionului 2000 de catre postul de televiziune CNN). Pentru a cita observatia extrem de sugestiva a lui Virilio, care, in La Bombe informatique (1998), realizeaza o critica a civilizatiei americane in termeni de transport iconic, cronotopia actuala devine „locul unde fiecare isi poarta corpul acolo unde i se asaza privirea“ (op.cit.: 29-30), adica nicaieri si pretutindeni, si aici si dincolo; pe scurt, in noile cronotopii mediatice, virtuale si cyber, prezenta ia locul existentei, iar absenta pe cel al prezentei. Vid al imaginilor si imagine a vidului, dislocatia virtuala transforma „vehicolul“ si „mediul“ lui Mc Luhan in entitate autonoma, justificata de schimbarea raportului productiv: in postmodernitate, nu productia de spatiu-timp genereaza productia de imagini, ci productia de imagini o determina pe cea cronotopica.3 Construind si deconstruind spatiul si timpul „glocal“, sprijinind si sprijinita de performantele imediate sau de perspectiva ale tehno-stiintei (clonare, imortalizare), videologia poate capata, treptat, functionalitate organica; la limita, ea ar putea ajunge structura moleculara auto-organizabila a omului-imagine, compus nu din angrenaje cyborgice (prima faza post-umana a videologizarii), ci din inter-conectari de interfete iconice. Pe aceste coordonate ipotetice, „omul“ viitorului s-ar reasambla intr-o retea vie de imagini sau, mai exact, intr-o retea de imagini vii, aspirind la (dobindind?) conditia divina a universalitatii.


Se poate trai intr-o istorie alternativa?

Dincolo de obiectiile filozofice post-apocaliptice ale criticilor tehno-stiintei postmoderne (Baudrillard, Kroker), legitimarea unei asemenea teorii, la inter-fluxul fictiunii cu tehnologia, poate fi intreprinsa antropologic (Lévy si teoria inteligentei colective cyber-spatiale), schizo-analitic (Deleuze si Guattari si teoria subiectivitatii nomade) sau mediatic (Virilio si argumentele sale ale transmisiei instantanee, distantei-viteza si globalizarii imaginii).
In fond, fenomenul „trans-aparentei“ nu poate fi inteles in absenta principalului sau mijloc de intretinere: interfata-ecran (televizuala, video sau computerizata); aceasta perpetueaza fluxul instantaneu de imagini ce ar bombarda ochiul deja anchilozat al privitorului. Oferta in timp real a diferitelor ecrane iradiante conduce la ingurgitarea optica a unui prezent continuu, dilatat, timp „dromosferic“ al teleprezentei (Virilio, 1999: 162-63), care, prin propria viteza, ar lumina intr-o zi globala si perpetua universul fenomenelor perceptibile (v. si logo-ul companiei de comunicatii pe Internet World Online: „Today Is One Day“) si s-ar opune timpului „profund“, geologic, defalcat in intervale si cicluri, al „realului“ istoric.

Daca insa istoria literara pare sa suporte cu succes formele existentei virtuale, „dromosferice“, oare procesul e tot atit de simplu de asimilat in cazul istoriei personale? Ar putea aceasta din urma functiona cu aceeasi naturalete, anulind intervalele intr-o distanta-flux iluminata de viteza prezentului perpetuu? Cu alte cuvinte, am putea trai la fel de usor intr-un viitor desfiintat, tirind dupa noi un trecut ignorat? Sau, in termenii lui Sorin Alexandrescu (in consonanta cu cei ai fizicianului David Deutsch, pionier al computatiei cuantice), am fi capabili sa parasim „istoria din mers“ („creatoare“ de sens – v. Reflectii despre noi insine. V. Pentru o istorie virtuala, in Vineri nr.6/1998:11), pentru a intra in mod personalizat in „istoria virtuala“4 (alternatoare de sens, am zice), un spatiu-timp al proiectelor, cursurilor si variantelor retrospectiv-prospective multiple si egal de indreptatite? Accelerati de obligatia liber-consimtita a sincroniei cu mereu ultimele tehnologii videologice, am izbuti sa ne acomodam la exigentele unei lumi guvernate de procesualitatea imaginii-viteza? (V. si deviza companiei digitale Novell, citata in repetate interventii publice de presedintele ei, Eric Schmidt: „Faster is always better“ sau inca mai cunoscuta deviza a NASA: „Faster, better, cheaper“). Transformati, prin absorbtie mediatica/digitala in segmente indispensabile ale retelei inter-comunicationale, preschimbati apoi, prin mutatie clonanta (cu alte cuvinte, prin copia corporala a unei informatii/imagini genetice „vii“) in ambalaje fantomatice de soft-actors (eternizare corporala a unei imagini „moarte“), am avea sansa unei vieti biologice, neprelucrate, ne-artificiale, asezate intr-un reper cronotopic cu o minima stabilitate? Din punctul de vedere al lui Virilio, raspunsul este negativ, lumea intrind, in opinia filozofului francez, intr-o interminabila inertie polara iconica: „Inertia polara incepe. Interfata instantanee se substituie intervalelor de timp ale celor mai mari durate ale deplasarii.“ (L’Inertie polaire, 1994:46, ©1990)

Astfel de intrebari sint cu atit mai grave cu cit, reinnoindu-se intr-un ritm superior celui al procesarii, inventia preceda si depaseste de fiecare data capacitatea umana de asimilare si, in consecinta, de fixare si consolidare a ceea ce ofera, aduce si provoaca. Dublul potential, creativ si destructiv, al acestei stari de fapt a liberalismului globalist (o sintagma paradoxala, daca ne gindim ca, esentialmente, liberalismul presupune libera competitie, iar globalismul „egalizarea“ si „uniformizarea“ competitiei) e intuit de Basarab Nicolescu in forma unui principiu de maximalitate: „tot ceea ce ar putea sa fie facut va fi facut“ (La Transdisciplinarité. Manifeste, 1996:121). Respectarea lui ar putea duce la importante descoperiri umanitare, dar si la „cele mai cumplite monstruozitati“ (ibid.). In ultima instanta, chiar formula (frecvent intrebuintata in discursurile politice si economice actuale) de competitie globala poate deveni un non-sens, din moment ce, o data procesul de globalizare incheiat, competitorul lipseste/dispare sau, in orice caz, nu mai poate apartine spatiului referential planetar.

Ar mai fi de mentionat aici ca principiul fezabilitatii maximale isi are un puternic suport economic intr-un alt paradox tehno-cultural al postmodernitatii: paradoxul gigantificarii prin miniaturizare. In situatia lui „Less is more“ (Nicholas Negroponte, Being Digital, 1996:28, ©1995), el functioneaza prin cresterea cvasi-ilimitata a capacitatii de condensare/stocare informationala, insotita de reducerea dimensiunilor spatiului in care datele sint inmagazinate. Pe aceste coordonate, proiectia principiului de maximalitate in parametrii viitorului poate oferi un tablou bio-tehno-cultural cel putin problematic: „O data ce un computer va atinge nivelul uman de inteligenta, el il va depasi in mod necesar si de departe.“ (Ray Kurzweil, The Age of Spiritual Machines. How We Will Live, Work and Think in the New Age of Intelligent Machines, 1999:4, ©1998)
Negociata in asemenea parametri, videologia ilustreaza o ciudata reconversie a paradoxurilor temporale antice (cum ar fi cel al lui Zenon) si a teoriei „duratei“ bergsoniene. Caracterul permutabil al cronotopiilor astfel obtinute, abolirea notiunii de distanta fizica, transformarea luminii in interfata (lumina vitezei, si nu viteza luminii), care ia locul intervalului clasic, comprimarea timpului (ca distanta) si dilatarea spatiului (ca imagine) sint doar citeva din trasaturile reconversiei „dromosferice“ a spatio-temporalitatii in imagine (v. Virilio, L’Espace critique, 1993:19, ©1984).


Noua logica a computatiei cuantice

Rapiditatea transferului de informatie face ca durata (inclusiv timpul diurn sau nocturn) sa devina un artefact, sau, pentru a folosi sintagma deconstructiva a lui Virilio, un „film al cerului“ (1999:169), anamorfozat optic si cvasi-iluzoriu. Desfiintarea viitorului prin prezentificare perpetua (viitorul nu mai urmeaza, ci este deja sau, cum spune logo-ul agentiei de stiri Mediafax: Ziua de miine incepe acum) ar descrie cel mai exact iluzia telecomunicationala si digitala a postmodernitatii: aceea de a „oferi instantaneu ceea ce timpul nu acorda decit treptat“ (Virilio, 1998:108). De aici, reinnoirea dilemei schizo-ontologice: se poate sau nu trai prin dedublari iconice? Este oare posibil ca raspunsul afirmativ la o asemenea intrebare sa se bazeze pe acceptarea unor moduri cuantice de existenta, in sensul „difuzarii“ corporalitatii umane intr-o multitudine de „ambalaje“ iconice posibile si autonome? Desi discuta optiunea fiintarii dedubla(n)te, Virilio nu pare sa ia in calcul aceasta eventualitate: „Ca o vrem sau nu, exista in momentul de fata pentru fiecare dintre noi o dedublare a reprezentarii Lumii si deci a realitatii sale. Dedublare intre activitate si interactivitate, prezenta si teleprezenta, existenta si teleexistenta.“ (1999: 59)

Oricum, evolutia tehno-stiintei postmoderne in directia largirii unor forme de existenta vizuala/virtuala care, alimentind iluzia infinitudinii, fac din ce in ce mai inutila necesitatea deplasarii si a fiintarii fizice are toate sansele de a impune o schimbare radicala a perceptiei omului despre propria sa functionalitate: biologica, sociala, economica, politica s.a.m.d. Remodelarea distributiva a fiintei umane in cronotopii si moduri de existenta alternative (virtuale, cyber, cu dimensiuni fizice si matematice aditionale) deschide calea fracturarii tuturor normelor umane biologice, teologice, psihologice, etice, filozofice acceptate consensual in momentul de fata: „Secolul 21 va arata altfel. Omenirea, laolalta cu tehnologia computationala pe care a creat-o, va fi capabila sa rezolve probleme stravechi, cum ar fi cele ale nevoilor, daca nu si ale dorintelor umane. Astfel, ea va fi in situatia de a schimba natura mortalitatii intr-un viitor postbiologic. Avem noi, oare, capacitatea psihologica de a asimila toate lucrurile bune care ne asteapta? Probabil ca nu. Chiar si acest lucru s-ar putea schimba, insa.“ (Kurzweil, 1999:2)

O logica alternativa la cea uzuala (care afirma stabilitatea si atotputernicia conditiei umane in lantul evolutiv) poate fi fasonata pe coordonate cuantice sau, mai exact, computational-cuantice.5 Bazata pe valorificarea caracterului paradoxal al mecanicii cuantice, aceasta disciplina recenta a stiintelor exacte permite stabilirea si intelegerea unor legaturi multiple (alternative) intre materie/constiinta/energie. Astfel, ea deschide calea rediscutarii stiintifice (si nu doar filozofice sau speculativ-fictionale) a raporturilor cauzale si ierarhice traditional acceptate dintre creator si obiectul creatiei sale si dintre observator si obiectul observatiei sale. In termenii cresterii tehnologice exponentiale in secolul 21 si ai implicatiilor ei ontologice, relatia dintre individ si imagine (pe de o parte) si dintre om si masina digitala (pe de alta) ar putea fi reconsiderata pe linia unei schimbari de paradigma videologica, in interiorul careia biologia si iconologia, desubstantializate, trans- substantializate si resubstantializate, s-ar auto-produce, auto-alimenta, auto-organiza si auto-multiplica in moduri si „materiale“ alternative (simultane?), „formatate“ preponderent cibernetic. „Structura“ rezultata nu ar mai fi una pur videologica, ci, mai degraba, una bio-iconologica (animata si inerta, consistenta si evanescenta, solida si volatila, „vizibila“ in cronotopia „reala“ fixa si „vizionabila“ in cea „virtuala“ decalata). Din aceasta perspectiva, computatia cuantica, nano-tehnologia,6 tehnologiile de inteligenta artificiala (AI) si viata artificiala (AL), retelele neuronale,7 scanarile neuronale, algoritmii genetici/evolutivi8 sau programarea genetica reprezinta principalele instrumente de depasire a conditiei umane in directie post-umana.9

De altfel, in doua contributii teoretice aparute aproape simultan, Hans Moravec (Robot: Mere Machine to Transcendent Mind, 1998) si Ray Kurzweil (op.cit., 1998), poate cei mai autorizati cercetatori din domeniul AI, anunta, ca rezultat al legii dezvoltarii tehnologice exponentiale, aceleasi consecinte bio-cibernetice in secolul 21: aparitia unor noi forme de inteligenta (alternative „corporal“ si „cognitiv“) si declasarea oamenilor de pe pozitia auto-proclamata a „celui mai reusit produs al evolutiei“. In cazul „predictiilor“ lui Kurzweil, fenomenul de „post-biologizare“ umana ar fi marcat de citeva etape tehnologice inevitabile: pina in 2009, computerele personale ar ajunge la capacitatea de lucru de mii de miliarde de operatiuni pe secunda; pina in 2019, procesul de scanare a creierului uman se va fi incheiat; pina in 2029, masinariile digitale vor dobindi si vor sustine ca au constiinta, iar acest fapt va fi acceptat de partenerii umani; pina in 2049, umanitatea (ca si inteligenta) va deveni una eminamente artificiala, „nanobotica“, iar in 2099, nu va mai exista o distinctie clara intre oameni si computere, majoritatea entitatilor constiente nu va mai avea o prezenta fizica permanenta (ci mai degraba una bio-iconica variabila, n.mea), iar numarul de „software-based humans“ il va depasi cu mult pe cel de „native neuron humans“ (v. 1999:348-353).

Dincolo de orice obiectii logice (de pilda, cum poate fi acceptata ca valida prognoza umana despre un viitor populat cu entitati non-umane sau diferit-umane? cu alte cuvinte, ce grad de aplicabilitate poate avea o logica umana – limitata la propria ei conditie: prezenta, unica, stabila, verificabila „real“ – la o logica non-umana – viitoare, alternativa, mobila, „virtuala“?) sau etice (exista in mod concret un proiect tehnologic anti-uman, sau, mai corect spus, altfel-decit-uman, in spatele tonului teoretic echilibrat si al dezbaterii plurivocale pe tema AI?), pozitia pro-masinica a unor Moravec, Kurzweil, Drexler sau Merkle se constituie intr-o optiune constructiva videologic, alternativa la cea „trans-aparentiala“, videologic-dezintegranta a lui Virilio. In ce masura cele doua tipuri de radiografii si scenarii tehno-culturale pot fi conotate pozitiv sau negativ pe filiera evolutiva e o alta chestiune, care nu mai tine de modurile de articulare, ci de finalitatea videologiei.


Perspective ale globalizarii iconice

Problema globalizarii iconice ramine miza postmoderna a videologiei. Oscilind intre scenariile utopice ale melioristilor (Negroponte, Lévy, Cartarescu s.a.) si cele distopice ale catastrofistilor (Baudrillard, Kroker, Cook s.a.), ea ar trebui pusa sub lupa unui scepticism ponderat. Triumfalismele ideologice de tipul decretarii caracterului indispensabil al tehnologiei digitale (Negroponte, 1996:4-6)10 sau al elogierii nediferentiate a prosperitatii post-industriale (Mircea Cartarescu, Postmodernismul romanesc, 1999:13; 480) denota un amestec de idealism, naivitate si activism; melanjul nu pare foarte convingator etic si, in orice caz, e contra-productiv teoretic. La rindul lor, profetiile post-apocaliptice ale lui Baudrillard si Kroker, vizind presupusul control politic al mijloacelor digitale si dezumanizarea programatica impusa maselor de o clasa virtuala invizibila, dar dominanta, nu au, cel putin deocamdata, o baza acceptabila de argumentatie sociologica sau politologica.

In fond, pozitia sceptic-ponderata se poate sprijini deopotriva pe sustinatorii si pe criticii moderati ai globalismului tehno-stiintific si iconic. Pledoaria lui Lévy pentru interfatarea mediatica si „vectorizarea moleculara“ in cyber-spatiul planetar al inteligentei colective (L’Intelligence collective. Pour une anthropologie du cyberspace, 1997:157-58) poate fi completata de cea a lui Virilio impotriva „mutatiei globalitare“ intr-o vizualitate virtuala cu centrul peste tot si circumferinta niciunde (1998:19-24). Desigur, analiza se complica atunci cind acelasi Virilio, denaturind citatul lui Pascal, conoteaza politic chestiunea de-localizarii si, asociind-o cind tentatiei „voyeurismului universal“ pe Internet (forma de introspectie colectivista total opusa celei de colaborare introspectiva sugerata de Lévy), cind iminentei „delatiunii“ informatice generalizate, capata inspiratie mesianica si intreprinde o critica orwelliana a „societatilor controlului“ pe care le anuntase si Deleuze: „Figura a unui voyeurism universal ce dirijeaza privirea tuturor catre niste «puncte de vedere» privilegiate, aceasta brusca multiplicare a punctelor de vedere nu e decit efectul anuntarii viitoarelor «puncte de vinzare» ale ultimei globalizari, cea a privirii ochiului unic.“ (Virilio, ibid.:76-77)

In acest context, sintagme cum ar fi „bomba informatica“ (dezintegratoare prin interactivitatea informatiei) sau „accident integral“ (ibid.:74;148) intra sub incidenta aceleiasi combinatii de sterilitate sociologica si inventivitate metaforica asociate si „filozofiei“ lui Baudrillard sau Kroker. Bransate la citeva scenarii futuriste negre, de tipul repetarii dramei biblice a Turnului Babel (prin aparitia „bombei cyber“, adica a unei reactii catastrofale in lant – de infectie sau supra-saturare informationala – in momentul cind globalizarea comunicationala se va fi incheiat) sau al declansarii „primului razboi mondial al timpului“ (cu varianta „primul razboi al timpului mondial“ – ibid.: 158), aceste constructe ale lui Virilio trebuie deocamdata considerate simple fictiuni de anticipatie.

Nu e mai putin adevarat ca unele evenimente recente ale postmodernitatii mediatice si economice (intreruperea in 1998 a semnalului satelitului american de telecomunicatii Galaxy IV, care a privat milioane de utilizatori din Statele Unite de uzul pagerelor si al telefoanelor mobile; reuniunea World Trade Organization-ului de la Seattle in 1999, unde reprezentantul american a incercat sa impuna globalizarea schimburilor economice, in dauna unor rezerve ale partii europene si a opozitiei statelor „Lumii a Treia“; atacarea digitala si blocarea timp de citeva ore in februarie 2000 a unor site-uri de Internet de talia lui Yahoo!; confirmarea la inceputul anului 2000 a existentei sistemului spatial Echelon de supraveghere, inregistrare si procesare a tuturor comunicatiilor mondiale, de la e-mail-uri si telefoane mobile, la faxuri si telexuri) risca sa transforme involuntarele „fictiuni“ ale lui Virilio in cea mai „ne-virtuala“ dintre realitatile zilnice. Interpretarea primului dintre aceste evenimente ca posibil test de razboi informatic (menit sa ofere o imagine la scara continentala a efectelor bruiajului comunicational), a celui de al doilea ca tentativa – nereusita – de reglementare mondialista (printre altele, in directia impunerii „consensului“ asupra clonarii agro-zootehnice si a cresterii rolului GMF-ului – Genetically Modified Food – contestat de Uniunea Europeana), a celui de al treilea ca avertisment „Infocaliptic“ (pentru a-l parafraza pe cunoscutul prozator post-cyberpunk Neal Stephenson), sortit sa probeze fragilitatea retelei informationale globale si a ultimului ca operatiune monopolista de spionaj planetar, trebuie asociata unor extrem de concrete disfunctii socio-politice: servicii de transport perturbate, operatii chirurgicale aminate (in primul caz); proteste si demonstratii de strada anti-monopoliste in Seattle, de o violenta fara precedent local (in cel de al doilea); tranzactii si licitatii blocate sau intrerupte brutal in retea (in cel de al treilea); prezumtive fraude economice, urmate de procese intentate statelor-spion de catre persoane particulare, companii si chiar state lezate de divulgarea si utilizarea concurentiala a datelor interceptate ilegal (in ultimul caz).

De asemenea, discrepantele dintre exigentele socio-etice auto-impuse de ideologia globalismului iconic (egalizarea sanselor, negocierea interactiva, pluralismul, eliminarea discriminarilor etc.) si practica tehno-politica globalista, cu precadere cea militara (agresiva, exclusivista, monocolora, auto-suficienta, fals negociabila – v. conflictul videologic global/local din Razboiul Iugoslaviei) risca sa legitimeze ipocrizia tehno-culturala – alibi ideologic care face din lumea post-industriala cea mai buna dintre lumile posibile si din globalism modelul absolut: „democratic“ si „necesar“, dar unic. Pe aceste coordonate de virtualizare politica, nu mai e de mirare ca unii teoreticieni mediatici vorbesc de „dresaj ocular“ sau „corectitudine optica“ (Virilio, 1999:113) pentru a defini democratia mondializarii informationale in latura ei automatica, dogmatica si stereotipa.

Chiar si asa, pina la proba contrarie, viitorul globalitar ramine deschis tuturor amenajarilor posibile. Probabil ca, in cadrele postmoderne ale unei deteritorializari din ce in ce mai accelerate, gestionarea si imbogatirea videologiei in retele virtuale sau cyber va deveni o problema mai importanta decit obtinerea si captarea ei. Interactivitatea liber consimtita, beneficiind de recursul nedirijat la alternative de comunicare (fie ele convergente sau contradictorii, utile sau contraproductive, ordonate sau anarhice), ar diminua astfel suspiciunea rigiditatii videologice si ar face propria noastra existenta compatibila cu universurile de valoare dinamice ale globalismului.
___________
1. De fapt, nu e vorba de o deplasare geometrica, liniara – sa zicem, ci de „miscarea“ prin salturi fluide, efect a ceea ce am putea numi o „inertie dinamica“.
2. In acceptiunea lui Lévy, vidul este materialul pe care intelectualul colectiv il fasoneaza in directia deschiderii de alteritati si a extinderii spatiului „cosmopedic“ al cunoasterii: „Intelectualul colectiv lucreaza la largirea vidului, nu a lipsei, nici a absentei, ci a vidului taoist, a deschiderii, a umilitatii, care, singure, permit ucenicia si gindirea.“ (1997:228)

3. Dupa Virilio, formula lui Mc Luhan ar trebui corectata, pornind de la premisa ca mesajul nu este mediul, ci doar viteza lui (1998:155).
4. Formula „istorie virtuala“ e in acelasi timp un adevar si o contradictie in termeni. Paradoxul acestei duble semnificari vine din faptul ca, pe de o parte, ceea ce este „virtual“ (adica, in acceptiune traditionala, „imaterial“, „evanescent“ si potential) nu mai poate fi „istoric“ (decit in mod alternativ), iar, pe de alta, daca virtualul s-a „realificat“ intr-o asemenea masura incit a capatat autonomie, „consistenta“ si „durabilitate“, atunci el poate avea, ca si realul „prim“ pe care l-a indepartat, l-a absorbit sau l-a substituit, propria si legitima sa istorie.
5. Computatia cuantica este o disciplina stiintifica noua si o metoda de calcul computerizat ce exploateaza abilitatea pe care o au anumite particole (cum ar fi electronii) de a exista in mai multe stari in acelasi timp.
6. Nano-tehnologia, estimata ca una din principalele tehnologii ale secolului 21, reprezinta o tehnologie la nivel atomic, care se ocupa de constructia masinica a lumii, celula cu celula, particola cu particola: mai exact, un „nano“ ar fi echivalentul unei parti de un miliard dintr-un metru. Bazata pe operatiuni de manipulare moleculara, ea are ca scop proiectarea, modelarea si producerea unor sisteme auto-multiplicative, cum ar fi „nanobotii“ (roboti infinitezimali, care, in opinia lui Kurzweil, ar putea deveni operationali la scara industriala pina in anul 2019, cu aplicatii manufacturiere sau medicale – de exemplu, ca sonde umane intra-venoase – v. 1999:350).

7. Retelele neuronale (neural nets) nu sint definite consensual. Tehnic vorbind, ele ar fi o retea de procesoare simple (numite „units“), dispunind de o mica memorie locala si conectate prin niste canale de comunicare („connections“) ce poarta datele numerice codate. Unele neural nets reprezinta modele simulative ale retelelor neuronale biologice. Facind legatura intre computatia umana (cerebrala) si cea masinica, retelele neuronale ar viza construirea unor sisteme artificiale „inteligente“ si performante computational (cum ar fi computerele neuronale – computere cu hardware-ul optimizat pentru a simula un numar masiv de modele ale neuronilor umani) – v. site-ul ftp://ftp.sas.com/pub/neural/FAQ.html. Principala caracteristica a retelelor neuronale ar fi „auto-organizarea“, strins legata de faptul ca rezultatele lor sint nepredictibile si surprinzatoare pentru constructorii umani. Printre exemplele concrete de neural nets se numara programele BrainMaker si BrainMaker Professional produse de California Scientific Software pentru Windows ’95 si NT. Corelate cu actiunea algoritmilor evolutivi/genetici, care simuleaza computerizat conditiile reale de competitie economica sau de activitate metabolica, aceste softuri permit clientului sa-si utilizeze computerul pentru predictii bursiere, diagnoze medicale sau prognoze de afaceri: predictii de preturi pe piata, predictii de costuri, predictii de productivitate. Paradoxal (sau, mai bine zis, firesc – din perspectiva cuantica), nepredictibilitatea rezultatelor domeniului a carui evolutie e supusa simularii constituie chiar conditia predictibilitatii sale scenariale.

8. Algoritmii genetici/evolutivi sint modele computationale ale evolutiei, bazate pe simulari generative; ei joaca un rol esential in numeroase modele de viata artificiala (AL). Apropiati de teoria haosului si a complexitatii, asociabili efectului fluturelui si atractorilor stranii, algoritmii genetici/evolutivi accelereaza si desfasoara pe computer ritmul evolutiei pe mii de generatii si miliarde de etape in numai citeva ore sau zile (v. Kurzweil, 1999:102-104). Desi creatorii lor grabesc scenarial evolutia pe milioane de ani, ei nu programeaza in mod direct o solutie, ci o lasa sa apara „liber“, ca urmare a simularii flexibile a dinamicii evolutive. Datorita capacitatii de a simula „neasteptatul“ si consecintele sale, algoritmii genetici/evolutivi sint considerati a furniza prognoze viabile („reliable“), cu precadere in domeniul activitatilor economice (bursa, investitii, costuri etc.). De altfel, ei sint deja folositi de marii constructori de masini, cum ar fi General Motors sau Volvo, pentru a reduce anumite cheltuieli logistice si operationale. Limitele algoritmilor genetici/evolutivi tin de posibilitatea ca numarul de „pasi“ metodologici ce preceda „solutia“ sa fie atit de mare (ca in fabula cu taranul cu boabele de pe tabla de sah si imparatul Chinei), incit utilizatorul, confruntat cu o situatie nepractica si descurajat de „lentoarea“ si complexitatea procesului generativ, sa abandoneze “plotting“-ul. Pe de alta parte, datorita supletii lor simulative, acesti algoritmi pot genera o solutie „instantanee“ si „din senin“, adica intr-un moment sau o etapa absolut „intimplatoare“ si „surprinzatoare“ a desfasurarii scenariului.
9. Sensul termenului „depasire“ poate fi aici, la rindul lui, multiplu: de modificare, modulare, mutatie, asimilare, absorbtie, pluralizare, vidare, anulare, schizoidizare, instrainare, hibridizare etc.
10. A nu se confunda cu caracterul inevitabil al tehnologiei (enuntat, printre altele, de legea lui Moore).