OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O noua editie a Vienalei s-a incheiat miercuri, 25 octombrie; si de aceasta data, am avut de ales dintr-o oferta extrem de bogata, 315 filme artistice, documentare si scurtmetraje, care au atras in cele cinci sali de cinema din centrul Vienei aproape 90.000 de spectatori, un nou record de audienta. De la The Queen al lui Stephen Frears, care a putut fi vazut si la Bucuresti, in cadrul Festivalului Filmului Britanic, la A Prairie Home Companion, ultimul film regizat de Robert Altman, selectia oferita de echipa condusa de Hans Hurch a fost din nou la inaltime. Ma voi opri insa, in cele ce urmeaza, la doar doua momente de virf ale Vienalei: retrospectiva dedicata lui Peter Whitehead sub titlul Sympathy for the Devil si filmul lui Corneliu Porumboiu A fost sau n-a fost?, receptat de peste 700 de spectatori cu o caldura nemaiintilnita de mine pina acum la proiectia unui film romanesc in strainatate.

- Peter Whitehead – un Dziga Vertov al anilor ’60
inainte de a prezenta filmografia lui Peter Whitehead, merita sa ma opresc putin asupra biografiei sale iesite din comun: nascut in 1937 la Liverpool, avea sa duca o existenta destul de modesta, alaturi de mama sa, tatal fiind plecat in Irak, la o exploatare petroliera. Cind acesta va reveni, la sfirsitul razboiului, in Anglia, baiatul de doar noua ani va cunoaste citeva luni fericite, intrerupte brutal de moartea tatalui. Sansa ii va suride insa in 1947, cind va beneficia de un program initiat de guvernul Clement Atlee, menit sa faciliteze celor mai dotati copii din familiile nevoiase accesul la o educatie rezervata pina atunci doar celor din upper class. Acest program il va duce pina la Cambridge, unde va studia fizica si cristalografia, dar in 1964 incepe deja sa cocheteze cu aparatul de filmat, realizind un documentar, Perceptia Vietii, filmat aproape in intregime sub microscop. Va deveni apoi cameraman pentru o echipa a televiziunii de stiri italiene, ceea ce ii va permite sa-si exerseze talentul de a surprinde rapid aspectele cele mai vii ale realitatii.

Prima afirmare vine in 1965, cind filmeaza intilnirea poetilor Allen Ginsberg, Lawrence Ferlinghetti, Ernst Jandl, Alexander Trocchi si multi altii, intr-un happening tinut la Royal Albert Hall, la care asista peste 7.000 de spectatori, iar alti 2.500 ramin pe din afara. Intitulat Wholly Communion si realizat cu metodele cinéma vérité-ului, filmuletul de doar 33 de minute – din 40 filmate! – reuseste sa surprinda acel freamat al comunicarii dintre artisti si un public activ, venit, intr-adevar, ca la o Sfinta Comuniune.Va urma Charlie Is My Darling: The Rolling Stones on Tour, filmat tot cu o singura camera, in doua zile, la Dublin si Belfast. Fara a-i cunoaste pe Rolling Stones, si nici macar muzica lor, Peter Whitehead reuseste, si de aceasta data, sa ne faca partasi la procesul creatiei artistice, nascute ca in joaca intre Keith Richards, Mick Jagger, Brian Jones, Bill Wyman si Charlie Watts, in culise, la un bar sau in trenul care ii duce printr-o Irlanda in care atelajele cu cai erau inca predominante. Fiind prieten cu Syd Barrett, fondatorul lui Pink Floyd, va filma, in 1966 si 1967, primele lor aparitii publice, precum si concertele unor celebritati ca Beach Boys sau Led Zeppelin ori happening-uri organizate de Yoko Ono, la care asista amuzat si John Lennon, din perioada in care avea mustata de foca.

Departe de a fi doar un hedonist, Peter Whitehead isi probeaza angajarea politica in Benefit of the Doubt, pe care-l realizeaza impreuna cu Peter Brook si Royal Shakespeare Company in timpul pregatirii si apoi al reprezentarii spectacolului US, titlu ambivalent, care trimite atit la USA, cit si la „noi“. Spectacol experimental, inspirat de metodele lui Artaud si Grotowski, US dezbate dilemele ridicate de razboiul din Vietnam, anticipind Noul Val European, reprezentat de Rivette, Straub si Bertolucci, in revigorarea teatrului politic. Greu de uitat monologul actritei Glenda Jackson, in care isi doreste ca atmosfera pasnica a gradinilor britanice sa fie la fel de distrusa de napalm si bombe ca Vietnamul, iar apoi sa se vada care dintre vecini va fi un erou, un tradator sau chiar un tortionar… Ca o ironie a istoriei, trebuie mentionat ca Benefit of the Doubt a avut premiera la Paris in 3 mai 1968, la cinematograful Luxembourg, care avea sa fie doua zile mai tirziu in spatele baricadei ridicate de studenti, iar filmul, in ciuda criticilor excelente, va fi scos de pe afis.
Tot in 1967 Peter Whitehead realizeaza Tonite Let’s All Make Love In London, titlu preluat din poezia lui Allen Ginsberg, Who Be Kind To.

Subintitulat Pop Concerto For Cinema, filmul polemizeaza cu ideea de Swinging London, asa cum ea aparuse pe coperta revistei Time, acceptind ca Imperiul Britanic nu mai stapineste marile lumii, dar in schimb, prin Carnaby Street, da tonul in moda si muzica, asa cum insusi Antonioni va arata, un an mai tirziu, in Blow Up. Filmul lui Peter Whitehead e mai curind o viziune impresionista a unei stari de spirit a acelor ani decit un documentar, marcata, din cind in cind, de aparitia unor vedete ca Vanessa Redgrave, Julie Christie sau Michael Caine, care-si expun parerile despre ce simt ca se intimpla in jurul lor, cea mai interesanta interventie fiind insa cea a lui Mick Jagger, care studiase la London School of Economics, inainte de a se dedica muzicii, si care sustine ca, acolo unde inca predomina Foamea, nu se poate vorbi de Morala; de asemenea, anticipeaza corect inlocuirea oamenilor de masini, dar problema lui atunci era ce vor face oamenii cu atit de mult timp liber, daca va fi suficient sa munceasca doar patru ore pe zi! Era pur si simplu de neconceput, cu doar 40 de ani in urma, ca sistemul solidaritatii sociale sa ajunga in halul in care este astazi, in tari dezvoltate ca Germania sau Anglia…

in octombrie 1967, Peter Whitehead este invitat la Festivalul de Film de la New York, unde isi va prezenta Benefit of the Doubt si Tonite Let’s All Make Love In London si unde va primi finantarea necesara realizarii unui film despre America. Din nou, sansa ii e favorabila, nimerindu-se in miezul unor evenimente dramatice, cu consecinte grave pentru evolutia viitoare a Statelor Unite si a lumii. Ca un reporter de razboi, este martor la gravele tulburari rasiale din toamna acelui an, amplificate dupa asasinarea pastorului Martin Luther King, in aprilie 1968, iar apoi la revolta studenteasca de la Columbia University. Initial, studentii baricadati acolo nu vor sa-l accepte, dar unul dintre ei ii vazuse filmele la festivalul din toamna si intervine in favoarea lui, astfel ca reuseste sa filmeze din interior atit discutiile acestora, cit si interventia brutala a politiei, el insusi fiind maltratat cu salbaticie.

A reusit insa sa salveze tot ce filmase, asistentul lui filmind chiar momentul cind noul Dziga Vertov, „omul cu aparat de filmat“, iese, tumefiat de loviturile incasate, din cladirea asediata. in iunie 1968 se intoarce acasa si, cind aterizeaza la Londra, afla ca tocmai fusese asasinat si Robert Kennedy, pe care-l filmase si intervievase cu putine zile in urma. Profund traumatizat de experienta americana traita, se va salva, cum insusi o afirma, lucrind in urmatoarele trei luni la montajul a ceea ce se va numi The Fall, capodopera sa cinematografica, dar si cintecul sau de lebada. Cum va declara mai tirziu, a crezut ca ar fi putut schimba lumea, participind activ la evolutia ei, dar treptat si-a dat seama ca rolul lui din spatele aparatului de filmat era mai degraba cel al unui voyeur si ca, daca tot nu poate schimba lumea, poate ar fi mai bine sa se schimbe el insusi. Si asa vor urma alte experiente umane, care si-au avut scinteia in fascinatia exercitata asupra lui de o veche statueta egipteana si de o reprezentare a lui Horus, omul cu cap de soim, nascut din dragostea dintre Isis si Osiris.

Dupa peregrinari prin nordul Africii, Arctica si Pakistan, unde va cunoaste un saman, despre care pastreaza inca un secret absolut, se va specializa in cresterea soimilor pina intr-atit incit printul Khalid al Arabiei Saudite ii va construi cea mai mare crescatorie de soimi din lume – Al Faisal Falcon Centre –, pe care o va abandona, insa, dupa primul razboi din Golf, din 1991. Acum scrie romane, pentru ca „filmele sint istorie, trecut, moarte, pe cind viata inseamna schimbare“. Priveste cu ingrijorare viitorul, pentru ca, astazi, „cea mai interesanta arta a devenit terorismul, asa cum e el orchestrat de Al Qaida si pus in imagini de Al Jazeera“, iar faptul ca in SUA nu mai exista televiziune live nu poate decit grabi infruntarea dintre fundamentalismul american si cel islamic. Pe de alta parte, generatia lui chiar a crezut in iluzia ca ar putea schimba ceva, pe cind astazi toti sint apatici si convinsi ca nici macar politicienii nu mai pot schimba nimic, oricit praf mai arunca unii in ochii maselor. Pesimista concluzie, dar, pentru ca vine de la o personalitate fascinanta ca Peter Whitehead, poate ca merita sa aruncati o privire pe site-ul lui – www.nohzone.com – si sa incercati o mai mare apropiere decit v-au sugerat-o rindurile mele.

- Bled Number One
de Rabah Ameur-Zaimeche
Iar pentru ca tot am pomenit de fundamentalismul islamic, m-as opri putin la filmul Bled Number One, regizat de algerianul Rabah Ameur-Zaimeche, al carui debut cu Wesh Wesh a putut fi vazut in toamna trecuta la Bucuresti. Prezentat anul acesta la Cannes, in sectiunea „Un Certain Regard“ si distins cu Prix de la Jeunesse 2006, filmul prezinta reintoarcerea unui algerian din Franta, de unde fusese expulzat pentru furt, in satul parintilor sai, unde timpul pare sa fi incremenit. Construit din mici episoade semnificative – sacrificarea unui taur si impartirea carnii satenilor, ca sarbatorire a reintoarcerii, alungarea unei femei de catre sot, pentru ca dorea sa devina cintareata, si neacceptarea ei de catre propria mama si propriul frate in casa copilariei, imposibila apropiere dintre cele doua „epave“, expulzatul si sotia repudiata – filmul cunoaste o schimbare de ritm socanta, in momentul in care apare in cadru un grup de sase tineri fundamentalisti, care isi asuma rolul de a impune morala islamica cu forta celor tentati sa calce strimb, fie prin consum de alcool, fie prin nerespectarea altor sure din Koran. Singura asociere care iti vine automat in minte sint trupele SA de la inceputul anilor ’30… Sa fie oare nevoie ca si lumea islamica sa treaca intii prin experienta Europei din secolul al XX-lea pentru ca decalajul existent astazi fata de lumea occidentala sa poata fi depasit?

- Corneliu Porumboiu
a cucerit publicul vienez
Putin invidios pe cei care au putut asista la Bucuresti la premiera cu A fost sau n-a fost? si mai ales la prezentarea de catre Lucian Pintilie a tinarului cineast, ca intr-o simbolica predare de stafeta, am preferat ca din cele trei proiectii ale filmului, in cadrul Vienalei, sa o aleg pe cea care a beneficiat de cea mai mare sala, Gartenbaukino, cu 734 de locuri. Spre bucuria mea, sala era arhiplina, premiul Caméra d’Or primit la Cannes, dar poate si „reclama“ facuta de cei care vazusera deja filmul la cele doua proiectii anterioare contribuind la acea afluenta de public. Desigur, din cei peste 700 de spectatori, probabil ca vreo 200 erau romani, dar era clar ca asistam la un succes de public indelung asteptat pentru un film romanesc.

Si reactia celor din sala a fost peste asteptarile mele, toate intentiile regizorului fiind percepute exact, de un public prea putin familiarizat cu realitatile romanesti, dar care a descifrat perfect limbajul cinematografic folosit de Corneliu Porumboiu. Nu are rost sa repet cuvinte care s-au spus despre acest film in paginile numerelor trecute din Observatorul cultural sau din alte publicatii, m-as opri doar asupra superbei relatari a lui Piscoci despre cum si-a petrecut el dimineata zilei de 22 decembrie 1989, in incercarea de a-si impaca sotia dupa cearta din ajun, prin spargerea serei de la Gradina Botanica si furtul celor trei flori exotice… Normalitatea acestui gest in contextul unei lumi care credeam noi atunci ca se prabusea introduce acea nota de relaxare atit de necesara eliberarii de incrincenarea cu care ne-am obisnuit sa tratam totul! incercati sa revedeti Reconstituirea si veti simti din nou un pumn in stomac, iar apoi A fost sau n-a fost? si comparati cele doua stari de spirit. A fost nevoie sa treaca 16 ani de la acele evenimente pentru ca un tinar cineast sa simta ca nu poate amina ce are de spus, sa incropeasca mijloacele materiale necesare si sa cucereasca prin simplitatea si claritatea mesajului sau nu doar juriul, condus de fratii Dardenne, ci si marele public international. Iar poate la Vienala ’07 vom putea vedea si noul film al lui Nae Caranfil, alaturi de al doilea film din seria Povestirilor din Bucuresti a lui Cristi Puiu si – de ce nu? – de al doilea lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu, intr-un adevarat desant, menit sa consolideze si sa adinceasca interesul publicului strain pentru cineastii romani.

Viena