OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sistemul de învăţămînt depăşit de noile realităţi în care copiii imigranţilor îi copleşesc numeric pe autohtoni… Criminalitate în creştere, pricinuită şi de imigraţia scăpată de sub control… Şi enumerarea problemelor cărora sistemul occidental trebuie să le găsească urgent răspuns poate continua, dar le-am ales doar pe acestea, pentru că acestor probleme Vienala, mai angajată ca niciodată, a ştiut să le dea un răspuns artistic pe măsură.

 

 

Nu, nu e un îndemn atît de drag lumii investitorilor şi oamenilor de afaceri, ci titlul unui documentar regizat de austriacul Erwin Wagenhofer, care pune punctul pe „i“, pe actuala criză! Desigur, analişti lucizi, ca fostul cancelar al Germaniei, Helmut Schmidt, au atras atenţia, acum aproape doi ani, că trebuie luate urgent măsuri de prevenire a actualei crize financiare, dar cine să-i asculte?!

Cunoscut deja pe plan internaţional după senzationalul „We feed the World“, Erwin Wagenhofer, atent la aceste semnale, reuşeşte, în cursul anului 2007 şi la începutul lui 2008, să adune materiale filmate în cele mai diverse colţuri ale planetei, de la Chennai (India) la Geneva şi din Burkina Faso în SUA, trecînd prin Viena şi prin paradisurile fiscale din insulele britanice Jersey şi Guernsey. Ca şi „Mondo Cane“, care şi-a datorat însă succesul unui exotism şi senzaţionalism necunoscute în anii ’60 marelui public, cred că „Let’s make money“ ar putea avea un impact similar asupra publicului dacă marile televiziuni l-ar prelua cît de repede şi l-ar programa în prime time! Cum însă la noi, în afară de TVR Cultural, prea puţini directori de programe ridică ştacheta dincolo de un divertisment de cele mai multe ori de un prost-gust strigător la cer, îmi permit să dezvolt puţin conţinutul acestui documentar, în speranţa că, totuşi, va incita pe cineva să-l cumpere.

 

Cu redactorul-şef al secţiunii economice de la prestigiosul ziar elveţian Neue Zürcher Zeitung ca ghid, facem un tur pe Mont Pelerin, unde, în 1947, economistul austriac Friedrich August von Hayek, filozoful Karl Popper, viitorul cancelar al Germaniei Ludwig Erhard şi alţi proeminenţi economişti pun bazele unei societăţi care va servi drept platformă neoliberalismului. Membrii ei nu îşi propun să intre în politică – Erhard fiind singura excepţie notabilă –, ci să influenţeze oamenii politici în deciziile lor. În 1974, Hayek primeşte Premiul Nobel pentru Ştiinţe Economice, prestigiul său conducînd rapid la consecinţe practice, întîi în Marea Britanie, unde Margaret Thatcher îi aplică pentru prima dată ideile, şi apoi în SUA, estimîndu-se că Ronald Reagan a avut în executivul său cel puţin 20 de consilieri provenind din şcoala neoliberală. Lumea anilor ’70 se deosebea deja radical de lumea marcată de penuriile şi de lipsurile de după al Doilea Război Mondial, cînd se pun bazele Societăţii Mont Pelerin, dar în 1971 apăruse un element nou, renunţarea în SUA la etalonul „aur“, ca urmare a masivelor deficite bugetare cauzate de războiul din Vietnam şi a imposibilităţii practice de a mai plăti creditele în aur acordate Americii de alte state. Soluţia a fost simplă, trecerea de la aur la petrol, cu acordul Arabiei Saudite, principalul actor din OPEC. Tot în anii ’70, începe să crească exponenţial rolul FMI şi al Băncii Mondiale, mai ales pentru ţările care, atunci, formau „lumea a III-a“ şi care, acum, se numesc, mult mai plastic, „pieţe emergente“.

 

Pe măsură ce liberalizarea tot mai accentuată a economiei reale a dus la rezultate pozitive, încă din anii ’80 apare un fenomen nou, crearea unor servicii financiare care tind să aibă din ce în ce mai puţine legături cu economia reală, slujind doar unei infime minorităţi, avizate, la maximizarea profiturilor. Apar astfel tot felul de societăţi care, deşi nu mai au fonduri proprii, dar ştiu să atragă şi să înmulţească banii investitorilor, prin operaţiuni speculative, pun astfel în mişcare o „morişcă“ mondială şi umflă un balon care, fatal, odată şi odată trebuia să pleznească! Că în această „morişcă“ s-au prins şi instituţii serioase, bănci care există de secole, societăţi de asigurare, fonduri de pensii, administraţii ale unor oraşe importante – tramvaiele Vienei, de exemplu, aparţin unui investitor american, care, prin intermediul unor bănci, le dă în leasing primăriei – nu face decît să sublinieze, încă o dată, că setea de înavuţire rapidă şi fără scrupule nu cunoaşte limite. Iar cînd un finanţist din Singapore, care administrează un fond de peste 50 de miliarde de dolari, ne spune că, „atunci cînd curge sîngele pe străzi, trebuie cumpărat“, ne reamintim, brusc, şi cum s-au făcut marile averi ale României după 1989...

 

 

Dacă e să ne luăm după realităţile prezentate în pelicula distinsă în acest an la Cannes cu Palme d’Or – Entre les murs, regizat de Laurent Cantet, după cartea lui Francois Begaudeau, profesor şi interpret al propriului rol din viaţă –, mizerabil!

 

Ca urmare a imigraţiei masive şi a apetitului tot mai scăzut al occidentalilor pentru urmaşi, de la Viena la Paris şi de la Stockholm la Roma, raportul dintre băştinaşi şi cei care au altă limbă maternă decît aceea a ţării de adopţie tinde să devină dramatic. Zilele trecute vorbeam cu o învăţătoare din Viena, care îmi spunea că, din cei 22 de elevi pe care-i are, doar 4 sînt austrieci! Realitate pe care ne-o prezintă şi filmul lui Cantet, doar că aici avem de-a face cu liceeni proveniţi, în majoritate, din Magreb şi Africa ecuatorială. Cu toate eforturile depuse de profesorul bine intenţionat Begaudeau şi cu toate avantajele aparente oferite de un sistem de învăţămînt democratic şi relativ bogat, cum e cel francez, în care elevii au proprii reprezentanţi în consiliul profesoral, iar condiţiile în care se desfăşoară cursurile sînt mai mult decît decente, între profesori şi elevi – şi chiar între elevi – se ridică ziduri de netrecut. De la observaţii simple şi relativ minore, cum ar fi întrebarea cînd s-ar putea adresa o tînăra de origine arabă mamei sale cu subjonctivul „que je fusse“, şi pînă la imposibilitatea de a pătrunde cu adevărat problemele dramatice de viaţă cu care aceşti elevi se confruntă, pledoaria pentru înţelegere şi abandonarea unui sistem vetust de educaţie se face emoţionant şi convingător, cu o rezervă însă. Eu însumi fiu de profesor, îmi amintesc că un mijloc foarte important de a cunoaşte elevul în mediul său familial era vizita la domiciliu. Să fie această vizită interzisă acum, în numele noii corectitudini politice? Dar cum poţi cunoaşte cu adevărat problemele grave de acasă, cînd elevul vine la şcoală însoţit de părinţii pentru care el însuşi le serveşte de interpret? Răspunsul potrivit se pare că l-au găsit doar cei din Scandinavia, unde fiecărui elev i se acordă de către comunitatea locală o anumită sumă, sprijinită şi de bugetul central, care revine apoi şcolii unde acel elev se înscrie. Astfel se respectă şi principiile economiei de piaţă, concurenţa între şcoli pentru atragerea elevilor fiind benefică pentru întreg sistemul, iar rezultatele de la testele PISA, la nivel european, vorbesc de la sine.

 

 

Distins recent cu Pemiul Lux, acordat de Parlamentul European, ceea ce îi va asigura prezenţa pe ecranele româneşti, ultimul film al fraţilor Dardenne, Le silence de Lorna, deja aureolat la Cannes cu Premiul pentru Scenariu, ne prezintă o altă realitate dramatică a zilelor noastre: imigraţia clandestină, cu ramificaţiile ei criminale. Pentru fraţii Dardenne, acest film reprezintă o cotitură, o schimbare de ton, mai ales dacă ne gîndim la Rosetta, cu care au cîştigat prima oară Palme d’Or în 1999. Mult mai alert, mult mai cadenţat, devenim martori la povestea Lornei, o tînără albaneză care primeşte dreptul de şedere în Belgia prin căsătoria cu un tînăr dependent de droguri. Această căsătorie nu e însă decît un prim pas pe drumul spre infern al Lornei, nevoită să meargă pe muchie de cuţit ca să nu-şi piardă propria viaţă, disimulîndu-şi intenţiile faţă de organizaţia criminală căreia îi datora venirea în Belgia şi salvîndu-şi, în final, calităţile umane, chiar îmbogăţindu-le prin experienţele-limită la care este supusă. Departe de a fi un thriller sau un film „comod“, Tăcerea Lornei ne face să trăim dramatismul încercat de un emigrant care nu-şi doreşte decît o fărîmă de normalitate, atunci cînd acasă, în ţara de origine, aceasta îi este refuzată. Şi mai ales să credem că, în ciuda tuturor adversităţilor, binele este totuşi posibil! Arta Dobroshi, interpreta Lornei, găsită de fraţii Dardenne tocmai la Pristina, în Kosovo, e un cîstig autentic pentru lumea celei de-a şaptea arte, iar alături de Jeremie Renier, interpretul preferat al fraţilor Dardenne, reuşeşte un cuplu memorabil.

 

Şi chiar acolo unde aparenţele arată încă bine şi îmbelşugat, ca în sătucul tirolez din filmul Martie al austriacului Händl Klaus, lipsa de comunicare adevărată şi de compasiune conduce la sinuciderea colectivă a trei studenţi, care refuză o existenţă lipsită de sens, asemănătoare vieţii bunicilor şi părinţilor lor. Sinucidere care revine obsedant şi în filmul italianului Marco Bechis, de asemenea premiat la Veneţia, La Terra degli Uomini Rossi, unde indienii din jungla Amazoniei nu mai suportă viaţa care le e impusă în rezervaţiile din Matto Grosso şi îşi iau viaţa, doar cei mai curajoşi schiţînd un gest de împotrivire şi de revoltă, rapid înăbuşită însă de marii proprietari din zonă.