OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Desfăşurată sub deviza „O zi în plus de festival, o zi în minus de criză“, Vienala din acest an a reuşit din nou să-şi bată recordurile anterioare, atît prin numărul de spectatori – 94.800 –, cît mai ales prin calitatea programului oferit. Întrucît festivalul are loc spre sfîrşitul lui octombrie, începutul lui noiembrie, organizatorii lui au timp suficient să analizeze ce filme au marcat festivalurile importante ale lumii şi să prezinte publicului cinefil doar ce nu a intrat încă în distribuţia „normală“, Viena deţinînd o poziţie privilegiată printre oraşele mari din spaţiul de limbă germană, în sensul că dispune de un sistem bine subvenţionat, care asigură prezenţa filmelor de artă – subtitrate, şi nu dublate, ca în Germania – pe toata durata anului, în cel puţin cinci cinematografe. Cum o bună parte a filmelor prezentate la Vienală intră apoi în această distribuţie, se poate vorbi de un sistem care se potenţează reciproc, spre folosul cinefililor.

Urşii de Argint pentru regie şi scenariu de la Berlin

Trama filmului e aparent simplă: un grup de prieteni – majoritatea deja căsătoriţi şi cu copii, absolvenţi ai Facultăţii de Drept – doreşte să petreacă trei zile pe malul mării, iar una dintre protagoniste încearcă să intermedieze o apropiere între un cunoscut, stabilit de mai mulţi ani în Germania şi proaspăt divorţat de nemţoaica lui, şi tînăra bonă a copilului ei, Elly. Complicaţiile care apar, şi care culminează cu dispariţia lui Elly, prilejuiesc regizorului – care este şi un excelent scenarist! – analize subtile în jurul relaţiilor dintre soţi, pe fundalul unei evidente emancipări a femeii în Iran, precum şi dintre diversele cupluri. Iar pe măsură ce filmul avansează şi tensiunea creşte, căutarea adevărului se dovedeşte imposibilă, atîta timp cît personajele nu îşi asumă partea lor de responsabilitate faţă de cele întîmplate. Un film care se urmăreşte ca un thriller, dar care are virtuţi de autentică artă cinematografică şi care consacră un regizor profund ataşat culturii ţării sale, amintind totodată şi de Kieslowski, din Decalog.

Ursul de Argint pentru scenariu a fost obţinut la Berlin de Mesagerul, scris şi regizat de Oren Moverman, care s-a făcut cunoscut anterior ca scenarist la I’m not there, filmul lui Todd Haynes despre Bob Dylan. De data aceasta, Oren Moverman, născut la Tel Aviv, în 1969, şi stabilit abia în anii ’90 la New York, îşi alege ca subiect drama unui soldat rănit în Irak, care mai are doar cîteva luni de serviciu activ şi care se vede repartizat la Casualty Notification Office, unde, alături de un căpitan hîrşit în cele lumeşti – admirabil interpretat de Woody Harrelson –, trebuie să-i ducă îngrozitoarea veste a morţii fiului său soţului familiei celui dispărut. Cum reuşeşti să depăşeşti traumele unui război, cum te poţi reintegra în viaţa „normală“ atunci cînd şi propria logodnică pare să nu mai fie acea fiinţă dragă pe care ştiai că ai lăsat-o acasă? Ben Foster, cunoscut anterior din Alpha Dog şi din Trenul de 3 şi 10 spre Yuma, îl interpretează cu sensibilitate şi cu empatie pe sergentul care simte că nu poate reînnoda existenţa sa anterioară de unde o lăsase şi că e necesar un nou început; să fie acest nou început relaţia cu o văduvă de război, căreia chiar el i-a adus vestea cea proastă?

De ce nu, mai ales cînd această văduvă e interpretată de o Samantha Morton căreia îi cam duceam dorul, după Sweet and Lowdown şi Morvern Callar.

Mai ştiţi cine a concurat anul acesta la Oscarul de limbă străină? Complexul Baader-Meinhof, produs de Bernd Eichinger – echivalentul german al lui Sergiu Nicolaescu –, Revanşa austriacului Götz Spielmann, care a obţinut la alte festivaluri zece premii importante, dar care nu putea lua încă o dată pentru Austria, după abia un an, Oscarul pentru film străin, avînd ghinionul să apară după mult mai slabul Falsificatorii de bani din 2008 (care a fost pe placul majorităţii de o anume origine şi vîrstă a membrilor Academiei de Film Americane, flataţi şi impresionaţi de cît de inventivi şi de deştepţi au fost evreii şi cînd erau prizonieri la nemţi), Vals cu Basir, solidul film de animaţie al israelianului Ari Folman, despre războiul din Liban din 1982, şi cîştigătorul Marelui Premiu de la Cannes de anul trecut, Entre les murs, cunoscut de acum şi spectatorilor români.

Ce faci cînd visele tale de a deveni un violoncelist de excepţie, vise în care ai învestit nu numai timp, ci şi mulţi bani, violoncelul pe care l-ai cumpărat în rate costînd cît o garsonieră, se năruie, pentru că investitorul, care îşi permitea să susţină în vremuri normale o orchestră simfonică, dă faliment? Te întorci în localitatea natală, unde mama, la a cărei înmormîntare nu ai apucat să ajungi, ţi-a lăsat o casă destul de mare şi aşa poţi economisi banii de chirie. Iar cînd găseşti în ziarul local un anunţ care sună mai mult decît tentant – timp de lucru redus, salariu foarte bun, însoţirea oamenilor la plecări, deci un fel de agenţie de voiaj –, nu mai stai pe gînduri şi alergi să nu ţi-o ia alţii înainte! Că „agenţia de voiaj“ e, de fapt, o firmă de cosmetizare a celor care sînt pregătiţi pentru „Marea Plecare“ e primul şoc, căruia îi vor urma însă multe altele.

Un Profet – care se petrece, în cea mai mare parte a timpului, într-o închisoare – ne prezintă trecerea dramatică de ştafetă de la mafia corsicană la cea arabă; eroul filmului, Malik, un tînăr debusolat de doar 19 ani, semianalfabet şi respins de comunitatea sa musulmană, devine iniţial „locotenentul“ caidului corsican Cesar – interpretat de Niels Arestrup cu accente care amintesc de Jean Gabin –, ca apoi, pe măsură ce rolul său de „go-between“ între cele două mafii se accentuează, să renunţe să fie un „sale arabe“ pentru corsicani şi să devină noul şef al mafiei musulmane. 150 de minute de tensiune pură, cu motivaţii psihologice pentru fiecare personaj, conduse cu o mînă sigurissimă de un regizor ajuns la apogeul mijloacelor sale artistice.

În topul personal al anului 2009, un an de excepţie pentru cinefili, Un Profet ocupă locul al II-ea, după Panglica albă şi înaintea lui Despre Elly, deci 2:1 în „meciul“ Cannes-Berlin.

Un film contestat de foarte mulţi, dar căruia nu poţi să nu-i recunoşti multe merite artistice, începînd cu acel prolog filmat în ralenti, pe muzica lui Haydn, în care apar enunţate toate temele filmului, aşa cum îi place lui von Trier să-şi avertizeze spectatorii, şi terminînd cu scenele apocaliptice dinspre final. Cum singur o spunea, acest film e mărturia sa cea mai personală despre sine şi despre traumele sale; dacă am fi freudieni, am spune că în copilărie micuţul Lars a asistat şi el la o scenă de sex a mamei lui, care nu s-a sinchisit însă de micul incident… Că apoi a trebuit să se lupte cu acea mamă mai mult decît dominatoare, care a recunoscut înainte de a muri că tatăl natural al lui Lars era altul decît cel din acte… Că acel tată natural a ajuns apoi să-i comunice că nu mai discută cu el decît prin avocat… Că de la vîrsta de şase ani are accese de teamă şi că se refugia în lumea poveştilor, în care eroina era invariabil „fata cu inima de aur“, prototip al personajelor sale din Breaking the Waves, Idioţii şi Dancer in the dark… Că…

Leopardul de Aur de la Locarno

Ea, o chinezoaică, scris şi regizat de Xiaolu Guo, pare a fi o replică dată peste timp celebrului Jean-Luc Godard, gauchistul regizor al anilor ’60, care îşi făcea pe atunci iluzii în privinţa comunismului de sorginte maoistă. Într-un stil realist, fără floricele, şi cu o interpretă căreia regizoarea nu i-a dat scenariul să-l citească, pregătind-o doar înainte de fiecare scenă care trebuia turnată – de unde o senzaţie de pasivitate şi chiar de abulie pe faţa personajului principal, care parcurge un drum lung din China rurală de astăzi pînă la Londra –, filmul este o mixtură interesantă de docu-drama şi de cinema poetic.

(Aici aş face o paranteză pentru a arăta că actualul regim de vize al Chinei este destul de liberal, în sensul că, pentru Europa, poţi obţine viza dacă laşi o garanţie de 8.000 de euro. Nu te întorci, banii rămîn Statului şi toată lumea e mulţumită. Aşa s-a întîmplat şi la recentul Tîrg de Carte de la Frankfurt, unde China a fost invitată de onoare, dar delegaţia oficială, normal, nu i-a inclus şi pe scriitorii disidenţi. Aceştia au venit însă pe cont propriu şi s-au creat mici incidente, depăşite însă pînă la final. Oricum, imaginaţi-vă cum ar fi fost dacă Paul Goma putea pleca la fel să-şi prezinte Ostinato la Frankfurt, în 1971!)

Nici tribulaţiile ei prin Londra nu sînt lipsite de interes, dar adaptarea la un mediu atît de diferit faţă de cel din care a plecat sînt comune şi altor emigranţi, şi de aceea prefer să insist pe realismul descrierii Chinei de astăzi, atît la ţară, cît şi la oraş, cu o parte din contradicţiile şi conflictele latente care pot conduce la explozii necontrolate.

„Lourdes“ salvează Veneţia

Singurul film care merită menţionat şi recomandat cinefililor din România rămîne Lourdes al austriecei Jessica Haussner, care a reuşit performanţa de a obţine la Veneţia nu numai Premiul FIPRESCI, dar şi pe cel al catolicilor şi pe cel al agnosticilor!

Ceea ce îi reuşeşte într-adevăr extraordinar tinerei regizoare austriece este menţinerea unui echilibru extrem de fragil între potenţialul miracol şi realismul unei posibile îmbunătăţiri spectaculoase a stării de sănătate a celei atinse de „harul divin“, dar doar de scurtă durată, urmată de o reşută poate şi mai violentă. Pe parcursul celor trei zile cît durează un pelerinaj la Lourdes, trăim alături de personajele dramei speranţele şi visele lor, contrapunctate ironic de un banc spus chiar de şeful local al Ordinului de Malta, interpretat cu distanţarea necesară de către Hubsi Kramar, vestitul actor vienez care a provocat, cu cîţiva ani în urmă, înalta societate adunată la tradiţionalul Bal al Operei venind costumat şi machiat în Hitler şi reuşind chiar să ţină un discurs pînă a fost luat de poliţie.

Iar pentru că bancul de care pomeneam mi se pare a rezuma foarte bine o parte a spiritului filmului, îmi permit să-l reproduc aici:

– Nu v-aţi plictisit de cînd stăm aici? N-aţi vrea să mai coborîm pe Pămînt?, întreabă Sfîntul Petru.

– Ba da, răspunde Isus. Dar unde să mergem?

– Ce-ar fi la Betleem ? propune Sfîntul Petru.

– Nu, am mai fost acolo, nu e interesant.

– Atunci, la Ierusalim?

– Nici acolo, ai uitat ce amintiri am legate de acel loc?

– Atunci, ce aţi zice de Lourdes?

Vienala s-a încheiat printr-o seară de gală, Marele Premiu al Vienei fiind decernat filmului Lourdes, iar Premiul Publicului, preferatului meu, Despre Elly, după care a fost proiectat ultimul film al fraţilor Coen. Un bărbat serios, o comedie savuroasă cu şi despre evrei, localizată în Minneapolis-ul anului 1967, localitatea de naştere a celor doi fraţi – Joel, leat ’54, şi Ethan, ’57. Dacă la Lars von Trier copilăria a lăsat în urmă doar traume, la cei doi Coen, dimpotrivă! Rar se poate vedea o mai mare băşcălie la adresa clişeelor legate de lumea evreiască, de la rolul şi înţelepciunea rabinilor la şcoala tradiţională, unde elevii fac doar act de prezenţă ca să le fie pe plac părinţilor, sau de la marile întrebări existenţiale legate de Dumnezeu şi de rolul Lui în viaţa de zi cu zi şi pînă la rezolvarea practică a unui divorţ sau a unui şantaj! Sînt convins că multe dintre propriile experienţe ale celor doi teenager-i din anii ’60 au fost admirabil sublimate în acest film, care are un final deschis şi care se cere continuat! Să sperăm că şi cei care îi finanţează vor avea umorul necesar şi nu le vor tăia fondurile… Mă îndoiesc însă că vor avea vreo şansă la Oscarurile de anul viitor, ironia lor fiind pe alocuri mai mult decît muşcătoare. Dar America rămîne ţara tuturor posibilităţilor, iar pînă la nominalizarea la Oscaruri şi viitoarea Berlinală au mai rămas doar două luni. Să sperăm deci că şi 2010 ne va aduce satisfacţii cinematografice cel puţin aşa cum a făcut-o 2009 şi să ne urăm la cît mai multe filme bune!