OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Au trecut din nou cocorii – cum inspirat se aude din trailerul Vienalei – si ne-au atentionat ca inca un an cinematografic se apropie de sfirsit, an deosebit de fast pentru cineastii romani, dar si pentru alti citiva tineri cineasti aflati la debutul lor. Cum Vienala nu-si propune decit sa treaca in revista toate productiile reprezentative ale anului cinematografic, avind in program toate filmele premiate la festivalurile europene, precum si unele „descoperiri“ ale directorului festivalului, dl Hans Hurch, n-am sa reiau ce ati aflat deja de la cei care au relatat despre Berlin, Cannes, Locarno sau Venetia, ci ma voi opri doar asupra acelor filme care mi-au placut in mod desosebit si care merita sa fie recomandate si cinefililor romani.

Persepolis – un desen animat autobiografic de exceptie
Marjane Satrapi, distinsa la Cannes cu Premiul Juriului si reprezentind acum Franta la selectia pentru Oscarul filmului strain, reuseste, impreuna cu Vincent Paronnaud, o transpunere exceptionala a cartilor sale de benzi desenate, in alb si negru, intr-un desen animat entuziasmant prin umorul si acuitatea privirii pline de prospetime asupra tarii sale de origine, Iranul, atit in perioada sahului, cit si dupa instaurarea republicii islamice, dar si asupra culturii occidentale – Viena si Parisul fiind orasele in care a trait si studiat dupa plecarea din Iran.

Nascuta in 1969, in aceeasi familie cu antepenultimul sah al Iranului, dar persecutata ulterior de dinastia Pahlavi din cauza simpatiilor comuniste ale bunicului sau – „in anii ’20 doar cei instariti erau educati si deschisi ideilor progresiste, iar atunci comunismul chiar parea progresist“, cum declara ea intr-un interviu –, Marjane Satrapi isi petrece copilaria intr-o familie de conditie medie, in care cea mai luminoasa figura este bunica, intruchiparea vechii culturi si indirjiri persane. Peste aceasta copila de 10 ani avea sa vina potopul revolutiei islamice, iar apoi, in 1980, razboiul cu Irakul, care va face ca, in 1984, parintii sa incerce sa o salveze de bombardamente si privatiuni, trimitind-o sa-si continue studiile la Liceul Francez din Viena. La incetarea razboiului dintre Irak si Iran, prin epuizare reciproca, in 1988, tinara adolescenta mai face o incercare si revine sa studieze la Academia de Arte din Teheran, dupa care pleaca, in 1994, in Franta pentru a se specializa in grafica. De data aceasta insa, mama ii spune: „Aici nu poti trai asa cum s-ar cuveni. iti interzic sa te mai intorci!“. Si aceasta interdictie va fi respectata, dar cum radacinile sale erau atit de adinc ancorate in cultura persana, iar propriile experiente atit de semnificative prin ramificatiile lor, avem acum sansa intilnirii cu sublimarea lor intr-o autentica opera de arta.

Admiratoare a culturii grecesti – „la urma urmelor, cea mai productiva virsta culturala a umanitatii a fost antichitatea greaca, prin umanitatea zeilor sai“ – si adepta hotarita a antieroizarii – „nu prea cred in idei pentru care merita sa mori; fata de asa-zisii eroi sint sceptica si pentru mine e important sa prezint oamenii asa cum sint, cu imperfectiunile lor, doar au trecut atitea revolutii peste istoria omenirii si, daca ar fi folosit la ceva, Pamintul ar fi trebuit sa fie astazi un Paradis“ –, in acelasi timp constienta de substratul zoroastric al culturii persane – „in aceasta lume, fiecarei forte pozitive i se opune o forta negativa (cind eram mica si faceam o prostioara mama zicea ca a facut-o Marjane cea rea, nu cea buna), schizofrenia asta fara culpabilitate fiind destul de caracteristica persanilor“ –, Marjane Satrapi te cucereste efectiv prin argumentatia sa si iti raspunde potrivit sensibilitatii si experientei ei, propriilor intrebari legate de modul cum a fost posibil ca un popor capabil sa dea astfel de intelectuali sa fie ingenuncheat de o mina de mulahi fanatici.

Cineasta este de o luciditate patrunzatoare, care vede cauza actualei situatii din Iran in persistenta culturii de tip patriarhal, fundamentalismul islamic derivat din aceasta nefiind decit o forma de machism, iar solutia neputind consta decit in schimbarea treptata a societatii iraniene, mai ales prin educatie. in acest fel, femeile s-ar putea emancipa fata de tatii si sotii lor, insa o astfel de emancipare are nevoie de un timp pe care Iranul nu-l are, atit din cauza radicalizarii actualului regim, cit si din cauza presiunilor externe, care nu fac decit sa toarne gaz pe foc intr-o zona si asa suprainfierbintata.
Alegind initial comics-ul si apoi desenul animat ca mijloc de exprimare, Marjane Satrapi te cucereste si pe plan estetic, universalitatea si accesibilitatea mesajului sau fiind astfel mult potentate prin reducerea lor la esential. Amestecul de realism si naivitate, arta elipsei, lasarea deoparte a efectelor socante, ironia subtila sau directa – scenele in care ne arata cum nu a inteles toate aspectele culturii de tip germanic, ilustrate prin citiva bavarezi la traditionalul Oktoberfest, fiind absolut delicioase! – toate au o forta de sugestie rar intilnita si creeaza un sentiment tonic.

Tout est pardonné, debutul remarcabil al Miei Hansen-Love
Prezenta la proiectia filmului sau la Vienala, Mia Hansen-Love, o tinara fragila de doar 26 de ani, cunoscuta pina acum doar prin aparitiile sale in filmele Fin août, début septembre si Les Destinées sentimentales, realizate de Olivier Assayas, partenerul ei de viata, iar pentru citiva avizati si prin articolele scrise din 2003 pentru Cahiers du cinéma, impresioneaza prin maiestria cu care reuseste sa transforme debutul sau in lungmetrajul artistic intr-o adevarata lovitura, comparabila cu reusita lui François Truffaut in 1959 cu cele 400 coups, chiar daca nu a fost premiata ca Truffaut atunci, Tout est pardonné fiind selectionat anul acesta la Cannes in sectiunea „Un Certain Regard“, unde a cistigat Nemescu. Oricum, prima reactie dupa vizionarea filmului a fost Cahiers du cinéma au lovit din nou!

in 2003, pe cind era inca studenta la Conservatorul de Arta Dramatica din Paris, a realizat un scurtmetraj, Après mûre réflexion, pe care l-a vazut si celebrul Humbert Balsan, producatorul care a avut flerul necesar descoperirii multor cineasti consacrati astazi. Dorind sa o cunoasca personal, Balsan a fost cel care a citit printre primii scenariul la Tout est pardonné si a acceptat imediat sa-i fie producator. Din pacate, in februarie 2005, s-a sinucis, dar moartea lui nu a impiedicat-o pe Mia Hansen-Love sa-si realizeze proiectul, dimpotriva, i-a dat, prin increderea si entuziasmul manifestate de la inceput de Balsan, elanul necesar terminarii filmului.

Titlul filmului sugereaza atit trecerea ireversibila a timpului, cit si dorinta de a da la o parte ce a fost neplacut, de a intoarce pagina si de a da o noua sansa libertatii de a alege, fara a uita ce s-a intimplat.
Structurat in trei parti, filmul prezinta secvente din viata unei tinere familii, el scriitor francez, ea – o austriaca asezata, care-si doreste o viata de familie cit mai linistita, si fiica lor, Pamela, initial la virsta de 6 ani, apoi adolescenta, la 17 ani… La inceput, cei trei petrec o vara luminoasa la Viena, cu toate cliseele din filmele turistice despre capitala Austriei – Karlsplatz, Prater, Reichsbrücke – dar, in acelasi timp, cu premonitia norilor prevestitori de furtuna, care se va declansa putin mai tirziu la Paris, cind, in criza de inspiratie, tatal va intra pe panta drogurilor din ce in ce mai puternice, pina cind o partenera de ocazie, junkie, va muri alaturi de el. Sotia nu va suporta „tradarea“ si va pleca impreuna cu Pamela in America de Sud, de unde se vor intoarce la Paris abia peste 10 ani, mama recasatorindu-se intre timp. De aici incepe partea cea mai consistenta a filmului – Pamela, adolescenta, regasindu-si tatal si incercind o reconciliere si o intelegere a celor intimplate.

Cum cea mai mare parte a filmului urma sa se sprijine pe adolescenta Pamela, era foarte important ca Mia Hansen-Love sa gaseasca o interpreta care sa-i traduca intentiile cit mai fidel, iar sansa a facut ca aceasta sa fie gasita in persoana Constancei Rousseau, o neprofesionista de care sint insa convins ca vom mai auzi. Apoi, trebuia gasita Pamela de 6 ani, si aici toate incercarile de casting au dat gres, pina cind Constance i-a spus regizoarei ca are o sora mai mica, exact de virsta respectiva, dar care nu stie germana… Si asa s-a ajuns ca Victoire Rousseau sa fie distribuita in rolul respectiv, un alt cistig important al filmului, desigur si datorita modului in care Mia Hansen-Love a stiut sa lucreze cu cele doua surori.

As mai adauga, la farmecul special al filmului, modul in care au fost alese temele muzicale, care subliniaza perfect starile de spirit ale personajelor, baladele scotiene si irlandeze de pe banda sonora fiind absolut remarcabile. De altfel, Mia Hansen-Love avea sa marturiseasca la miniconferinta de presa de dupa proiectie ca nu crede in muzica de film si ca prefera sa-si aleaga singura temele muzicale care i se par ca se potrivesc cel mai bine scriiturii sale cinematografice, potrivit gusturilor si experientelor sale. Cineasta a mai spus ca, de exemplu, in scena vieneza dintr-o circiuma semisordida, unde tatal isi procura droguri mai usoare, a pus ca ilustratie muzicala Griechischer Wein, cintat de Udo Jürgens, pentru ca, in timp ce prospecta posibilele locatii din Viena, a auzit intr-un local exact acea melodie, care i s-a intiparit in minte si pe care a folosit-o atunci cind i-a venit rindul.
De aici am putea concluziona ca, pe linga precizia si eleganta cu care si-a construit filmul, Mia Hansen-Love lasa loc si unei anume libertati de a improviza, rezultatul acestei juxtapuneri fiind o senzatie de autentic si implinire rotunda, in care fiecare element este la locul lui, potentind intregul.

Capitanul Ahab, alias Philippe Ramos
Avind pe cartea de vizita proaspatul premiu pentru regie la festivalul de la Locarno, Philippe Ramos s-a prezentat publicului vienez, inainte de proiectia filmului sau, parafrazindu-l pe Anthony Mann, asa cum celebrul regizor american prefera sa i se spuna – the man from Laramie –, si el, Philippe Ramos, ar prefera sa ramina in memoria cinefililor drept the man from Nantucket. A urmat proiectia si la final i-am dat dreptate, intr-atit de convingatoare a fost experienta cinematografica la care am asistat, liber inspirata din cartea lui Melville, dar de o originalitate si frumusete imagistica de nevazut la tot pasul. Apoi am aflat ca acest autodidact, nascut in 1964, realmente cu morbul cinematografului in singe, dovada fiind numeroasele incercari pe 8 mm de a face filme à la manière de…, mai „comisese“ un scurtmetraj despre Ahab in 2003, deci personajul il obseda de ceva timp.

Si pentru ca in Moby Dick Melville trateaza doar lupta lui Ahab cu balena, moartea lui Ahab datorindu-se pedepsei divine, Philippe Ramos, dorind sa ne arate mai mult, creeaza un nou personaj, pe care-l urmareste din copilarie pina la confruntarea finala, unde insa nu Dumnezeu ii hotaraste moartea, ci liberul sau arbitru, agatindu-se deliberat de funia harponului care-l va trage in adincuri. Desigur, au fost voci critice in public, care voiau sa vada Melville, nu Ramos, nefiind capabili sa inteleaga autonomia unei opere cinematografice si dorind, poate, doar o noua „ilustrare“ a lui Melville, asa cum a facut John Huston in 1956, cu Gregory Peck in rolul lui Ahab. Degeaba a incercat, cu delicatete, Ramos sa le explice neajunsurile unei astfel de abordari, aducind in sprijinul sau si articolul din Cahiers du cinéma intitulat „Motivele unui esec“, in care Eric Rohmer arata neajunsurile ecranizarii lui Huston, dar si motivele pentru care Melville nu poate fi adaptat cinematografic, unii ramin ireductibili si incremeniti in propriile idei. Doar eliberindu-se cu adevarat, atit de romanul lui Melville, cit si de precedentele modele de ecranizari, Philippe Ramos a reusit sa demonstreze ca este un autentic cineast, recunoscut si de critica de film aflata la Locarno, care i-a acordat premiul FIPRESCI, poate cel mai important premiu al oricarui festival, tinind cont ca este decernat de profesionisti si nu de jurii alcatuite uneori aleatoriu si care nu o data au avut in vedere si alte criterii decit cele pur estetice.

Cu subtile trimiteri la celebre tablouri – Originea lumii de Gustave Courbet sau Odalisca lui Ingres – sau mici omagii aduse acelor cineasti care l-au influentat vizibil in formarea sa ca autodidact – Peter Greenaway, Stanley Kubrick, Terrence Malick –, Philippe Ramos reuseste sa ramina profund original prin insasi identificarea sa cu Ahab, de la copilaria petrecuta intr-o padure pina la descoperirea relativ tirzie a marii si culminind cu descifrarea propriului destin. Grija de a gasi cele mai potrivite locatii, modul de a-si selectiona actorii – Denis Lavant, cu excesele si furia sa interpretativa; Dominique Blanc, calina si ferma in acelasi timp sau Jean-François Stévenin, in rolul tatalui lui Ahab; acompaniamentul muzical eclectic, dar potrivit celor cinci capitole ale filmului sint alte atuuri ale peliculei. Si aici mi se pare importanta marturisirea regizorului de a fi fost marcat de felul in care Pasolini a utilizat in Evanghelia dupa Matei un gospel interpretat de Louis Armstrong sau chiar crearea unui personaj pornind de la un tablou al lui Thomas Cole, dindu-i si motivatia istorica necesara – totul dovedeste ca nici o secunda nu a fost filmata coborind stacheta propriilor exigente, ceea ce se traduce de fapt printr-un maxim respect fata de spectatori.

Apropiata decernare a premiilor Academiei Europene de Film
La 1 decembrie, la Berlin, va avea loc ceremonia de premiere a celor mai bune filme europene, iar Romania este reprezentata anul acesta de Cristian Mungiu cu al sau 4 luni, 3 saptamini si 2 zile la nu mai putin de 4 categorii (film, regie, scenariu, actrita principala – Anamaria Marinca).

Sa le uram succes, atit lui Cristi, cit si Anamariei, dar sa facem in asa fel incit si filmele concurentilor, si aici ma refer in primul rind la Fatih Akin si la Marjane Satrapi, deci la Auf der anderen Seite si la Persepolis, sa ajunga pe ecranele romanesti, ca sa putem compara mai bine ce a fost cu adevarat interesant si promitator in anul de gratie pe care-l vom incheia in curind. Si mai ales sa ne dorim ca 2008 sa ne aduca mult dorita confirmare ca tinara generatie de cineasti romani va putea sa lucreze libera si neingradita de nimeni. Chiar daca un nou „Palme d’Or“ nu va veni prea curind, scoala cinematografica romaneasca e acum recunoscuta si peste tot se vorbeste cu respect despre ea. Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cristian Mungiu, Nae Caranfil si Radu Muntean au deschis un drum pe care se poate pasi acum mult mai usor, deci si debutantii al caror nume inca nu-l cunoastem, dar care s-ar putea sa poarte in ranita bastonul de maresal, au alte posibilitati decit au avut acesti realizatori la inceputul anilor 2000, cind singurul regizor roman respectat si cunoscut era Lucian Pintilie. Si abia astept ca la noul capitol despre „bucuria noilor descoperiri“ sa pot adauga anul viitor numele unui cineast roman care sa ma surprinda cu originalitatea si prospetimea sa.

Viena, noiembrie 2007