În cazul lui Al. Paleologu, orice evaluare sistematizată a
operei este nevoită să pornească de la biografia autorului, care se voia şi
chiar era un moralist din stirpea atît de admiraţilor Montaigne şi La
Rochefoucauld; or, un asemenea statut asumat, mai ales într-o cultură fără o
tradiţie în domeniu cum este a noastră, pretinde şi o garanţie etică a
discursului. Opera lui Al. Paleologu este, prin urmare, indisolubil legată de
viaţa sa, cu bunele şi relele sale, cu momentele de cumpănă şi cu cele de
bucurie. Tudorel Urian pricepe acest lucru şi mai pricepe şi faptul că
„personajul“ său este o figură cum nu se poate mai potrivită pentru a da în
vileag oro-rile şi neaşezarea unui secol de istorie românească, unul cu mai
multe „vieţi“. De la aceste premise porneşte, de altfel, şi biografia de faţă:
destinul lui Paleologu devine exemplar pentru aproape toate contorsionările pe
care istoria românească le-a cunoscut în cel mai zbuciumat secol al ei.
Să scrii biografia unui contemporan, ba chiar a unui om de
care ai fost apropiat, nu este uşor. Tudorel Urian nu ascunde motivaţia
personală a acestei cărţi: de eroul său îl leagă multe fire afective şi
intelectuale. I-a fost, într-un fel, maestru sau, dacă nu, obiectul unei
admiraţii pe care nu o ţine secretă. Dar pe care, trecînd la lucru, şi-o asumă
la modul critic. Să fi procedat altfel ar fi însemnat să trădeze spiritul unei
prietenii bazate pe onestitate şi luciditate.
Pactul cu Securitatea
În reconstituirea genealogiei familiei Paleologu, ca şi în
cea a anilor aurorali ai tinereţii, criticul se foloseşte în mod predilect de
mărturiile autorului. Dar eseistul nu acorda prea multă atenţie ascendenţei
sale; pentru el aristocraţia era o problemă de educaţie şi de atitudine, o
calitate mai întîi de toate spirituală, nu un bun căpătat prin naştere. Mai
importante decît eventuala înrudire cu celebra dinastie a împăraţilor bizantini
(ipoteză oricum hazardată, poetică) sînt întîlnirile livreşti esenţiale care
l-au format pe scriitor, sub atenta supraveghere a tatălui, ilustru avocat, cu
legături în lumea bună intelectuală a Bucureştiului interbelic: Alice Voinescu,
Theodor Pallady, dar mai ales triada Caragiale-Montaigne-Goethe. De la aceştia
din urmă a împrumutat Paleologu o perspectivă cînd comică, cînd
sceptic-resemnată, dar mai mereu senină în faţa nu puţinelor probe la care
viaţa l-a supus; de la autorul francez al celebrelor Eseuri, declară, la
senectute, a fi priceput „că există un fel de a rezista printr-o supunere la
ceea ce este implacabil şi prin dominarea acestui implacabil pe latura
înţelegerii şi libertăţii care se obţine dincolo de constrîngere prin
exerciţiile acestea mentale şi morale“. Un principiu de care trebuie să ţinem
cont cînd vom analiza relaţiile acestui dandy, căruia îi place să contrarieze
regimul comunist. Autorul nu transformă însă acest principiu în alibi pentru
laşitatea de a se fi lăsat racolat de Securitate, căci, vom vedea, el însuşi
este cel care redeschide acest proces şi care pare cel mai puţin dispus să se
ierte cu facilitate.
Acest aspect reprezintă, de altfel, şi partea cea mai
interesantă a biografiei realizate de Tudorel Urian. Acesta scoate la lumină
documente necunoscute din arhivele CNSAS şi, mai ales, nu denaturează
lucrurile. Pune degetul pe rană atunci cînd este cazul, nu trişează şi nu
„romanţează“ unele fapte reprobabile. Nu merge doar pe mîna „pacientului“ său,
nu inventează scuze cusute cu aţă albă, în fine, nu duce discuţia în zona unui
retorism eufemistic, care se poartă la noi în asemenea situaţii. Dar, pe de
altă parte, nici nu devine un justiţiar obtuz, care să nu mai ţină cont de
context, care să sacrifice nuanţele şi să dea verdicte în alb şi negru. De
regulă, aceste două atitudini domină la noi dezbaterile publice despre
vinovăţie, compromis, culpă morală etc. Cazul „dezvăluirilor“ recente
privitoare la Adrian Marino este un nou şi nefericit exemplu: ceea ce m-a
contrariat a fost nu atît zelul „deconspirării“, ci bucuria, satisfacţia unor
comentatori că au mai descoperit un nefericit constrîns să cedeze. Or, în
astfel de situaţii, obligaţia etică a unor oameni care, prin firea lucrurilor,
au avut norocul să nu traverseze experienţe crîncene precum Marino, Paleologu,
Doinaş, Caraion ş.a. este să nu acuze fără nuanţe, transformînd victima în ţap
ispăşitor şi uitînd cu totul de vinovăţia infinit mai mare a călăului. Doar că
există încă la noi un prost obicei al împroşcării cu noroi (era să folosesc un
substantiv mai tare), care pe unii îi excită.
Ei bine, în acest context, Tudorel Urian este un apolinic,
un om al echilibrului. El nu ezită să compare, de pildă, două „soluţii de
supravieţuire“ total diferite: cea a lui Nicolae Steinhardt şi cea a lui Al.
Paleologu. În timp ce primul a refuzat categoric orice formă de colaborare cu
oficialităţile, în timp ce a riscat şi a pătimit, ascunzînd adevăruri evidente,
doar pentru a-şi menaja prietenii, autorul de mai tîrziu al Spiritului practic
„şi-a recunoscut greşelile în gura mare, s-a căit în faţa anchetatorilor, s-a
lăsat reeducat, a semnat «pactul cu diavolul», a făcut apologia marxismului
printre colegii de suferinţă, înfruntînd privirile lor scîrbite sau doar
ironice şi chiar a scris două articole pentru revista Glasul patriei în care
[...] i-a făcut zob pe Emil Cioran şi Mihai Villara“. Nimic mai adevărat, dar
care ar trebui să fie atitudinea noastră, astăzi, faţă de asemenea fapte,
oricum mărturisite din proprie iniţiativă, nu „deconspirate“ de cine ştie ce
jurnalistă? Avem dreptul de a acuza lipsa eroismului? Ce anume ne-ar legitima?
Urian alege o metodă diplomatică: el doar pune cap la cap două soluţii
diferite, două caractere diferite şi conchide fără a forţa lucrurile: „Oarecum,
din fericire pentru prietenia lor, ultimele zile de detenţie i-au găsit în
penitenciare diferite: Nicu Steinhardt la Gherla, Alexandru Paleologu la
Botoşani. Pentru că oamenii cei mai dispreţuiţi de Steinhardt în închisoare
erau cei care adoptaseră linii de comportament asemănătoare celei a lui
Alexandru Paleologu“. În acest mod, judecata nu îi mai aparţine criticului, ci
unuia care se plasează într-o situaţie similară cu a „compromisului“ Paleologu,
din care are însă resursele de a ieşi cu fruntea sus.
Dar cît de departe a mers acest pact cu Securitatea? O primă
tentativă de recrutare datează din 1956 (pe care eseistul nu o pomeneşte
niciodată, dar de urma căreia dă Tudorel Urian în arhivele CNSAS, iar
„subiectul“, deşi s-a comportat „corespunzător“, a fost părăsit, pentru că nu
prezenta interes. Nu e vorba, atenţie, de o respingere categorică a
potenţialului informator, ci de norocul unei marginalizări sociale. După ce
afişează, în timpul interogatoriului, o atitudine de „cooperare rezervată“,
după ce trece cu demnitate prin anii de puşcărie, Paleologu dă semne tot mai
insistente că „este reeducat şi că a ajuns să creadă cu adevărat în valorile
promovate de noul regim“. Asupra acestui aspect se revine în mod repetat în
carte. În confesiunile făcute lui Stelian Tănase, fostul deţinut accepta
deschis că a devenit procomunist „în mod sincer, dar idiot“; mai mult decît
atît, din rapoartele dosarului care îl priveşte, rezultă că era destul de zelos
şi în convingerea celorlalţi colegi de detenţie. Aşa stînd lucrurile, nu avea
cum să nu intre în vizorul „organelor competente“. Racolarea are loc în 1963,
la penitenciarul din Botoşani. Tudorel Urian nu ezită să comenteze: „Condiţiile
de detenţie erau mult mai bune, semnele apropiatei eliberări se vedeau tot mai
clar“. Oricum ar fi, în referatul de cooptare ca agent, ofiţerul de Securitate
care instrumentează cazul se arată încîntat de „entuziasmul convingerilor sale
procomuniste şi energia neobişnuită utilizată pentru a le disemina printre
ceilalţi deţinuţi“ (cuvintele lui Urian, fireşte) şi propune recrutarea lui ca
agent de influenţă, nu ca simplu informator. Zis şi făcut. Al. Paleologu
primeşte numele conspirativ „Marin Oltescu“, care i se schimbă atunci cînd,
după eliberare, i se schimbă şi obiectivele, în „Alexandru“.
Răul involuntar
Cît rău a cauzat activitatea de informator a lui Paleologu
altora? Aceasta este întrebarea pe care nu o ocoleşte biograful, după cum nu o
ocoleşte nici „împricinatul“. „Toate informaţiile pe care le-am dat au fost
făcute în aşa fel încît să rămînă fără efecte“, spunea acesta. Cercetînd
documentele din arhivele CNSAS, reproducînd unele note informative cu privire
la N. Steinhardt (cel care, atenţie, i-a încredinţat manuscrisul Jurnalului
fericirii, deşi prietenul său nu îi ascunsese păcatul care-i apăsa conştiinţa),
Tudorel Urian ajunge la aceeaşi concluzie: „Nu am cunoştinţă ca vreo notă
informativă a lui «Marin Oltescu» să fi produs vreun prejudiciu cuiva.
Tudorel Urian, Vieţile lui Alexandru Paleologu, Editura Vremea, Bucureşti, 2010, 208 p.
Acum
există însă dovada palpabilă că cel puţin într-un caz (Steinhardt – n.m.)
notele acestui agent au acţionat în favoarea celui urmărit. Şi că, în orice
caz, s-a străduit să nu facă rău nimănui“. Repet, nu e vorba de nici un
parti-pris: documentele puse pe masă chiar susţin această concluzie. Tudorel
Urian se poate cel mult bucura că asta rezultă din dosarele agentului Marin
Oltescu, dar nu poate denatura documentele, şi nici nu încearcă să le
răstălmăcească în vreun fel. Cît despre banii pe care Paleologu i-ar fi încasat
pentru activitatea sa, este vorba de sume derizorii (ceea ce, sigur, nu scuză
nimic), care, conform eseistului, nu prea puteau fi refuzate (aici, recunosc,
nu am înţeles de ce) şi care nu aveau alt rol decît de a-i avea la mînă, cum se
spune, pe cei constrînşi să intre în acest joc vicios.
Tudorel Urian descoperă însă, scotocind prin arhivele CNSAS,
o altă faţetă a acestei tragice experienţe: dacă prin răspunsurile date la
interogatorii şi prin notele sale informative Paleologu s-a ferit cu
inteligenţă să cauzeze vreun neajuns cuiva, el a afectat involuntar destinul
unor prieteni. Şi chiar în mod decisiv. Cum? Vorbind deschis cu partenerul de
celulă, Mateovici Duşan, care nu a întîrziat să raporteze totul la Securitate.
Cam tot ce spune Paleologu se întîmplă apoi: sînt arestaţi şi Marieta Sadova,
şi Mihai Rădulescu, care se şi sinucide în timpul interogatoriilor. În toată
această poveste marele ticălos este, nu mai încape îndoială, turnătorul sîrb.
Pus în faţa acestei descoperiri, uimit parcă, Urian nu ezită că comenteze:
„Cert este un lucru: dacă ar fi citit notele informative ale lui Mateovici
Duşan, Alexandru Paleologu ar fi trebuit să aibă o mare problemă de
conştiinţă“. La urma urmelor, un prieten se sinucisese... Întrebările nu au cum
să întîrzie: „Cît de mare este vina lui în acest caz cu final tragic? Cred că
nimeni dintre cei care nu au trăit experienţe comparabile nu are dreptul moral
să îl judece“. Absolut de acord. E o concluzie care ar trebui reamintită mult
mai des astăzi, cînd diverşi jurnalişti savurează plăcerea de a mai descoperi o
biată victimă strînsă cu uşa şi constrînsă să comită lucruri care nu îi fac
onoare. Vinovăţiile sînt particulare, par a spune aceşti procurori morali, în
vreme ce regimul de teroare este scuzat conform unei logici strîmbe a lui „aşa
au fost vremurile“.
În plus, un lucru extrem de important nu trebuie scăpat din
vedere: încă din februarie 1990, Al. Paleologu şi-a recunoscut public această
vină care îl apăsa. Prin urmare, ca în orice ecuaţie a redempţiunii, el are
dreptul la iertare. Nu la a noastră, care nici nu contează, ci la a celor care
au suferit ca şi el şi au avut, poate, un curaj mai mare şi un caracter mai
ferm. Din păcate, în vreme ce astfel de cazuri sînt puse periodic pe tapet,
întregul mecanism de represiune se eschivează de la judecată, fostele cadre ale
Securităţii şi-au construit cariere pline de succes sau au fost reactivate.
Al. Paleologu a murit cu maximă demnitate, nu uită să
consemneze Tudorel Urian. Este semnul unei împăcări cu sine a celui pe care
soarta şi istoria l-au aruncat în situaţii nedrept de dificile, din care a
ieşit, în cele din urmă, cu sufletul şi conştiinţa salvate. De aceea, cred că
biografia aceasta are meritul de face dreptate unuia dintre cei mai şarmanţi
înţelepţi pe care cultura noastră i-a avut vreodată.
AlexandruN.C.Munteanu - Vineri, 21 Mai 2010, 17:02
Din pacate, sursa "Alexandru" a fot folositsa si de securiattea externa in "cercetarea" exilului militant anticomunist. In carte lui Mihai Pelin, " Melita si Eterul", Editura Compania, exista doua astfel de semnalari:
"Din raportul înaintat de sursa « Alexandru » ofiţerului Oprişor Oniţiu, la 15 mai 1979, se înţelege că informatorul Securităţii n-a mai reuşit să ajungă la Paris, călătoria sa în străinătatea occidentală încheindu-se în Elveţia. La Lugano, a primit un telefon de la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca,
aceştia adresîndu-i invitaţia de a-i vizita la Paris, dacă va ajunge acolo. Din nefericire, « Alexandru » nu mai avea nici parale şi nici viză de intrare în Franţa şi era nevoit să se resemneze în peisajul helvetic. Despre ultima carte a lui « Alexandru », pe care Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca o
primiseră demult la Paris, cei doi de la capătul firului i-au spus informatorului că era, după opinia lor, o « sublimă aberaţie ». Şi i-au promis, ca urmare a lamentaţiilor sale că nu se mai putea deplasa în Franţa, că-l vor vizita la Lugano. Dar cuplul de la Paris nu i-a mai telefonat lui « Alexandru » decît peste zece zile, scuzîndu-se că nu şi-au respectat promisiunea, deoarece au traversat o situaţie de sănătate precară şi nu s-au putut angaja într-o călătorie atît de lungă. Dezamăgit, în cadrul acestui nou contact telefonic, « Alexandru » a mai spus interlocutorilor săi că citise ultimul volum al Monicăi Lovinescu, Unde scurte, avînd anumite reţineri în ceea ce privea modalitatea tratării cazului Paul Goma. Cei doi soţi de la Paris s-au mai interesat de sănătatea lui Nicu Steinhardt şi, cu asta, convorbirea lor telefonică, susţinută de la capătul firului de acel « Alexandru » de la Lugano, s-a încheiat.
P 154 – 155
Ministerul de Interne
Departamentul Securităţii Statului
Direcţia I
Strict secret
18 iulie 1979
Raport privind acţiuni externe de incitare la activităţi ostile din sectoarele de artă şi cultură
(…)
O analiză a numeroaselor contacte pe care reţeaua noastră informativă le are cu elemente din emigraţie scoate în evidenţă că sursele noastre constituie – conştient ori nu – posibilităţi de informare pentru cei din străinătate. Aşa, de exemplu, informatorul « Alexandru », pregătit pentru IMB Securitate, efectuînd o călătorie temporară în Occident, a locuit cîteva zile la ambasadorul Canadei în Austria, a fost plimbat circa 10 zile de Paul Miron prin Italia şi RF Germania, l-a vizitat la domiciliu pe Noël Bernard, a avut cîteva convorbiri telefonice cu Monica Lovinescu, toate acestea fără o acoperire cît de cît valabilă. Din modul cum a acţionat acest informator se pot trage multe concluzii, dar cu deosebire iese în evidenţă naivitatea profesională, uşurinţa cu care un om de valoare – care probabil lucrează loial cu Securitatea – este expus pericolului deconspirării.
P 564 – 565
AlexandruTudorel Urian - Luni, 24 Mai 2010, 08:48
Extrem de importante aceste precizari. Iti multumesc mult, Nae. Eu am lucrat nemijlocit vreme de cateva luni in Arhivele CNSAS. Aceasta activitate a lui Alexandru nu apare nici in dosarele de retea nici in cele de urmarire informativa. Nici acolo unde se vorbeste de planurile de masuri care il priveau - presupusele sarcini care i s-au trasat, nici in rapoartele de activitate - felul in care si-a indeplinit sarcinile. De aceea nici nu m-am mai uitat prin cartea lui Mihai Pelin pe care o am acasa. Dovada, nici nu am trecut-o la bibliografie. E clar ca trebuie urgent sa ma gandesc la o editie a doua. Iti multumesc inca odata si te felicit pentru interviul foarte echilibrat despre Marino!
Tot AlexandruN.C. Munteanu - Marti, 25 Mai 2010, 13:35
@ Tudorel Urian
Salut, Moshuletzule!
Ma bucur ca ti-am putut fi de folos, desi de astfel de "bucurii" ne-am putea lipsi inca si mai bucurosi. Teoretic, documentele pe care le-a vazut M.Pelin in dosarul "Melita si Etrul" n-ar fi trebuit sa lipseasca din dosarul lui A:P. Insa mai toate dosarele ajunse la CNSAS au fost jumulite dupa criterii dintre cele mai aberante, aberatia cea mai mare fiind asa zisa siguranta national, din care cauza dosarele sunt fie partiale, fie nu sunt deloc. Vorbesc de cele de la DIE/CIE/SIE. In fine, nu lipsita de interes este "Cartea alba a securitatii", cea cu istorii literare si artistice. Din pacate, indicele de nume nu inventariaza si "sursele" dupa numele de cod, ceea ce ar presupune fisarea ei numai din aceasta perspectiva, insa e o munca sisifica.
Ginduri bune si s-auzim numai de mine, pardon, bine!
AcelasiTudorel Urian - Miercuri, 26 Mai 2010, 11:53
Nae,
Nu prea inteleg miza eludarii unor informatii mai ales in cazul unor oameni care nu mai exista demult. Mai degraba cred ca este vorba de o mica harababura organizatorica. Erau retele diferite care isi gestionau, fiecare, agentii si, implicit, actele. „Alexandru” facea parte din structura care se ocupa de viata literara (initial, sub numele de cod Marin Oltescu trebuia sa se ocupe de unii membri ai fostului PNL). In cazuri punctuale primeau si sarcini care tineau de alte retele. Raportul pe care il citezi demonstreaza tocmai lipsa de concordanta a retelelor, faptul ca Alecu ar fi putut fi de folos daca era pregatit potrivit dupa normele DIE. Pasajul cu „probabil lucreaza loial” dovedeste clar ca aia habar nu aveau de el. De altfel, in 1984 a fost scos din retea tocmai pentru ca au constatat ca nu lucra chiar loial.
Sper sa ne vedem la Bucuresti (la Targul de carte). Daca nu sa-mi dai o adresa sa ti-o trimit, sau ii pot da lui Pavel Chihaia un exemplar pentru tine. Vine in tara saptamana viitoare.
S-auzim numai de tine!
"Al. Paleologu a murit cu maximă demnitate"Mircea O. - Vineri, 28 Mai 2010, 11:15
"Al. Paleologu a murit cu maximă demnitate, nu uită să consemneze Tudorel Urian"
Poate pentru că am trăit sub Ceauşescu, poate că-mi doresc inconştient eu aşa ceva (şi-mi refuz...) am oroare de vorbe mari.
A muri de bătrîneţe, din principiu, nu e o treabă în legătură cu demnitatea... Cu atît mai puţin maximă.
Dar vreau să subliniez altceva.
O să mă iertaţi că m-a lăsat un pic memoria. Cert este că înaintea ultimului mandat parlamentar al lui Alex. Paleologu a primit un premiu. Mi se pare că o fundaţie particulară. Ţin minte cuantumul: 50.000 lei (vechi). Paleologu a acceptat premiul, declarînd că-i prinde minunat bănetul, deoarece nu mai are de gînd să stea în Parlament, că e bătrîn, iar alte surse materiale îi lipsesc etc.
Peste cîteva luni s-a răzgîndit şi a acceptat catindatura, în condiţiile în care apoi boala l-a oprit să frecventeze Palatul Aleşilor. A şi murit, de fapt, la mijloc de mandat.
Mie unuia nu mi s-a părut treaba asta cusher.
Era în sine ceva cît se poate de omenesc, de admis, dar în aşa cazuri aş fi reticent să vorbesc de a muri cu maximă demnitate...
Ori este eterna noastră foame de vorbe mari, trăitori sau ba sub Ceaşcă, intelectuali sau ba?
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters