OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alexandru Musina
Supravietuirea prin fictiune
Editura Aula, Brasov, 2005, 96 p.

intre anii 1983-1988, o serie de cronici literare semnate de Alexandru Musina pledau pentru necesitatea traducerii scriitorilor straini, cu accent pe cei contemporani. Acum ele sint adunate si recontextualizate in volumul Supravietuirea prin fictiune, aparut in 2005, la Editura Aula. Cele 17 piese ale volumului cuprind 11 cronici ale traducerilor, precedate de trei eseuri care readuc in discutie problema traducerii, post ’90, si urmate de un soi de jurnal nedatat de cititor, Paradisul artificial.
Dupa ce s-a consacrat ca poet al generatiei ’80, pe care o numeste, cu inconfundabila-i ironie, „precipitat socio-cultural“, editor si antologator de poezie si de proza, Alexandru Musina apare intr-o alta ipostaza, care se anunta inca de cind frecventa, in paralel cu Cenaclul de luni, Cenaclul de critica: aceea de critic si teoretician literar. Desi gaseste cam incomoda aceasta ipostaza – pentru ca dezideratul criticii e obiectivitatea, iar poetul nu se poate abtine de la intruziuni ludice si ironice in textul criticului, care submineaza acest deziderat –, Alexandru Musina aduce nenumarate argumente de ordin teoretic pentru a sublinia importanta selectarii si a (re)valorificarii traducerilor in si pentru literatura romana.

Aparent datate si cu un vag aer de documente de epoca, articolele cuprinse in volum reamintesc ca orizontul cultural e cel care determina, in buna masura, valoarea unei creatii. Daca in anii ’80, cind erau redactate cronicile lui Alexandru Musina, a avea o traducere din Eco, Céline sau din scriitorii din „lagarul socialist“, precum Rasputin, Cinghiz Aitmatov sau Vasili Zemilak, era o victorie a intelectualilor, care vedeau in ele scrieri subversive, bucuria pentru o traducere valoroasa nu mai e impartasita si de cititorul de azi, asfixiat de un val urias de traduceri, din care multe sint proaste si fara consecinte culturale.
Dar traducerea ca supravietuire nu e singura miza a lui Alexandru Musina. Dincolo de ea, traducerea ca mecanism ce regleaza „anxietatea influentei“ este adevarata miza a criticului-cititor. Din acest unghi, cronicile lui Alexandru Musina sint un exemplu, pentru criticul de azi, de principiu al selectarii valorilor si, in ultima instanta, al felului in care un scriitor isi alege modelele.

inainte de ’89, traducerea era o supapa pentru supravietuirea prin fictiune. Azi, ea devine mod de a trai prin si pentru fictiune, intr-o lume care sterge tot mai mult granitele dintre ceea ce e trait si ceea ce e citit.
intr-un interviu din ziarul Ziua, din 9 februarie 2006, Alexandru Musina mentiona una dintre problemele literaturii de azi: „La noi, ierarhiile literare sint strict romanesti, referintele sint strict romanesti, sistemul de referinta este strict romanesc, nimeni nu isi pune problema care este «tehnologia de ultima ora»“. Acest handicap ar putea fi depasit, dupa cum o arata si volumul de fata, prin acceptarea jocului literar ca „anxietate a influentei“, inteles ca raport intre traditie si talent personal, reformulind mereu mostenirea culturala in functie de cerintele prezentului. Asta pentru ca influenta exercitata de traditie si de mostenirea culturala este sporita si de traduceri, despre care aflam, printr-un intertext ludic cu manifestul Daciei literare, ca „fac o literatura“: „traducerile cele mai diverse din literatura universala s…t imbogatesc «zestrea genetica» a literaturii noastre, sint esentiale pentru un metabolism viguros al literelor autohtone“.
Problematica traducerii, asa cum o invoca Musina, antreneaza problema ierarhiei valorilor si a canonului, care ii e destinata spre rezolvare criticului, cel care poate decide cine/ce modifica traditia (literara). Dar criticul este subminat, in paginile lui Alexandru Musina, de poet, care il vede doar ca pe un „intermediar“, iar critica, drept un „discurs second-hand“.

Asa cum marturisea in acelasi interviu, Alexandru Musina isi valorizeaza proiectele din spatiul literaturii ca pe niste „incercari existentiale“, caci, fie ca e poet, fie ca e critic-cititor, accentul cade doar pe ceea ce e trait prin literatura. Aceasta este si vocea care apare in finalul volumului, in fragmentele care alcatuiesc baudelairianul Paradis artificial, si care impune regindirea cronicilor ca fiind determinate mai mult de trairea unui scriitor care isi selecteaza scriitorii preferati, pasibili de a-l influenta, decit de ochiul unui critic. Literatura nu e receptata de Alexandru Musina cu pasiunea muzeografului sau cu eruditia detasata a lui Borges, ci cu senzorialul viu al unui cititor... romantic.
Preocupat mai ales de de-constructia, la propriu, a cartilor analizate, Alexandru Musina lasa in plan secund judecata de valoare, apanaj al criticului. Cind analizeaza structurile si codurile multiple ale romanelor lui Eco, Aitmatov, Ken Kessey, Valentin Rasputin, Marguerite Yourcenar, structurile istoriei (Ferdinand Braudel) ori ale psihismului creativ al grecilor (E.R. Dodds), Musina actioneaza ca un tinar scriitor care vrea sa invete de la cei versati, caci, in opinia sa, „scrisul este si o meserie, care se invata“. Nu doar te nasti scriitor, ci si devii, insusindu-ti virtuozitatea unui pianist, cum sustinea Pound, sau urmind pasii geometric structurati, pentru a gasi poemul perfect, ca la Poe.

Dar, dincolo de a fi o scoala pentru tinarul scriitor, traducerile sint, pentru cel nascut in lumea-inchisoare, o modalitate de aparare si de supravietuire prin fictiune, de fortare a functiilor de ascundere si de imaginare ale limbii, pe care George Steiner le pozitiona inaintea functiei de comunicare. Nu e de mirare ca articolul lui Alexandru Musina pentru celebra carte Dupa Babel a lui George Steiner este si cel care da titlul volumului.
Cum „limba este principalul instrument folosit de om pentru a refuza acceptarea lumii ca atare“ (George Steiner), ea poate deveni, pentru scriitorul fortat sa creeze sub presiunea unui regim totalitar, o supapa pentru supravietuirea prin „scrisul pe dedesubt“. Actualitatea acestui scriitor caruia i se refuza comunicarea normala cu cimpul literar al vremii sale este data de buna cunoastere a traducerilor din literatura universala contemporana, pe care le asimileaza ca fiind „traditia mea literara, literatura mea“ (s. a.). Raportul dintre traditia interna si cea externa este reglat de traducerile bune, care ar sincroniza literatura romana cu cea europeana (si americana) in mod natural, nemaitrebuind arse etapele.

- Un puzzle in trei piese
Asa se face ca selectarea autorilor recenzati devine un vals al cititorului-scriitor cu eroii sau antieroii lui Kesey ori Rasputin, cu jocul erudit de paliere interpretative, citate aluzive sau contrafacute din labirintul literaturii. Criticul Alexandru Musina se devoaleaza ca cititorul-scriitor Alexandru Musina cind revine, cu toata pasiunea cititorului impatimit, la O zi mai lunga decit veacul a lui Aitmatov, intr-un articol care reia in intregime cronica si o asaza intr-o rama prezentificata, caci legenda Mankurtului ori a celui caruia i se fura memoria este o modalitate de a condamna comunismul drept o utopie neagra. Scris dupa 1989, articolul A treisprezecea zodie este mai vehement si mai incisiv in ceea ce priveste caracterul subversiv al cartii lui Aitmatov decit fusese cronica initiala, fapt previzibil, de altfel. Dar prezenta acestui articol in cea de-a doua jumatate a volumului (a 11-a piesa) are si o functie metatextuala. Folosind legenda Mankurtului ca mise en abyme pentru pericolul la care intelectualul era expus in perioada comunista, Alexandru Musina face din cronicile adunate un puzzle in trei piese: naratiune, memorie si identitate. Adunarea cronicilor in volum da astfel nastere unei naratiuni sui generis cu o dubla functionalitate: de recuperare a memoriei culturale si de conservare a identitatii complexe a unui scriitor polimorf.

Ochiul care a citit cartile recenzate apartine unui locuitor al „paradisurilor artificiale“, dupa cum arata fragmentele atasate in finalul volumului, fragmente din „spovedania unui mincator de literatura“, un cititor care face din literatura nu doar viata, ci viata traita acut senzorial si extatic, ca sub efectul unui narcotic. Cititorul este indraznet, se ia la cearta cu critica textualista, structuralista si de identificare, pentru ca sint de un narcisism excesiv, care face uitata functia initiala, antica, a literaturii: empatizarea erotica dintre text si autor, dintre text si cititor. Actul de a scrie este un act magic, trait ca o experienta extatica, precum o faceau si romanticii.

- Literatura privita
ca „pulsatie interioara“
Jurnalul unui cititor impatimit din finalul volumului vine dupa ce acest cititor si-a aratat virtuozitatea – ce a invatat ca lector – prin recenzarea unor carti. Diferenta de voce e frapanta: recenzentul parafrazeaza mult, avind apetenta pentru traducerea intralinguala, ar spune George Steiner; nu critica incisiv, dar intuieste bine strategiile de constructie a literaturii. Cind e poet, fraza curge si umorul e la el acasa. Cind trebuie sa imbrace haina cronicarului, umorul se cere infrinat, ceea ce nu ii place, iar obiectivarea ceruta criticului e resimtita ca o coercitie. De aceea, cea mai reusita parte a volumului sint fragmentele de final, unde poetul isi ia masca cititorului, care nu e citusi de putin naiv, asa cum pretinde a fi: lectia pseudocititorului naiv e stiuta de la Borges: „Sint si am fost toata viata un cititor naiv si, atunci, chiar citatele mele culturale sint citate existentiale. s…t Atunci cind scriu despre ce mi se intimpla, intotdeauna scriu numai despre fantasmele mele s…t si dau citate culturale pentru ca ele fac parte din biografia mea“ (interviul mai sus citat).
Literatura e privita de Alexandru Musina ca „pulsatie interioara“ si ca „mod de a trai“. in anii ’80, traducerile in romana si recenzarea lor erau o supravietuire prin fictiune. Azi, cind fictiunea se strecoara tot mai mult in existenta cotidiana, cind nu mai poate fi vorba de literatura ca scris pe dedesubt, Alexandru Musina opteaza pentru vietuirea prin fictiune.