„Viitorul artei este şi a fost mereu luminos“

Interviu cu Melle HENDRIKSE, colecţionar şi galerist

Autor: Daria GHIU | Categoria: Internaţional | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Melle Hendrikse are 36 de ani şi, după un început promiţător de avocat, a abandonat totul pentru a se dedica, la nivel internaţional, afacerilor în domeniul artei contemporane. Tatăl lui, Cees, este unul dintre cei mai importanţi colecţionari olandezi, în colecţia sa figurînd lucrări ale celor mai mari artişti chinezi. Din 2004, Cees a început să colecţioneze şi artă românească: Victor Man, Adrian Ghenie, Cătălin Petrişor, Ana Maria Micu, Victor Răcătău. În 2008, Melle (fiul) şi-a deschis o galerie la Beijing, C-Space, unde oferă unui număr impresionant de artişti europeni şansa să deruleze proiecte în China, creînd, alături de galerie, şi un centru de rezidenţe. Printre artiştii pe care-i reprezintă C-Space se află şi patru români: Iosif Király, Ana Maria Micu, Cătălin Petrişor şi Victor Răcătău. De altfel, între 14 şi 17 mai, la Tîrgul de Artă din Hong Kong, cel mai mare din Asia, Melle promovează un artist român: pe Victor Răcătău.

Colecţionar de Picasso, dar şi al unor artişti din celebra mişcare Cobra, Melle se concentrează acum preponderent asupra a două pieţe artistice emergente – cea chineză şi cea românească –, pe care încearcă să le pună într-un contact creativ direct. Operă de pionierat, business creativ, un occidental conectează două pieţe „exotice“, schiţînd un transteritoriu trilateral (Olanda-China-România) capabil să impulsioneze, în plină globalizare, prin „arta afacerilor“, arta însăşi.

Cît de mult v-a influenţat tatăl dumneavoastră în decizia de a vă ocupa de arta contemporană?

Cînd eram copil, părinţii mă duceau cu ei să vizitez galerii şi muzee, atunci cînd mergeam în vacanţe, sau îmi făceau cunoştinţă cu artişti şi dealeri de artă chiar în casa noastră. De atunci pot spune că am manifestat un interes pentru artă.

Care a fost motivul care v-a convins să abandonaţi cariera de avocat şi să vă dedicaţi în totalitate scenei artistice?

Am luat această decizie abia în urmă cu un an şi jumătate. Posibilităţile de a-mi începe propria afacere în China şi de a fi activ în cîmpul artei mi-au părut, în acel moment, ca o combinaţie ideală.

Cît de uşor este să deschizi o galerie în China? Cum aţi caracteriza birocraţia chineză, dacă o comparaţi cu cea europeană, şi, mai ales, cît de covîrşitoare sînt, în alegerea profilului unei galerii, chestiunile ce ţin de politică şi de cenzură?

În principiu, nu este foarte greu să deschizi o galerie în China. Poţi cu uşurinţă găsi un spaţiu (este incredibil boomul spaţiilor expoziţionale care s-a produs în ultimii trei-patru ani la Beijing) pe care să-l închiriezi. Problema este că ai nevoie de un partener de afaceri chinez care să te reprezinte în faţa statului, deşi de ceva ani este posibil să demarezi un astfel de proiect şi fără aportul unui partener local, ca străin. Riscul e legat mai mult de faptul că multe galerii nu sînt total oficiale, astfel încît, dacă guvernul doreşte să modifice o anumită zonă din oraş, îţi poate închide galeria fără probleme. Dar este un risc pe care trebuie să ni-l asumăm. Iarăşi, nu e foarte uşor să imporţi şi să exporţi lucrări de artă din şi în China, din cauza sistemului legislativ complicat şi a tarifelor mari. Într-adevăr, există birocraţie, dar dacă eşti o persoană flexibilă şi pragmatică în abordarea proprie, aşa cum sînt chinezii înşişi, poţi găsi soluţii de ieşire din aceste situaţii. Chinezii sînt un popor foarte practic, un lucru pe care-l apreciez foarte mult. Dar este absolut necesar să ai o echipă chineză foarte bine pregătită care să poată să facă faţă unor astfel de probleme practice, lucruri pe care nu le-aş putea face singur.

Politica artei în globalizare

De ce China? Cum vedeţi scena artistică de acolo şi cît de diferită este ea de cea europeană?

Scena artistică chineză e complet diferită de cea europeană. În mare măsură, acest lucru se datorează faptului că e încă în dezvoltare. Îmi amintesc că am vizitat prima oară Beijingul în 2001. Pe atunci, existau numai patru galerii de artă contemporană în întregul oraş, pe care le-am şi văzut. Acum există deja sute de galerii şi de spaţii alternative. Chiar şi cei care locuiesc permanent acolo nu mai pot ţine pasul cu tot ceea ce se întîmplă. Scena este, aşadar, foarte vie. În acelaşi timp, şi artiştii sînt foarte ambiţioşi. Există o tendinţă de a crea instalaţii enorme, lucruri de neconceput în Europa. Asta, pe de o parte, pentru că în China orice este enorm, iar, pe de altă parte, graţie boomului artistic chinez, foarte mulţi artişti s-au îmbogăţit şi dispun de multe posibilităţi financiare. Cu toate astea, trendul are şi aspectele sale negative. Uneori, am impresia că mărimea primează în detrimentul calităţii şi al subtilităţii lucrării. Dar poate că stresul financiar al acestui moment va avea un efect pozitiv asupra artiştilor chinezi, într-un mod care-i va determina să-şi regîndească proiectele mai degrabă în termeni de calitate decît de dimensiuni.

Cum percep chinezii scena de artă europeană? Ce artă place acolo mai mult?

Scena chineză nu e încă foarte prospectivă, e încă una destul de locală. Arta europeană este foarte puţin cunoscută. Unii artişti călătoresc în străinătate acum, astfel că mai ştiu cîte ceva, dar publicul e încă destul de prost informat. Bineînţeles, numele importante sînt cunoscute, dar lucrurile mai experimentale au beneficiat de o expunere minoră pînă de curînd. O parte importantă a misiunii galeriei mele este tocmai aceea de a promova un context internaţional pe scena chineză. Există, de asemenea, încă o serie de galerii care au început să expună tineri artişti occidentali.

De ce vă concentraţi asupra pieţelor artistice emergente? Care este strategia dumneavoastră? De ce promovaţi artişti români în China?

Nu-mi concentrez activitatea neapărat asupra a ceea ce este îndeobşte cunoscut drept „pieţe emergente“. Mă interesează o parte dintre artiştii români pentru că ştiu că sînt foarte buni, nu pentru că provin dintr-o ţară „emergentă“. Acesta a fost şi motivul pentru care am început să colecţionez artă contemporană chineză în anii ’90. Cu toate astea, cred că există o corelaţie între schimbările rapide şi copleşitoare din interiorul unei societăţi şi crearea unor expresii artistice proaspete şi interesante.

Vă interesează artiştii români care dezvoltă mai mult o artă figurativă şi care sînt pictori. De ce? Observaţi un come-back internaţional al picturii?

În calitate de colecţionar, am fost interesat mai ales de pictură. Cred că pictura a reînceput să fie din ce în ce mai apreciată în ultimii ani, şi va continua acest trend. Cu toate acestea, nu sînt printre cei care susţin că acest reviriment al picturii are loc în detrimentul unor medii artistice precum fotografia sau video-ul. Lumea artei este suficient de diversă ca să fie loc pentru toţi. În cele din urmă, întrebarea nu e dacă o lucrare de artă e realizată în mediul picturii sau al instalaţiei, ci dacă posedă o anumită calitate artistică inerentă.

Sînteţi mulţumit de galeria dumneavoastră? Care sînt planurile de viitor? Ştiu despre intenţia dumneavoastră de a crea un program de rezidenţă acolo.

Am fost, în primul rînd, preocupat să depăşesc toate problemele specifice spaţiului chinez şi să transform locul de care dispuneam în Beijing într-o galerie operaţională. Am reuşit ceea ce ne-am propus, galeria funcţionează, şi am organizat aici trei show-uri foarte bine primite de public. Următorii paşi presupun contacte strînse cu baza locală de colecţionari chinezi, care pînă acum au fost interesaţi doar de artişti chinezi, lucru care e, însă în schimbare. De asemenea, vom participa la tîrgurile de artă. În februarie, am fost prezenţi la Tîrgul de Artă de la Rotterdam, iar în mai vom fi la Tîrgul de Artă din Hong Kong. Aveţi dreptate cînd spuneţi că prin intermediul acestei galerii oferim artiştilor posibilitatea de a locui în China pentru o vreme, unde îşi pot concepe şi crea lucrările. Nu avem intenţia de a crea un program formal de rezidenţe artistice, ideea e însă de a oferi această şansă artiştilor cu care lucrăm. În acelaşi timp, e un mijloc potrivit pentru a conecta şi mai mult arta vestică la scena chineză, dat fiind că artiştii noştri pot petrece mai mult timp în Beijing, unde pot cunoaşte scena şi artiştii locali. Sperăm ca aceste lucruri să conducă în viitor la dialoguri artistice novatoare şi interesante şi la proiecte de cooperare între artiştii vestici şi cei chinezi.

Puteţi face o apreciere în ceea ce priveşte viitorul artei? Ce genuri artistice sînt pe moarte şi care se nasc astăzi? Ce artă putem susţine în viitor?

Viitorul artei este luminos şi a fost mereu astfel. Sînt optimist în ceea ce priveşte posibilităţile sale de dezvoltare şi cred că viitorul ne rezervă numai lucruri bune. Arta care se află acum în top este ceea ce eu numesc artă de tip producţie, conţinînd nenumărate repetări imperceptibile ale unei anumite idei în variate forme rafinate şi uneori spectaculoase. Artă executată nu de artişti, ci de o armată vastă de muncitori înzestraţi şi pricepuţi. Asemenea liniilor de producţie ale lui Hirst sau Murakami. Încîntînd ochiul, dar, în cele din urmă, supunîndu-se modei zilei şi nimic mai mult. Din păcate, se pot vedea multe asemenea lucrări în China astăzi, dar criza financiară actuală le va înlătura pe toate. Vedeţi, chiar şi în această privinţă sînt optimist!

Recomanda articolul prin: