OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

René Rémond s-a stins pe 14 aprilie 2007. Politolog si istoric, vreme indelungata presedinte al prestigioasei Fundatii Nationale de Stiinte Politice (cunoscuta si sub numele – familiar – de Sciences-Po), a fost unul din observatorii cei mai atenti ai vietii politice franceze. Textul de fata, publicat in revista Études, trimite la istoria alegerilor prezidentiale franceze, pina la cele precedente, din anul 2002, care i-au opus, in cel de-al doilea tur de scrutin, pe Jacques Chirac si Jean-Marie Le Pen. Demersul lui Rémond, spre deosebire de al altor comentatori, nu este, insa, unul evenimential, ci vine dintr-o viziune istorica ampla (inlesnita, desigur, de formatia sa si de frecventarea cu asiduitate a arhivelor republicane). Este vorba, prin urmare, despre un demers structural, care presupune, din capul locului, acceptarea si restituirea unei inteligibilitati minimale. Nu este de mirare, de altfel, ca multi (si nu numai discipoli) au recunoscut in el geniul punerii in ordine si al clasificarii. I se adauga rigoarea analizei si simtul predictibilitatii.

Orice alegere prezinta o pluralitate de mize: alaturi de obiectul explicit – desemnarea sefului statului, alegerea deputatilor –, mai exista si altele, nenumarate, care pot fi la fel de importante pentru destinul colectiv sau pentru viitorul institutiilor. Unele sint evidente si corespund mizei afisate: de pilda, intre alegerea unor persoane si orientarile politice, legatura este asa de strinsa, incit, adesea, cea de-a doua miza determina, in realitate, optiunea alegatorului pentru un candidat. Dar exista si mize care, desi mai putin vizibile, nu sint mai putin esentiale.

Independent de alegerea personalitatii care va fi adusa in fruntea statului si de culoarea majoritatii Parlamentului, viitorul insusi al institutiilor – si, mai cu seama, al functiei prezidentiale, despre care stim ca este un element al originalitatii si poate chiar al eficacitatii lor – va fi implicat. inca o data, alegatorii se vor pronunta, indirect, asupra orientarii regimului. Le va fi data ocazia de a confirma, de a influenta sau de a modifica orientarea celei de-a V-a Republici. Astfel, la mai bine de patruzeci de ani dupa adoptarea Constitutiei cu majoritatea cea mai larga pe care a obtinut-o vreodata un text de aceasta natura – si in vremea cind nimeni, sau aproape nimeni, nu are de gind, nici nu propune, in chip serios, schimbarea ei –, descoperim ca interpretarea sa nu s-a fixat in mod irevocabil; pentru ca ea sa fie pusa in discutie, este suficient sa se schimbe culoarea majoritatii. Am avut, oare, vreodata, ocazia de a constientiza faptul ca aplicarea unui text intr-atit de important depinde in mare masura de datele contingente si de dispozitiile sale intrinseci?

Problema nu este noua: ea a aparut inca de la inceputurile regimului. in fata acestui text insolit care rasturna clasificarile obisnuite si ai carui specialisti nu stiau ei insisi in ce categorie trebuie asezat, dezbaterea legata de un regim nou, ca intotdeauna in astfel de situatii, s-a inchis intr-o alternativa care isi imprumuta termenii din istorie: orleanista sau bonapartista? Cu alte cuvinte, regimul acesta ar fi mai inclinat spre parlamentarism sau ar instaura o putere personala de tip autoritar? Termenii dezbaterii s-au demodat, si nimanui, astazi – poate din pricina disparitiei culturii istorice la oamenii politici –, nu i-ar mai da prin minte sa trimita la aceste traditii; dar, in ce priveste problematica, ea este la fel de actuala. O scurta reamintire a circumstantelor care au readus mereu in discutie aceste probleme si au incurajat interpretarea supranumita prezidentialista ajuta la intelegerea naturii si a efectului, atit simbolic, cit si concret, al mizei institutionale a alegerilor viitoare1.

Lectura prezidentialista
Cunoastem importanta, pentru definirea unui regim nou, a primilor pasi pe care acesta ii face; deciziile care sint luate ii imprima trasaturi care ramin, in genere, imposibil de sters: disolutia nefericita din 16 mai 1877, la citeva luni de la intrarea in vigoare a legilor constitutionale din 1875, a dus la o interpretare parlamentarista de care a III-a Republica nu s-a dezis niciodata. Invers, inceputurile celei de-a V-a Republici au impus o lectura prezidentialista a Constitutiei din 1958. Situatia creata de razboiul din Algeria, ca si circumstantele exceptionale ale revenirii la putere a generalului de Gaulle, caracterul dramatic al evenimentelor, amenintarea privind pacea civila si legalitatea, precum si mandatul implicit acordat sefului Statului pentru a gasi o cale de iesire din razboi au modificat echilibrul puterilor si au dat regimului un aspect mai prezidential decit era el prevazut in text – si poate chiar mai mult decit ar fi dorit-o insusi fondatorul sau, fortindu-l sa ia in primire politica algeriana.

Ulterior, pentru a asigura perenitatea acestei interpretari, de Gaulle a introdus, in 1962, schimbarea care incredinta alegerea presedintelui Republicii sufragiului universal. Acest mod al desemnarii ii va consacra definitiv legitimitatea si superioritatea asupra celorlalte puteri. Alegerea presedintelui va deveni momentul cel mai incarcat al vietii politice, cel in care se iau decizii capitale. Din aceasta interpretare maximalista a puterii prezidentiale, generalul de Gaulle va propune o formulare stralucitoare in celebra conferinta de presa din ianuarie 1964: orice putere depinde si se legitimeaza de la presedintele Republicii, inclusiv autoritatea judiciara, intrucit el este alesul natiunii. Prin urmare, nu va exista nici o forma de diarhie in virful Statului. Primul ministru va asigura executarea politicii concepute de seful statului. Este punctul-cheie al evolutiei spre o monarhie care nu ramine mai putin republicana, de vreme ce „monarhul“ isi afla puterea in sinul poporului, prin alegerea libera a cetatenilor, si pentru un timp delimitat dinainte.
Nimic, insa, nu asigura perenitatea acestei intrepretari impuse de anumite circumstante si de catre generalul de Gaulle. Ea era departe de a fi acceptata de catre toti. Zdruncina din plin doua traditii profund inradacinate in cultura noastra politica: traditia liberala si parlamentara, mostenita din monarhia constitutionala, si traditia democratica republicana, care, tot apropiindu-se una de cealalta, sfirsisera prin a fuziona pentru a plasa intreaga putere in Camere si a face din Parlament centrul deciziei.

Ideea era larg raspindita la oamenii politici, incit, conceputa de generalul de Gaulle si croita pentru el, aceasta practica avea putine sanse sa-i supravietuiasca, intr-atit era de straina obiceiurilor noastre. Nici nu era necesar, de fapt, sa fie schimbat regimul: ar fi fost suficient, odata venit momentul, sa fie adusa in fruntea statului o personalitate care ar conduce, precum Jules Grévy odinioara, lucrurile pe drumul drept. Acesta ar fi fost, fara urma de indoiala, cursul lucrurilor daca, la prima alegere prin sufragiu universal, din 1965, ar fi succedat fondatorului un om politic care sa-si fi inceput cariera in Republicile precedente: un Antoine Pinay sau un Guy Mollet; aceasta ar fi fost semnificatia alegerii lui Alain Poher in 1969. Simpla evocare a acestor scenarii de retrofictiune releva faptul ca perenitatea conceptiei gaulliene despre functie depindea, intre alti factori, de ideea pe care succesorul ar avea-o despre rolul sau. Dar realegerea, in 1965, a generalului de Gaulle, chiar dupa balotaj, va fi acordat un ragaz acestei interpretari; si, mai cu seama, alegerea, dupa acesta, a lui Georges Pompidou a prelungit domnia interpretarii Constitutiei care face din presedintele Republicii inspiratorul optiunilor majore si ii subordoneaza primul ministru.

Relatia dintre cele doua virfuri ale executivului este, intr-adevar, un punct-cheie: criteriul interpretarii si, totodata, miza posibila si un subiect virtual de confruntare intre doua conceptii ale celei de-a V-a Republici. Or, Constitutia ramine muta asupra unui punct capital: daca ea precizeaza limpede ca presedintele il numeste pe primul ministru, nu spune, insa, nimic despre conditiile in care se pune capat functiilor sale. Paralelismul formelor ii confera, oare, si acest drept presedintelui? in aceasta privinta, de Gaulle nu avea nici o indoiala: in aprilie 1962, cere demisia lui Michel Debré, care se executa, cu regret, dar fara nici o ezitare. in acelasi mod, in 1968, decide sa nu-l renumeasca pe Georges Pompidou, in ciuda (sau poate din cauza) succesului acestuia in alegeri. Dar ce s-ar intimpla daca primul ministru ar opune rezistenta? Din fericire, titularii succesivi ai functiei aderau la aceasta conceptie gaulliana. Jacques Chaban-Delmas, carui i-a fost pusa aceasta intrebare, a raspuns ca acel prim-ministru care ar refuza sa se supuna cererii sefului Statului ar fi „un personaj vrednic de mila“: el insusi se inclina fara sa cricneasca atunci cind Pompidou il dizgratiaza, in iulie 1972, in vreme ce Adunarea ii acordase inca o data increderea. Nu putem arata mai limpede faptul ca primul ministru depinde de presedinte.

Fragilitati si incertitudini
Venirea, la Élysée, odata cu Valéry Giscard d’Estaing, a unui presedinte care nu apartine familiei gaulliste – si care isi marcase dezacordul fata de „exercitiul solitar al puterii“ – nu schimba mare lucru. Desigur, el a fost precedat de Jacques Chirac, care si-a dat demisia din functia de prim-ministru inainte ca ea sa-i fie ceruta. Dar accentueaza tutela asupra guvernului: de doua ori pe an, Giscard d’Estaing face publica o scrisoare cu instructiuni in care traseaza programul de lucru pentru semestrul urmator. El insusi, ca si Georges Pompidou, intervine mai des in gestiunea cotidiana a afacerilor decit o facea generalul de Gaulle, care se ferea de imixtiunile in raporturile dintre ministri si premier. La douazeci de ani de la inceputurile celei de-a V-a Republici, tara – daca nu chiar toti politicienii, desi unii nu de bunavoie – s-a obisnuit ca aceasta intiativa sa vina de la Élysée, ca totul sa urce acolo si ca acolo sa se afle locul puterii. Fiecare presedinte a accentuat interpretarea care face, conform imaginii consacrate, din functia prezidentiala cheia de bolta a institutiilor noastre.

Si, cu toate acestea, ea ramine fragila. Subzista o incertitudine: ce va deveni aceasta atunci cind va ajunge la putere un reprezentant al acestei stingi care a combatut-o inca din prima zi si care nu a incetat niciodata, de atunci, sa denunte violarea traditiei republicane? Ipoteca este ridicata in 1981: departe de a atinge Constitutia, cel care fusese cel mai implacabil denuntator al sistemului gaullian a calcat fericit pe urmele predecesorilor sai: si-a impus viziunea in fata prietenilor politici, intre care cel putin unul – daca ne referim la declaratiilor lor – avea nostalgia timpului in care parlamentarii „faceau legea“. Primul ministru pe care François Mitterrand il desemneaza cind accede la putere, Pierre Mauroy, intrebat, la rindu-i, despre conditiile unei eventuale plecari, a dat, intr-un stil diferit, acelasi raspuns ca Jacques Chaban-Delmas odinioara, reafirmind, de aceasta data pentru stinga, dreptul suveran al presedintelui Republicii de a se desparti de primul ministru in clipa in care doreste acest lucru. intr-adevar, François Mitterrand l-a dizgratiat pe Michel Rocard de pe o zi pe alta, in 1992, dupa cum Pompidou, cu douazeci de ani mai inainte, il concediase pe Jacques Chaban-Delmas. La dreapta sau la stinga, acelasi comportament personal si aceeasi referinta la o lectura prezidentialista a Constitutiei, care va capata astfel, de la un presedinte la altul, o tot mai mare legitimitate.

Ii mai raminea de suportat o ultima incercare, de care corpul electoral o ferise vreme indelungata: ce s-ar intimpla in ziua in care acordul dintre presedinte si majoritatea Adunarii s-ar intrerupe? Mai cu seama, in ce parte ar cadea guvernul si seful sau, atita vreme cit Constitutia cere ca acestia sa se bucure de dubla incredere a sefului Statului si a Adunarii, care vin, de asemenea, din sufragiul universal direct? in octombrie 1962, alegerile care au urmat disolutiei au dus la o rezolvare a problemei in favoarea presedintelui. Ar mai fi trebuit doar citeva fotolii pentru ca acelasi lucru sa se intimple in martie 1967, dar majoritatea a fost salvata la limita.

In apropierea alegerilor din 1978, posibilitatea unei victorii a stingii conferea o mare probabilitate eventualitatii unei opozitii intre cele doua puteri. Valéry Giscard d’Estaing, intr-un discurs care a intrat in Istorie, cel de la Verdun-sur-le-Doubs, a facut publica pentru prima oara constatarea ca, din perspectiva Constitutiei, nu exista nici o posibilitate de a se opune realizarii programului de guvernare elaborat de stinga si ca, in cazul in care aceasta ar cistiga alegerile, puterea ar trece la Matignon. Era, aici, revelarea fragilitatii unei interpretari care nu putuse sa apara decit printr-un concurs de circumstante, al caror caracter fortuit era descoperit dintr-o data. Ruptura uniunii stingii, la citeva luni de la alegeri, a inlaturat inca o data aparitia supremei incercari. Dupa cum, trei ani mai tirziu, disolutia decisa de François Mitterrand in urma alegerii sale si a victoriei stingii, datorata, in parte, abdicarii dreptei, au dus la evitarea unei coabitari care ar fi fost, in sens invers, cu un presedinte de stinga neputincios in fata unei Adunari de dreapta.

Incercarea
intirziata in mai multe rinduri, incercarea nu putea fi, insa, aminata la infinit. Dreapta, care credea ca avea sanse suficiente pentru a cistiga alegerile din 1986, a inceput sa-si puna intrebari despre strategia sa si sa se scindeze in mai multe tabere, pe tema acestei strategii. Édouard Balladur s-a pronuntat cel dintii pentru ca dreapta sa accepte sa guverneze cu un presedinte de stinga. Raymond Barre s-a asezat pe pozitia contrara: o situatie in care presedintele ar fi constrins sa confirme politica adversarilor sai fara sa poata sa i se opuna nu ar insemna, de fapt, stergerea preponderentei prezidentiale? Lucru la care alte voci au raspuns ca, daca mentinerea presedintelui depinde de perpetuarea majoritatii sale parlamentare, aceasta ar insemna ridicarea alegerilor legislative la nivelul prezidentialelor si punerea sub semnul precaritatii a alegerii sefului statului.

Chestiunea isi afla un pandant la stinga: in momentul desemnarii primului ministru, presedintele trebuia sau nu sa tina cont de votul alegatorilor? Cerindu-i, la numai douazeci si patru de ore, lui Jacques Chirac, liderul principalei componente a noii majoritati de dreapta, sa formeze un guvern, François Mitterrand recunostea ca puterea de a alege primul ministru ii scapa si ca o pierdea, totodata, si pe aceea de a-l demite. Va reinnoi aceasta recunoastere in 1993, numindu-l pe Édouard Balladur, pe care il desemna presedintele RPR-ului2.

Era, asadar, de ajuns o schimbare a majoritatii parlamentare, spulberind armonia dintre presedinte si Adunare, pentru a distruge teza suprematiei prezidentiale si a transfera puterea de la Élysée la Matignon3. Puterea principala, dar nu si puterea totala. Caci experienta reiterata a coabitarii a permis o mai buna apreciere a Constitutiei noastre: chiar lipsit de o majoritate care sa ii fie fidela, presedintele este departe de a fi redus la neputinta. Daca nu mai detine acea cvasi-suveranitate si acea plenitudine a puterii care faceau din el, de un sfert de secol, seful statului cel mai puternic din lumea occidentala, presedintele celei de-a V-a Republici nu mai este, totusi, constrins la neputinta predecesorilor sai din a III-a si a IV-a Republica. Astfel, François Mitterrand a putut refuza promulgarea unor ordonante si a obligat Guvernul sa revina in fata Parlamentului pentru a recurge la calea legislativa obisnuita; iar Jacques Chirac a putut recent sa amine inscrierea, la ordinea zilei, in Consiliul de Ministri a proiectului de lege privind Corsica. Tinind cont ca toate numirile importante presupun semnatura ambilor capi ai executivului, intelegerea lor este o necesitate. Coabitarea instaureaza un alt tip de raporturi, care ii obliga sa se puna de acord. Ea stabileste o diarhie, independent de intentia fondatorului regimului – generalul de Gaulle. Presedintele isi conserva autoritatea in politica externa: el este cel care participa la toate intilnirile la virf. Cine se afla la Gênes in iulie trecut?

Odata cu alegerea lui Jacques Chirac, in 1995, care va restaura armonia intre puteri, paranteza coabitarii se reinchidea, iar presedintele recupera integralitatea puterilor sale. Conceptia prezidentialista a regimului isi regaseste, astfel, autoritatea, iar presedintele reia legatura cu acea capacitate de initiativa personala a predecesorilor sai: el este, de pilda, cel care decide, fara a consulta pe nimeni, reluarea experientelor nucleare in Pacific, dupa cum tot el este cel care anunta ca va fi pus capat practicii, vechi de doua sute de ani, a chemarii in armata. Astfel, atunci cind uzeaza, in 1997, de dreptul pe care i-l confera Constitutia de a scurta durata mandatului Adunarii nationale, avem toate motivele sa credem ca, dupa aproape o jumatate de secol de la fondarea celei de-a V-a Republici, conceptia care afirma preeminenta functiei prezidentiale a cistigat definitiv intrecerea.

Miza
Or, tocmai pornind de la aceasta decizie, practica va lua un curs diferit: in patru ani, presedintia isi va pierde, progresiv, o buna parte din prerogative si din arme. Provizoriu sau definitiv? Chiar aici este miza ascunsa a alegerilor viitoare4. Alegerile legislative, readucind la putere o majoritate de stinga, au facut mai mult chiar decit sa restabileasca o coabitare, pentru a treia oara: printr-o utilizare contrara spiritului Constitutiei, initiativa prezidentiala a compromis recursul ulterior la disolutie; aceasta era prevazuta pentru a dezamorsa o criza sau a face din popor arbitrul unui conflict intre puteri, si tocmai in acest mod fusese utilizat inainte; or, in 1995, nu era nici o criza la orizont, nici vreo amenintare de conflict intre puteri, intrucit guvernul se sprijinea pe o Adunare in care partidele de dreapta detineau 84% din fotolii. Disolutia din 1997 semana cu disolutiile britanice, cu diferenta ca, in Marea Britanie, primul ministru este cel care decide data alegerilor si isi angajeaza propria responsabilitate: daca pierde alegerile, isi pierde si functia; in Franta, disolutia este decisa de presedintele Republicii, care nu-si pierde locul in caz de esec. Aceasta deriva a institutiei, risca, pe viitor, sa faca recursul la disolutie aleatoriu; or, abandonul acestei arme ar lasa presedintele intr-o pozitie slaba in fata Parlamentului.

Reducerea, doi ani mai tirziu, a mandatului prezidential la cinci ani5 a adus inca o lovitura functiei. Alinierea acestuia la durata legislaturii il detroneaza, din punct de vedere simbolic. Ea merge impotriva Constitutiei, care face din presedinte garantul continuitatii statului si arbitrul intre puteri: doua misiuni care presupun, in chip evident, o durata mai mare, superioara aceleia a puterilor intre care se exercita acest arbitraj. Scurtarea duratei mandatului prezidential asaza la locul ei o institutie pe care adeptii suveranitatii parlamentare nu o acceptasera niciodata intru totul. Nimic mai normal ca au aplaudat aceasta scurtare; dar ca cei care se defineau prin fidelitatea fata de institutiile concepute de generalul de Gaulle s-au asociat si chiar au luptat pentru ea, lucrul acesta va ramine, pentru istorici, un motiv de nedumerire. Jacques Chirac a crezut ca va relua controlul asupra procesului prin decizia, judicioasa, de a face un referendum. Din nefericire, absenta unei deliberari adevarate, renuntarea parlamentarilor de a folosi dreptul amendamentului, sufocarea campaniei, participarea slaba a alegatorilor, toate acestea au adus mari deservicii procedurii referendiare, cealalta arma aflata la dispozitia presedintelui, care risca, pe viitor, sa ramina, la rindul ei, in teaca.

Alegerea unui regim
Nu ar mai fi lipsit, pentru a consfinti aceasta actiune de deconstructie a functiei prezidentiale, decit ca lucrurile sa fie lasate in voia lor, pentru calendarul alegerilor urmatoare, asa cum le aranjase o succesiune de circumstante intru totul fortuita; alegerea presedintelui devenea o sechela a alegerii deputatilor. Un salt de bun-simt, in care cei ce isi spuneau gaullisti nu au avut nici o contributie, a aparat viitorul restabilind o scadenta mai conform cu spiritul institutiilor. Noul dispozitiv salveaza o sansa de a restabili totodata un raport de forte intre puteri mai conforme spiritului institutiilor noastre; cu o conditie: ca rezultatele, cu totul imprevizibile astazi, ale acestor doua consultari – ale caror modalitati sint la fel de diferite ca si obiectul lor – sa nu sfirseasca intr-o a patra coabitare, care ar fi, in mod inevitabil, chemata sa dureze tot la fel de mult timp ca una sau cealalta din puteri.

Capatind, astfel, un caracter institutional, ea ar confirma in mod durabil – poate chiar definitiv – declasarea functiei prezidentiale. Nu pentru ca o coabitare ar fi raul absolut, dupa cum o denunta unii. Experientele pe care le-am trait nu au fost dezastruoase: tara nu a incetat sa fie guvernata. Coabitarea prezinta chiar unele avantaje pe care cetatenii au stiut sa le discearna si care justifica simpatia relativa pe care o manifesta multi fata de ea: majoritatea nu poate abuza de victoria sa; cele doua tabere sint constrinse sa caute compromisuri. Or, democratia inseamna si cautarea unor solutii care se bucura de cel mai larg consens. Dar miza majora a acestor doua alegeri din primavara viitoare tine de natura insasi a regimului. Doresc, oare, francezii o presedintie activa ori inteleg sa reduca rolul sefului statului la o simpla figuratie? Prea putin conteaza, pentru institutii, ca alegerile sa fie cistigate de dreapta sau de stinga, important este ca ele sa restabileasca, in urmatorii cinci ani, un minimum de armonie intre puteri.
Aceasta este miza care face din aceste alegeri un moment decisiv pentru democratia noastra.


Referinta originala:
René Rémond – L’avenir de la fonction présidentielle, in Études, nr. 1 (t. 396), 2002.

––––––––––––––––
1. Este vorba despre alegerile din 2002 sn.tr.t.
2. Rassemblement Pour la République: partid politic de dreapta, care se revendica din gaullism, creat sub impulsul lui Jacques Chirac; vreme indelungata, a fost considerat echivalentul francez al Partidului Conservator britanic. in 2002, va fi inlocuit de o noua formatiune de dreapta, UMP (Union pour un Mouvement Populaire), al carei presedinte este, astazi, Nicolas Sarkozy, candidat la alegerile prezidentiale in 2007 (prezent in cel de-al doilea tur de scrutin) sn.tr.t.
3. Palatul Matignon este resedinta oficiala a primului ministru sn.tr.t.
4. Este vorba despre alegerile din 2002. Dupa mandatul lui Jacques Chirac, miza a ramas, insa, aceeasi si pentru prezidentialele din 2007, din cauza proximitatii alegerilor prezidentiale si a legislativelor sn.tr.t.
5. La initiativa lui Jacques Chirac. Mandatul initial era de sapte ani sn.tr.t.

Argument, note si traducere din limba franceza de Luiza Palanciuc