OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

dacă ne-am fi născut acum douăzeci şi doi de ani şi am fi continuat tot aşa...

Lăsaţi-ne în pace puţin şi-o să inventăm un alt fel de a ne îndrăgosti,

lăsaţi-ne să ne prindă razele ultimului soare care mai răsare. Să producem vitamine şi să ne lăsăm părul să crească.

Nu, n-avem lanterne şi nici baterii s-o facem într-o altă zi.

Zburdînd şi dînd cu piciorul în stîlpii de iluminat,

Copiii Noi s-au născut la nouă luni după Marea Pană de Curent.

Există oameni care stau cu lumina stinsă de dragul lor

şi-şi usucă părul peste noapte.

În clasa a cincea, colega mea şi-a pierdut un braţ într-un accident de maşină.

Cineva a ridicat mîna şi a întrebat dacă braţul respectiv s-a transformat într-un înger

sau o aripă. În drum spre casă, am făcut îngeri de zăpadă, folosindu-mi doar braţele.

Oare gesturile şi lucrurile pe care le lăsăm în urmă

vor fi considerate ritualuri sau religii mai tîrziu?

Nu vrem decît nişte cioturi pe care să ataşăm cerului, păsărilor şi micilor urne.

Dă-mi chiştocul ăla, vreau să fumez filtrul

pînă cînd n-o să mai am nimic care să mă protejeze.

Vreau să fumez raiul pînă cînd nu mai rămîne nici un loc în care să mă simt bine.

Ştii că fulgii de zăpadă nu pot fi surprinşi cu aparatul foto,

că eliberează un fel de halou care-i învăluie atunci cînd se declanşează bliţul,

şi emană o lumină excesivă, inexistentă.

Afară, în parc, oamenii se deplasează în cercuri, vrînd să se adune,

unii cred că-i de ajuns să te rostogoleşti spre elemente ca ele să te înghită şi să te stratifice.

Un copil îşi freacă obrajii cu două fructe,

şi părul, cu nişte baloane sub un cer senin.

Tavane nu există, doar cîţiva meri pe partea cealaltă a Pămîntului.

Păsările nu ating niciodată simultan solul şi liniile de înaltă tensiune,

Deşi se lovesc mereu de obiecte.

Poţi să şterpeleşti noaptea,

dar numai în cîntece de dragoste.

Trebuie să alegi.

O să ţi se dea ochelari şi o să te lumineze drept în ochi,

şi asta o să te cureţe. Deşi complet albe, unele imagini urlă la tine.

Îţi imaginezi ochelari cu lentila groasă, care pătrund ca razele X prin hainele mele

visezi la dioptrii care mă penetrează,

mi-o trag din cer pînă-n pămînt.

Vrem să ne scufundăm în rîuri, chiar dacă nu sîntem credincioşi,

Reclaim heaven, scrie pe insigna ta.

În drum spre casă ne ciocnim de un cerb,

e ameţit de farurile maşinii, dar chestia asta n-are nimic spiritual.

Înlemneşte ca tine, atunci cînd ţi se dă să ţii un bebeluş.

Nu lăsăm oale afară ca să adunăm apa de ploaie,

dar domesticim tot felul de vietăţi din pădure pentru a ne decora masa de seară.

Nu vă bălăngăniţi pe scaune, ar putea oricînd să redevină copaci.

Într-o vitrină, o maşină testează fotolii.

Par moi, şi asta ne trezeşte invidia.

Staţi aşa, am legat cumva lupul de un stîlp de iluminat?

Am ajuns să lăsăm manechinele să distrugă toate maşinile? Păcat, pentru c-am fabricat deja bîte de baseball la strung.

Dacă faci un aparat foto cu baterie solară,

trebuie să-l încarci timp de o oră pentru un singur cadru cu bliţ.

Vapoarele trasează brazde adînci în zgîrie-nori,

tu salvezi un far

şi toamna-şi aplică fardul strident, ca să dispară mai repede,

exact ca noi. Dar oare chiar ne transformăm în mizerie?

Foloseşte o mie de bliţuri atunci cînd mă bronzez.

Monumentul se prăbuşeşte în timp ce-l construim

şi mîinile-pasăre se strecoară prin crăpături, strălucind pe pereţii bucătăriei.

Mîinile noastre sînt desenate în formă de umbre

în formă de coţofene pe cearşafuri albe,

în funcţie de ce vrem să facem cu ele.

După o mie de ani, atingerea mea va fi atingerea cerului,

atingerea păsărilor părăsind un aeroport. Pînă atunci însă,

aş prefera să mă uiţi.

Înaintea prăbuşirii e întotdeauna linişte, la fel ca înaintea reinstalărilor complete,

obiectele pe care le găsim pe jos sînt comori înainte de-a fi găsite.

E ciudat cum hrănim vitele cu boabe de soia,

cum împărţim bulgărele de mizerie de parc-ar fi un buchet de flori.

Donăm sînge, dar primim pastile cu fier şi bem cafea pentru circulaţie.

Oţelul e contorsionat în jurul coapselor, dar după accident se înlocuieşte cu ghips,

obiectele albe par mai curate, ca de coral.

Traversăm gropile de gunoi pe furiş şi adunăm suveniruri,

vrei să te agăţi de cercei şi de fîşii din blugi,

înnebuneşte-i pe cei pe care i-ai salvat şi fă-i să uite de mulţumirile pe care le-au primit.

Te-nroşeşti la faţă – şi eroii nu se-nroşesc la faţă – cîntînd:

You make me like charity,

instead of paying enough taxes.

Dacă perforezi hîrtia cînd desenezi o hartă,

îţi iese ceva ca un sîngerete cînd, de fapt, e doar lavă.

Mă rog, tot aia e. E tare de tot locul ăsta,

nu se poate fotografia nici cu fulgere,

e ca o cutie poştală neagră care se hrăneşte cu felicitări.

Ştiu eu un loc în care nu ajung maşinile.

Zăpada e o sută de cofraje cu ouă în garajul în care exersăm.

Trebuie să te fotografiez atunci cînd fotografiezi lumina soarelui.

Răsăritul sau apusul? Care e prima fotografie?

Dacă aş acoperi lentilele cu mîna, aş putea să distrug un întreg ecosistem

În cazul ăsta ne poţi numi deplasaţi: tu vrei să prinzi lumina cu un snow-mobil.

Spune insulă neagră din nou, spune oglindă neagră,

spune ceva atît de frumos încît să-ţi vină să mori,

sau măcar s-adormi, s-o poţi lua de la zero.

Deşi zăpada e nesfîrşită,

ne înghesuim în acelaşi sac de dormit,

focul nostru de tabără e motorul supraîncins.

Oare o să ne-ncălzim mîinile deasupra apocalipsei,

o să ne holbăm şi-o să facem poze ca turiştii?

Mă uit la hărţile pe care le-am lipit de geam cu scuipat, ca pe nişte timbre. Ce fel de materiale ne-au mai rămas? Doar materialele noastre. Pe ce ne putem baza? Doar pe noi. Lumina ţîşneşte prin găuri sub formă de fascicole izolate. Sînt găuri făcute cu ace de gămălie în dreptul locurilor pe care le-am vizitat, căutat, explorat şi epuizat. Ţîşneşte prin lanţuri muntoase, recifuri submarine, catarge ţintuite de o cruce ivită dintre gheţari. Pupilele noastre minuscule, ca acele de gămălie străpungînd locurile şi numele lor inventate. Dar chiar dacă-i dăm nume haioase, deşertul rămîne tot deşert.

Am ridicat steaguri improvizate din pături. Fîşii de material destrămate, pîrlite, împletite, ca nişte exponate. Probabil că mai demult, deşerturile au fost nişte oraşe cu nume adevărate. Simt că am dreptate, o imagine îmi apare în memorie, dar casca mea localizează sursa undeva în afara mea, îmi arată ceva dincolo de raza de acţiune. Nici una dintre amintirile noi nu e a noastră. Sînt pur şi simplu interceptate, ca nişte unde radio rătăcite. Şi toate deşeurile astea vechi, care plutesc în spaţiu, se ridică la suprafaţă în conştiinţa mea.

Traducere de Gabi Iftimie