OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marginalitatea, asumată sau doar enunţată, este una dintre temele predilecte ale discursului poetic contemporan. Ea ocupă un loc foarte important şi în poezia lui Nicolae Coande, prezentă încă din volumul de debut, intitulat chiar În margine (1995). Însă, toată poezia sa este un manifest împotriva marginalităţii, prin efortul de a-i conferi un sens şi de a o converti în ocazie favorabilă introspecţiei. Căci, departe de lumea dezlănţuită, poetul avea posibilitatea de a se adînci, cu răbdare, în sine, de a fora atent, pentru a scoate la suprafaţă autenticitatea cea mai profundă a fiinţei. Ceea ce nu însemna un refuz al lumii, ci o încorporare a ei. Şi acest fapt se manifestă progresiv, în următoarele volume, în Fincler (1997) şi Fundătura Homer (2002), dar mai ales în Folfa (2003), cînd discursul, uneori prolix şi aluvionar, forţează limitele coerenţei spre a lăsa loc exprimării sinelui, după cum anunţă autorul prin intermediul unui motto aparţinîndu-i lui Pier Paolo Pasolini: „Ori să te exprimi şi să mori, ori să rămîi neexprimat şi nemuritor“.

 

O urmare mult mai evidentă a alegerii sale este cel mai recent volum, intitulat Vînt, tutun şi alcool şi apărut toamna trecută în eleganta colecţie de poezie a Editurii Brumar. Deşi nu renunţă nici aici în totalitate la explorarea interiorităţii, poetul accentuează mult mai mult latura sa diurnă, socială, exterioară, iese în lume, se expune, ia atitudine. Intenţia este vizibilă chiar din titlu, vîntul fiind un element exterior/de exteriorizare – spre deosebire, de exemplu, de ploaie, care invită la intimitate – şi care, indiferent de intensitate, are tendinţa de a modifica starea lucrurilor, de a răvăşi ceea ce atinge. Mai mult, tutunul şi alcoolul nu sînt decît nişte agenţi – cei mai banali şi, poate, cei mai eficienţi – care incită la exteriorizare, la exprimarea adevărului subiectiv, a autenticităţii dincolo de consecinţe. Tentaţia şi riscul acestei ieşiri din sine sînt egale şi îşi pun amprenta definitiv pe scriitura lui Nicolae Coande: apar personaje şi situaţii reale, biograficul transpare de peste tot, tonul se schimbă, pierde din gravitate, devenind ironic pînă la sarcasm, cu nuanţe de caricatură şi pamflet. Cu toate acestea, majoritatea poemelor, în loc să devină arborescente şi să se dilueze, capătă aspectul unor notaţii pasagere şi conjuncturale, comprimate şi retuşate mai apoi în cîteva linii de forţă.

 

Poemul care deschide volumul – Un poet în brooklyn – este o artă poetică prin intermediul căreia Nicolae Coande reafirmă viziunea spaţială asupra literaturii. Putem vorbi chiar despre o geo-poetică, prin faptul că spaţiul geografic, cel ontologic şi cel estetic se întrepătrund şi se intercondiţionează. Cartografierea punctelor unde locuiesc poeţii din Craiova, dincolo de ironiile aferente servite cu simpatie, comunică o schemă a regîndirii spaţiului poetic prin intermediul spaţiului fizic, încărcat, şi el, de fantasme ficţionale. Alternativa Brooklyn, pentru care optează poetul, este tot una puternic ficţionalizată, căci aici cartierul new-yorkez reprezintă un areal impregnat de toate semnele culturale – este pomenită şi Susan Sontag la un moment dat – pe care poetul ar dori să şi le apropie şi în care – pentru că „e la modă“, ne asigură, ironic, acesta – ar dori să îşi petreacă propriul destin. Deşi susţine că nu regretă nimic, perspectiva e atrăgătoare, chiar şi aşa, privită cu suspiciune amuzată, căci spaţiul autohton, amestecat şi ignobil, este complet indezirabil, chiar dacă, printr-o inversiune favorabilă, într-un moment privilegiat, poezia ar putea fi cea care l-ar înnobila („Ai habar cum îi găseşte poezia pe poeţi/ în locuri atît de comune?/ Nu ştiu nici eu – dar ar trebui într-o zi/ să redefinim ce înseamnă comun“).

 

Dar ce îl irită, de fapt, pe poet?! Aproape tot ceea ce ne irită pe toţi şi încă ceva în plus: „strigătele gregarilor din hala de peşte/ literatură cu solzi pe ochi“, „lumina altora care pute“, „femei plătite să reverse căldură“ (La jumătate), „Marile cururi din infernul vesel cra-/ iova“, „vorbele de căcat ale unuia/ adîncit în morală“ (O meserie de dobitoc) etc. Dincolo de reacţia firească de repulsie, foarte potrivită este imaginea aceasta de „infern vesel“, căci lumea este aşa cum este şi soluţiile sînt aproape nule. Rezultă fie o ironie dezabuzată, o saţietate care nu poate face pasul spre revoltă manifestă, fie o revoltă cu consecinţe minime, mai ales în planul raportării personale, şi al cărei punct maximal rezidă în lexic. Alteori, contextul nu trezeşte o reacţie de respingere a realităţii, ci se întoarce tot împotriva sinelui, de multe ori poetul surprinzîndu-se într-o stare de degradare, descrisă în tuşe expresioniste, sau într-o aporie ontologică căreia nu i se poate decît supune: „Anul acesta iluzia că sînt în viaţă/ e mai groasă decît praful/ de pe geamul din bucătărie/ intru şi ies ca un gîndac din pantof/ laptele doarme în carne/ umbra mă tîrăşte afară/ ceva oriental îmi străbate şira spinării/ sfoara îmi iese din cap/ şi vibrează o clipă./ Înghit cîrligul acesta cu nepăsare“ (Sfoara); „sînt pe punctul de a deveni o ruină şi asta mă bucură“ (Graffiti); „sînt antrenat să pierd totul“ (Un amănunt de prisos). Mimarea mecanismelor sociale, ipocrizia raporturilor umane, sentimentul acut de parodie generală, de carnaval abject, de bîlci provoacă dezechilibrul interior, inclusiv propria pornire spre ironie fiind amendată cu un sarcasm amar sau convertită în autoironie: „Ce-am rîs la urmă/ îmi dă şi azi pe nas şi pe gură“ (Casanova în craiova) sau „azi sînt nervos ca unul căruia nu i-a reuşit/ intrarea în academie“ (Îi lovesc).

 

După cum spuneam şi la început, volumul este pigmentat cu diverse personaje cu corespondent în real, uneori numele lor sînt date ca atare – C. Rogozanu, Liiceanu, Firan, Andrei Codrescu, Simona (Popescu) etc. –, alteori sînt distorsionate din raţiuni expresive: „Maestrul scornişteanu, directorul“, „canţîr corectorul“, „Vebuciu ontocratorul“, „solonhoţul“ etc. Ele asigură un oarecare pitoresc poemelor de frondă, din nou o frondă ce pare conjuncturală, dar sînt şi o capcană întinsă tocmai poeziei, căci nu asigură arealului o identitate distinctă şi unitară, precum un Sorescu în La Lilieci, şi, pentru un receptor „profan“, căruia îi lipsesc referentul şi contextul, ajung să paraziteze chiar şi imaginile conexe şi să opacizeze total sensul discursului poetic (de exemplu, să ne gîndim că nu ar fi prea mare impactul traducerii unor astfel de poeme). Pe de altă parte, dincolo de aceste neajunsuri, ele ţin tot de cartografierea arealului ontologic despre care vorbeam mai sus şi explică mai bine diferitele dimensiuni ale acestui spaţiu.