Vintilă Horia este un caz singular în literatura română. În
primul rînd, prin privilegiul de a fi singurul român care a primit vreodată
prestigiosul premiu francez Goncourt (în 1960, pentru romanul Dumnezeu s-a
născut în exil).În al doilea rînd,
pentru că este pentru prima şi ultima dată în istoria acestui premiu cînd
valoroasa distincţie este acordată, dar nedecernată. În al treilea rînd, deoarece
opera sa (romane, eseuri, publicistică, poezie, filozofie etc.) încă nu a fost
integrată în istoria noastră literară, preocupările din jurul persoanei sale
vizînd mai mult simpatiile politice din tinereţeaacestuia decît valoarea scrierilor. În decembrie
2006, un număr considerabil de oameni de cultură au semnat un manifest pentru
reabilitarea scriitorului şi un pas substanţial în acest sens l-a făcut Editura
Art, care a publicat în 2007 romanul O femeie pentru apocalipsă, iar anul
acesta a publicat o nouă ediţie a celebrului roman Dumnezeu s-a născut în exil,
în traducerea Ilenei Cantuniari, cu o prefaţă de Daniel Rops, membru al
Academiei Franceze. Cartea are anexate şi un dosar al premiului Goncourt 1960,
alcătuit de Marilena Rotaru (om de televiziune, care l-a cunoscut personal şi
s-a străduit încă din timpul vieţii scriitorului să-l facă cunoscut românilor
printr-un film documentar şi printr-o carte), precum şi un text testamentar al
autorului, scris în 1961.
Istoria unui premiu nedecernat
Vintilă Horia (n. 1915) este, ca şi colegii săi de generaţie
– Eliade, Cioran şi Noica –, un intelectual care, în tinereţe, a căzut pradă
ideologiei şi care s-a deşteptat brusc, fără însă ca păcatele să-i fie iertate.
În ultimii ani din deceniul al treilea, Vintilă Horia s-a arătat pentru o
scurtă perioadă admiratorul lui Hitler, a preamărit miracolul fascist şi a
criticat democraţia, în articole publicate în revistele Gîndirea şi Sfarmă
Piatră (Zigu Ornea a selectat din presa vremii astfel de articole).S-a dezis repede de aceste simpatii,
condamnînd legionarismul în articolele următoare, motiv pentru care a şi fost
demis de către guvernul legionar de la Ambasada Romei, unde funcţiona ca ataşat
cultural şi unde există suspiciunea că fusese numit graţie admiraţiei declarate
pentru Mussolini. Din august 1944 pînă în 1945 a fost prizonier într-un lagăr
german, împreună cu soţia sa, fiind eliberat de englezi. După război, a emigrat
în Spania, Argentina, Italia, fiind condamnat în lipsă de către regimul
comunist la muncă silnică pe viaţă. S-a stabilit în Spania, unde a şi scris
romanul Dumnezeu s-a născut în exil, cu care a cîştigat în 1960 valorosul
premiu, receptarea critică fiind una superlativă, în cele mai prestigioase
reviste culturale din ţările occidentale. După anunţarea onorantului premiu,
autorităţile comuniste din România au intervenit şi, cu ajutorul comuniştilor
francezi, i-au fabricat lui Vintilă Horia un dosar menit să-l transforme pe
acesta într-un înfricoşător legionar antisemit. Influenţaţi de surprinzătoarele
„dezvăluiri“, criticii care îi apreciaseră romanul se răzgîndesc. Demn, Vintilă
Horia refuză să primească premiul, între el şi mediul cultural francez
nemaiexistînd comunicare (Sartre a fost unul dintre cei care l-au judecat cel
mai aspru pe scriitorul român). Scandalul însă va atrage după sine traducerea
cărţii în peste 15 limbi, valoarea estetică trimiţînd în plan secund problemele
de etică din tinereţea autorului. „Reconsiderarea“ lui Vintilă Horia în România
a întîmpinat şi întîmpină încă probleme. Astfel, apelul din 2006 a stîrnit o
reacţie vajnică din partea lui Laszlo Alexandru, care refuză operei dreptul de
a vorbi de una singură, negînd posibilitatea de a exista frumuseţe artistică şi
intelectuală fără frumuseţe morală (deşi această „lipsă“ e valabilă doar pentru
o scurtă perioadă istorică).
Plecînd de la un fapt istoric real – exilul poetului latin
Ovidiu la Tomis –, Vintilă Horia scrie o ficţiune ilustrativă, avînd drept
sursă o preocupare de ordin intelectual. Romanul Dumnezeu s-a născut în exil
este un jurnal intim ce surprinde opt ani din exilul poetului izgonit de la
Roma şi are în centrul său condiţia tragică a exilatului de pretutindeni şi din
orice timp, tragism generat de incompatibilitatea dintre nevoia de libertate a
omului şi constrîngerile regimurilor totalitare, indiferent de natura lor. Cu
atît mai mult cu cît este vorba despre un artist – cazul exemplar al omului
care suferă şi care îşi transformă suferinţa profundă în artă. Iubirea şi
religiozitatea sînt temele conexe care vin să susţină ideea pe care Vintilă Horia
a enunţat-o sau a sugerat-o de mai multe ori: toate imperiile decad, nu
supravieţuieşte decît imperiul etern al spiritului.
Poetul este alungat de la Roma deoarece textele sale din
Arta iubirii ar fi corupt tinerii, în special pe Iulia, nepoata lui Augustus,
şi pentru că Ovidiu ar fi adoptat filozofia pitagoreică, filozofie ce submina
autoritatea zeilor şi, implicit, puterea împăratului. Fiind considerat un
pericol pentru imperiu şi pentru dictatura militară întruchipată de împărat,
este exilat la Tomis. Ovidiu se trezeşte într-un infern terestru şi imaginar,
privirea străină fiind frapată de barbaria localnicilor geţi, aflaţi la
mijlocul intereselor şi influenţelor romane şi greceşti. În acest ţinut aproape
sălbatic, cu vînturi şi friguri nemaiîntîlnite, cu oameni omorîţi de lupi şi
lupi omorîţi de oameni, poetul nu se poate desprinde de tot ce însemnase Roma
pentru el. Singurătatea este de nesuportat: „Mi-e teamă şi mi-e frig, iar zeii
nu există“. În această frază se află concentrată întreaga dramă a poetului care
se află, de fapt, în căutarea unei alte forme de spiritualitate, în căutarea
unui alt Dumnezeu. Aici poetul se eliberează definitiv de credinţa în zei,
găsind mîntuirea prin credinţa în Isus. Aici descoperă puterea binefăcătoare a
suferinţei menite să schimbe omul şi înţelege resemnarea din Mioriţa pe care o
cîntă geţii. Aici descoperă tăria iubirii pure, ce nu are nimic în comun cu
orgiile de la Roma, deşi nu lipsesc din viaţa sa de aici nici astfel de iubiri.
Exilul este o probă iniţiatică
Decăderea, cruzimea şi cenzura de la Roma sînt
contrapunctate cu valorile creştine din Dacia, necucerită încă de romani.
Exilul este o probă iniţiatică, ce nu-l schimbă doar pe omul Ovidiu, ci şi pe
scriitorul care nu se mai vede în stare să scrie aşa cum o făcea la Roma, deşi
îi înalţă încă ode lui Augustus şi apoi lui Tiberiu, în speranţa că va fi
reprimit la Roma. „Catastrofa“ exilării înseamnă, paradoxal, cîştigarea
libertăţii: „Gata cu zeii în proza mea, gata cu eroii, fără metafore
mitologice. Sînt liber, în taină, să scriu aşa cum gîndesc şi cum trăiesc“.
Exilul înseamnă un itinerariu al re-cunoaşterii de sine: „Abia cînd am ajuns,
dezrădăcinat din trecutul meu şi din toată falsitatea care l-a alcătuit, m-am
descoperit pe mine însumi [...], m-am putut apleca liber asupra sufletului meu,
fără silă, fără teamă şi fără umilinţă“. Exilul înseamnă, odată cu descoperirea
unei noi religii, şi descoperirea unei noi posibilităţi umane, căderea
iluziilor, înţelepciune. Aceste valenţe ale exilului nu sînt valabile doar în
cazul lui Ovidiu, al lui Vintilă Horia, ori al lui Isus, ci, sugerează autorul,
în cazul tuturor oamenilor, izgoniţi din Rai şi exilaţi pe pămînt. Orice om se
poate considera un exilat, aşa cum orice om se poate considera un Augustus:
„Fiecare dintre noi este un Augustus, stăpîn peste un imperiu fără limite care
ne dă de furcă clipă de clipă“. Din loc în loc, se revarsă şi orgoliul rănit al
poetului, atunci cînd se compară cu Augustus: „Eu sînt poetul, el nu este decît
împăratul“, sau chiar cu Dumnezeu: „Dacă cerul e gol, aşa cum cred, acest
Dumnezeu trebuie să fie tare mic şi tare singur în mijlocul unei tăceri şi unei
solitudini insuportabile. Acest Dumnezeu unic, în fond, probabil că-mi seamănă,
măcar prin latura asta“.
Aceste mize tematice sînt subminate, din loc în loc, de o
morală prea limpede, expusă la modul didactic, marea reuşită a cărţii
înregistrîndu-se la nivel stilistic, textura frazei lui Vintilă Horia fiind una
delicată, din care se desprinde o expresivitate emotivă. Lirismul se infuzează
discret, creînd o atmosferă poetică, misterioasă şi tulburătoare, ce potenţează
frămîntările lăuntrice ale personajului.
În foarte multe pagini, atenţia scriitorului nu se mai
concentrează însă pe aventura iniţiatică a lui Ovidiu, ci pe specificul naţional
al Daciei, Vintilă Horia putînd fi lesne apropriat de către protocroniştii de
ieri sau de azi, prin viziunea idilică pe care o propune asupra Daciei. Se pare
că şi Vintilă Horia a căzut în ceea ce se numeşte „dacomanie“ sau „tracomanie“.
Autorul dezvoltă o retorică ce exaltă dacii, popor fără egal, cu zei ca-n
basme. Dacia este o ţară săracă, ce se află însă „în centrul lumii“,
atrăgîndu-i şi pe romani, şi pe greci, neacceptînd însă tiranii care fac
cale-ntoarsă de la hotarele ei. Cu timpul, tărîmul acesta, barbar la primul
contact, va prinde un alt contur, va deveni un ţinut din lapte şi miere, patria
lui Zamolxe şi patria ideală a lui Isus, care s-a născut la Ierusalim, ceea ce
echivalează cu o naştere în exil, pentru că, de fapt, Dacia ar fi fost patria
naturală a acestuia. Aici nimeni nu i s-ar fi opus, dar el nu şi-ar fi putut
împlini destinul. Zamolxe îi este nici mai mult, nici mai puţin decît un
precursor. Dacii sînt un popor religios şi paşnic cum nu a mai fost altul:
„Ambiţia lor nu e de a lipsi de libertate celelalte popoare, ci de a şi-o
păstra pe a lor, mereu aplecaţi spre idealul suprem pe care nici un dac nu-l
uită nici măcar o clipă: fericita veşnicie, dincolo de limitele acestui trup
pieritor, simbol al durerii şi al efemerului“. De asemenea, limba dacilor este
făcută pentru poezie, iar mesajul Mioriţei este unul profund, superior. Doar
dacii şi evreii au avut privilegiul de a-l cunoaşte şi de a-l slăvi pe
Dumnezeul unic. Tomisul devine „locul cel mai sigur din lume, oraşul libertăţii
şi al fericirii mele“.
Simbolistica unor astfel de locuri comune din interbelic
(Mioriţa, Zamolxe, dacomania, creştinismul ortodoxist) a fost decodificatăşi interpretată cu multă atenţie de către
Andrei Oişteanu, cu aplicaţie în special la opera lui Mircea Eliade. De o
astfel de analiză cred că are nevoie şi opera lui Vintilă Horia.
Vintila HoriaTulbure Andreea - Marti, 20 Ianuarie 2009, 09:00
viata acestui poet este o viata de fugar ceea ce il face sasi scrie exilul i ntr-o forma mai diferita.i aceasta carte-unele personaje din ea- se poate regasi orice persoana.Cum spune si vintil horia : "orice om se poate considera un exilat,asa cum orice om se poate considera un Augustus"
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters