Mitoş Micleuşanu s-a născut în
1972 în oraşul Bahcisarai (Crimeea). A absolvit Liceul de
Arte Plastice „Igor Vieru“ din Chişinău. A frecventat
(abandonat) Academia de Arte Vizuale „Ioan Andreescu“ din
Cluj-Napoca. Este pictor, scriitor, muzician, cofondator al
proiectului „Planeta Moldova“. A publicat Amokalipsis (Ideea
Design & Print, 1999), Organismecanisme (Editura Ziua, 2002),
Tuba Mirum (Editura Pontica, 2004), Kasa Poporului (Editura Polirom,
2008). Despre ultimul roman publicat, autorul afirmă: „Kasa
Poporului este o carte patologică despre un sistem patologic, o
scriere alienată, perversă, crudă şi sinistră, aşa cum nu ne
place, dar aşa cum sîntem undeva în adîncul
nostru, atîta timp cît rezistăm într-o lume unde
aceste calităţi fac legea!“
Salutare, Mitoş. Cînd lumea aude
numele tău, inevitabil face legătură cu Planeta Moldova, cel mai
cunoscut proiect al tău de pînă acum. Asta te ajută sau îţi
dăunează, ca scriitor? Apropo, ce se mai întîmplă
cu/prin Planeta Moldova?
Cu Planeta pregătim o carte
sîngeroasă, ilustrată de Roman Tolici, care va apărea la
Editura Cartier. Se numeşte Nekrotitanium şi este un „thriller
moldovenesc“ cu nuanţe cyberpunk. Dacă mă ajută sau îmi
dăunează Planeta? Cum să-mi dăuneze, este un proiect de suflet, o
parte din mine! Nu este o afacere, este un mod de a fi. Scrisul, la
fel. Din cîte am observat, Planeta e percepută de unii ca
fiind un proiect sincer, iar de alţii, ca fiind unul obscen. Cei
care strîmbă din nas sînt puritanii, adică cea mai
obscenă specie de pe glob. Dacă omul s-ar manifesta sincer, fără
măştile acumulate în timp, lumea s-ar reduce la un abator, la
un spital şi un campus pentru orgii.
Abia ai publicat Kasa poporului, un
roman la care ai lucrat multă vreme. Acum, la cald, eşti mulţumit
de cum a apărut cartea? Coperta, textul? Ai face schimbări la
ediţia următoare, dacă va fi o altă ediţie?
Cartea, odată ajunsă pe raft, nu mai
aparţine scriitorului. Semnătura este pretenţia orgoliului nostru.
Dacă ar fi interzise semnăturile, literatura ar fi cu zece paşi în
faţă, fiindcă mulţi scriitori nu-şi dau drumul de frică pentru
imaginea lor! De fapt, scriitorul este un „receptor–emiţător“,
iar scrierile sale nu-i aparţin exclusiv. Există mulţi factori şi
multe persoane care contribuie la modul de a gîndi şi de a fi
al scriitorului. O carte este rezultatul unor interferenţe
existenţiale. Iar în legătură cu următoarea ediţie, sînt
cam maniac, aş schimba multe, aş tăia, aş adăuga. Mulţumirea
scriitorului este primul pas către plafonare.
Scriu „sincopat“, nerezolvat, incoerent
Cum ţi se par primele reacţii din
partea criticilor şi a cititorilor? Cum citeşti cronicile din
reviste şi însemnările de pe bloguri despre cărţile tale?
Reacţiile sînt diverse,
criticile la fel. Cele negative sînt bune, fiindcă te provoacă
să fii mai incisiv, iar cele pozitive sînt mai puţin
constructive, fiindcă îţi „masturbează“ ego-ul. Totuşi,
m-a dezamăgit faptul că unii critici şi-au imaginat că eu aş
urmări închegarea, finalizarea, cursivitatea sau dezlegarea
textului. Eroare... Eu resping ideea de finalizare sau dezlegare a
textului, fiindcă nu urmăresc rezolvarea lui, ci mai degrabă
deschiderea spre orice îşi închipuie cititorul. Scriu
„sincopat“, nerezolvat, incoerent sau clişeizat, fiindcă aşa
văd lumea, incompletă, clişeizată şi dogmatică, în
încercarea ei de a răspunde normelor socio-cultural-politice.
Iar privitor la revoltă sau manifest, acestea sînt, după
mine, „dogmele„ antidogmatismului. Din această cauză prefer un
soi de investigaţie în timp real, o „auto-terapie„ bazată
pe improvizaţie şi renunţare la normal, raţional, închegat
sau finisat. Din păcate, mulţi critici gîndesc prea
determinist, prea cauzal şi nu rezistă tentaţiei de a-şi etala
virtuţile de specialişti. Literatura nu trebuie să fie cumva
anume. Criteriile generează trenduri, branduri. Eu nu cred în
ele. Nu cred în literatura formată şi nici în scriitori
formaţi. În opinia mea, scriitorul este într-o continuă
dezvoltare, preluată, continuată şi ramificată după moartea lui
de alţii. Asta asigură „nemurirea“ literaturii ca întreg.
Îţi mai aminteşti cum (şi de
ce) ai început să scrii Kasa poporului? Ai schimbat mult în
timpul scrierii sau ai urmat un plan bine gîndit dinainte?
În total, am lucrat la ea vreo
cinci ani. Cu pauze, cu nemulţumiri, cu „eschive“. N-am urmat un
plan, după cum am mai spus. Mi-a răsărit în cap titlul Kasa
Poporului şi m-am apucat de scris. Prin 2003, i-am propus lui Andrei
Peniuc să lucrăm împreună la ea, într-o manieră mai
mult sau mai puţin dadaistă, dar n-a fost să fie. El s-a retras la
mănăstire, a renunţat la sportul, bălăceala şi sevrajul ăsta
industrial. O vreme, am abandonat proiectul, dar titlul a fost o
provocare serioasă şi n-am rezistat.
Eu scriu ce-mi „trăsneşte“ prin
cap
În celelalte două cărţi ale
tale, Organismecanisme şi Tuba Mirum, totul avea o poantă, o logică
(oricît de „abstractă“ ar fi fost), un subiect, un narator
şi personaje care puteau fi considerate reale, un fir „roşu“ pe
care-l puteai trage după tine în timpul lecturii şi după
care te puteai ghida, ca cititor. În Kasa poporului nu avem
personaje distincte, nu avem nici un subiect fluent, o avem doar pe
dactilografa care-şi povesteşte biografia, chiar dacă în
primele pagini avea altă menire – doar să scrie ce-i va dicta
autorul la telefon, romanul. Pînă la urmă, cine cui dictează?
Cine e dictatorul? Autorul cărţii ne poate spune ce se întîmplă
cu acel roman pe care naratorul voia să-l dicteze?
Într-adevăr, este vorba de o
scindare, unde nu-mi este nici mie clar cine scrie, dactilografa sau
naratorul. Nici nu vreau să-mi fie clar. Este confuzia
„post-traumatică“ a subiectului care nu este sigur dacă a păţit
ceva sau îşi închipuie. E vorba şi de reprimare.
Dincolo de asta, există nebunie autentică, indescifrabilă, şi
nebunie simulată. Este greu să păcăleşti specialiştii, dar am
citit despre cazul unui „pacient“ care a simulat nebunia vreo
zece ani ca să scape de pîrnaie, pentru o hoţie măruntă. El
era clar un mare actor, fiindcă a fost internat şi i-a dus de nas
pe doctori, cu testele lor complexe, greu de păcălit. Multă lume
cochetează cu celebrul slogan: „Vai ce nebun(ă) sînt!“.
Dar tocmai aceştia suferă de normalitate excesivă. Pe cînd
„marginalii“ ne dau clasă la capitolul experienţă, imaginaţie,
emoţie, suferinţă, delir. Nici o psihiatrie sau psihologie nu va
înţelege vreodată „cauza ultimă“ a nebuniei. Dimpotrivă,
medicina, şi în special farmaceutica, generează
(voluntar-involuntar) noi şi noi patologii. Iar schizofrenia este un
diagnostic schizofren.
E foarte multă violenţă în
Kasa poporului şi foarte multe cuvinte „urîte“, înjurături
şi imprecaţii obişnuite şi ingenioase, vulgare, sadice şi
masochiste, chiar şi denumirile sînt „pe invers“ faţă de
cele din cotidian – templul Deznădejdii, Splaiul Dependenţei,
Palatul Decadenţei, Aleea Sacrificaţilor, Abandonaţilor,
Perversităţii, Piaţa Boschetarilor, Dictatorilor, Osîndiţilor,
Pavilionul Disperării, Pasajul Aurolacilor, Catedrala Foamei,
Bulevardul Sfîrtecării, Chinului, Cheagului, Fabrica de Sînge,
Statuia Porcului, Arcul Damnaţilor, Şoseaua Stagnării,
Nimicniciei, Mizeriei, Jegului, Sevrajului, obeliscul Torţionarilor,
Nesătuilor, Depravaţilor, Sinistraţilor, Uzina de Putrefacţie,
Abuzaţilor, Umiliţilor, Desfiguraţilor, Pîngăriţilor,
Violatelor, Aleea Disperării, Avortonilor... Te-ai distrat scriind
cartea sau ţi-a fost greu la scriere? De ce a durat atît de
mult scrierea romanului?
Violenţa din cartea mea este floare la
ureche faţă de violenţa ce ne înconjoară. „Ciuliţi“
ochii şi veţi observa negreşit cum, în acest moment, mor
sincronizat copii cu arsuri de la bombele cu fosfor, spre exemplu.
Chiar acum, sute de fete sînt violate şi torturate în
beciuri izolate fonic! Chiar acum, este ucis undeva un copil. Urăsc
oamenii care strîmbă din nas şi ignoră aceste aspecte,
fiindcă – vezi, Doamne –, sînt oripilaţi. Violenţa vine
din interiorul nostru şi este menţinută la un nivel de plutire,
aşa cum statul menţine traficul de droguri la un anumit nivel, nici
prea-prea, nici foarte-foarte, fiindcă aduce tone de bani. Oamenii
cred că au scăpat de comunism, dar uită că au copilărit şi s-au
format în comunism, deci conţin comunism în sînge.
Acuma au scăpat, cică, au preluat alte modele, occidentale, dar
gura tot le duhneşte a comunism, mai ales parlamentarilor. Pentru
mine, comunismul şi capitalismul sînt două nuanţe ale unui
singur principiu: „totalitarism“. La comunişti era „Totul
pentru toţi!“, la capitalişti e „Oricine pentru orice!“,
adică „Toţi pentru totul!“. Capitalismul este un frate mai
îngrijit, mai parfumat şi mai fardat al comunismului. Un
„tîrf“ şmecher şi seducător, dar steril.
În afară de poemul conturat cu
cuvinte boldate pe tot cuprinsul romanului, ce alte experimente ai
ascuns prin Kasă...?
Eu nu urmăresc un experiment. Eu scriu
ce-mi „trăsneşte“ prin cap, încercînd să nu
filtrez şi să nu mă autocenzurez. Am observat că analiza excesivă
sau căutarea unui anumit mod de a scrie duce la „constipaţie“
creativă. Nu trebuie căutat un mod, o tehnică sau o metodă anume.
Dai la o parte prejudecăţile şi modelele. Renunţi la tezisme.
Surzeşti la teoriile specialiştilor care „ştiu ce este
literatura“ şi scrii, pur şi simplu. Dacă nu vrei, nu scrii. Tot
acolo ajungem.
Dacă ar citi Kasa poporului cineva
care habar n-are de simbolistica istorică a clădirii numite Casa
Poporului, romanul ar avea mult de pierdut pentru acel cititor? Nu
te-ai gîndit să scrii un „cuvînt înainte“ cît
de cît lămuritor? Ce trebuie să ştie cititorii înainte
de a începe lectura acestui roman experimental al tău?
M-am gîndit la o postfaţă, dar
am impresia că apelăm la prefeţe sau postfeţe atunci cînd
nu sîntem convinşi că lucrarea este suficientă. Iar dacă
cineva pofteşte detalii „reale“ despre Casa Poporului, să
meargă la arhivă, să intre pe net, să citescă presa, s-o caute
pe Anca Petrescu etc., etc. Pe mine mă preocupă culisele culiselor.
De la bunica mea am învăţat
multe „elemente de suspans narativ“
Cum au reacţionat neamurile apropiate
după publicarea acestei cărţi? Părinţii, fratele, bunica (am
văzut-o într-o emisiune şi mi-a părut chiar mai artistă
decît tine şi decît Florin, vărul tău, cu care ai
fondat Planeta Moldova)?
Tatăl meu mi-a spus: „Mi-a plăcut
cum ai pus problema. E cît se poate de real ce ai scris. Cam
aşa a fost, cam aşa e“. Mama nu citeşte asemenea „orori“,
din fericire. Soţia mea rezonează la aşa ceva..., nu se omoară
după omoruri, dar are mult umor. Am scris împreună o grămadă
de aberaţii. Iar bunica, într-adevăr, este autenticitatea
întruchipată, fiindcă n-a fost dresată, ca noi, în
instituţii „rafinate“ şi nu poartă epoleţi de entelectoal.
Adică nu poartă măşti. Ea este sinceră, firească, foarte
creativă şi are umor cît cuprinde. De la ea am învăţat
multe „elemente de suspans narativ“.
Mitoş, acest ultim roman al tău parcă
nu are sfîrşit, parcă nu se termină. Te-ai gîndit să
faci altă încheiere a Kasei...? De ce ai lăsat-o în
coadă de peşte? Nu ţi-e milă de cititori?
Kasa nu are încheiere. Nimic nu
are încheiere. Eu nu scriu pentru a satisface aşteptările
cititorului. Scriu ce-mi vine, iar apoi caut anumite conexiuni,
construiesc nişte „scheleţi“, pun la cale mutaţii, ajustez,
amputez, deformez. Mă preocupă chirurgia textuală, nu cea
estetică. Totuşi, cea mai mare provocare ar fi să scriu cît
mai prost posibil. Cît mai clişeizat, penibil şi pueril. Este
dificil aşa ceva, dar nu imposibil. Prea multă lume scrie bine în
ziua de azi, şi e strigător la cer. Trebuie să facem ceva în
acest sens!
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters