OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

HBO România a avut, pe 1 mai, o iniţiativă excelentă. A oferit cinefililor „o zi a filmului românesc“. De la vremea prînzului şi pînă mult după miezul nopţii, HBO România a oferit următoarele creaţii cinematografice (lungmetraje, scurtmetraje şi documentare): Circul vesel – regia: Claudiu Mitcu, Caviar (Icre negre) – regia: Răzvan Săvescu, Trenul foamei – regia: Viorel Timaru, Căutare – regia: Ionuţ Piturescu, Derby – regia: Paul Negoescu, Căpşuni în aprilie – regia: Cornel Mihalache, Medalia de onoare – regia: Călin Peter Netzer, Oxigen – regia: Adina Pintilie, Colivia – regia: Adrian Sitaru, Lord – regia: Adrian Sitaru, 10 – regia: Dorian Boguţă, Apele tac – regia: Anca Miruna Lăzărescu, Aurora – regia: Cristi Puiu, The Shukar Collective Project – regia: Matei-Alexandru Mocanu, Marţi, după Crăciun – regia: Radu Muntean. Dintre aceste filme, cîteva au fost premiere la HBO: Căutare, Căpşuni în aprilie, Oxigen, 10, Apele tac şi Aurora – noul film al lui Cristi Puiu, care a avut recent premiera pe ecranele româneşti, după ce, în 2010, a fost prezentat la Festivalul de la Cannes, în cadrul secţiunii „Un Certain Regard“.

 

Cred că, prin Aurora, ajungem deja, aşa cum scria criticul nostru de film, Mihai Fulger, la „un posibil nou început al Noului Cinema“. Întotdeauna, filmele lui Cristi Puiu au produs o cotitură în cinematografia românească, au fost inspiratoare, au creat o generaţie care a conştientizat puterea alternativei, care a ştiut că trebuie să facă altfel de filme, să pună între paranteze aproape tot trecutul filmic românesc, să-l conteste pe Sergiu Nicolaescu şi să nu-l proslăvească pe Lucian Pintilie. Ştacheta lui Cristi Puiu a fost ridicată sus, aşa că, în ultimul deceniu, s-au cernut valorile. El a fost buşteanul care a lovit în poarta ferecată pînă a rupt-o.

 

De la Marfa şi banii (2001), film care a revoluţionat, în primul rînd, modul în care se vorbeşte în filmele româneşti, limbajul frust fiind asimilat limbajului natural, trecînd prin scurtmetrajul premiat cu Ursul de Aur în 2004, Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, care a sondat derizoriul şi inadaptarea în postcomunism, amintind de Moartea domnului Lăzărescu – extraordinară lecţie despre indiferenţa umană – şi ajungînd la Aurora, toate aceste creaţii au stîrnit, au provocat, au creat emulaţie, epigonism şi, probabil, invidie. Au fost filme făcute din durere, din exasperare, din refuzul poncifelor. Şi cred că Aurora se înscrie în linia filmelor-hotar făcute de Cristi Puiu. Sigur, comozii şi plafonaţii, care merg la film să ronţăie floricele, vor exclama: „ei, ce mare lucru a făcut Cristi Puiu, a luat un motiv deja banalizat – criminalul în serie – şi a încercat să-l complice, de ne-am plictisit, aşa de tare ne-am plictisit, că am părăsit sala de cinematograf după o jumătate de oră“. Există spectatori care au dreptul să părăsească sala de cinematograf, există spectatori care pot pleca dacă nu se hlizesc la o scenă de sex, există spectatori care merg la film să se destindă. Ei, bine, nu acelor spectatori li se adresează Cristi Puiu.

 

Aş avansa o ipoteză legată de Aurora. Dar dacă Cristi Puiu dă o palmă usturătoare, un pumn cu rezonanţă celor care, prin educaţie, prin tradiţie, prin tabuurile familiale, ajung să fie nişte fantoşe? Dacă Cristi Puiu spune lumii întregi: „fraţilor, ce fel de viaţă e asta, în care Vînătorul o scoate negreşit pe Bunicuţa din burta Lupului, în care copiii din clasa I fac repetiţii macabre pentru serbări îndobitocitoare?“. Ce fel de poveste mai este aceea, cum mai învinge binele răul, cînd întrebarea copilului de clasa I este: „Dar Bunicuţa, cînd a ieşit din burta Lupului, avea haine sau era goală, era dezbrăcată?“. Şi atunci, nu se sminteşte tot sistemul nostru de aşa-zise valori? Nu cumva sîntem inoculaţi, de copii, să credem că binele învinge întotdeauna răul, fără să ne întrebăm dacă Bunicuţa era goală/dezbrăcată cînd a ieşit din burta Lupului? Dar dacă Viorel, personajul interpretat de Cristi Puiu, îşi dă seama că e falsă lumea în care se mişcă, că a fost şi el un copil care a crezut în dexteritatea Vînătorului de a o salva pe Bunicuţa, şi acum descoperă goliciunea (trupească şi mentală) a lui, a celorlalţi? Mai există ceva care ne spune că Viorel s-a săturat! Este secvenţa din magazinul de pe Calea Victoriei, cînd nu acceptă „gogoşile“ vînzătoarelor. E dur, pentru că ele, bietele vînzătoare, încearcă să-l prostească.