Virgil PODOABA
Intre extreme.
Eseu despre poezia lui Aurel Pantea. Urmat de Nova Vita Nova de Aurel Pantea
Editura Dacia,
Colectia „Discobolul“, Cluj-Napoca, 2002, 128 p., f.p.
Desi publicistic a debutat inca de prin deceniul sapte si de atunci a fost mereu prezent cu cronici, eseuri si studii in paginile revistelor Echinox, Familia, Vatra, Tribuna, Viata Romaneasca s.a.m.d., Virgil Podoaba nu s-a grabit sa-si adune articolele intr-un volum (asa cum se poarta de la o vreme), ci a preferat sa astepte cu rabdare momentul prielnic debutului editorial. Acesta s-a produs cu citava vreme in urma cu un studiu ambitios dedicat poeziei lui Aurel Pantea, studiu care, cu siguranta, ar fi fost mult mai convingator, daca autorul lui ar fi renuntat la tonul encomiastic, pe de o parte, (orice discurs critic isi pierde credibilitatea din momentul in care criticul adopta o atitudine extatica fata de opera) si la o anumita retorica a suspiciunii, pe de alta parte. Cea din urma ii vizeaza pe comentatorii de poezie contemporana din Capitala care – rau-intentionati, cind nu opaci de-a dreptul – ar fi nesocotit valoarea unor poeti ca Aurel Pantea, Ion Muresan sau Dan Damaschin.
In Discursul de incalzire intilnim la tot pasul fraze polemice, la limita pamfletului: „Cam asa se explica s…t de ce poeti de forta vizionara a unor, spre a lua tot exemplul ardelenilor, Dan Damaschin, Ion Muresan si Aurel Pantea au ajuns, poate cu exceptia relativa a celui de-al doilea, la periferia atentiei criticii bucurestene, fiind intrecuti in prestigiu si notorietate de niste alexandrini vioi si fermecatori, dar nu mai mult, totusi, de regula, decit niste excelenti tehnicieni“. O astfel de atitudine – mai e nevoie sa o spunem? – tradeaza o suita de complexe, multe dintre ele destul de grave, dar nu imposibil de depasit, daca ne gindim ca, in orice terapie, exhibarea complexelor conduce treptat la exorcizarea lor.
Dincolo de aceste aspecte, cartea lui Virgil Podoaba ridica probleme de o reala insemnatate, cum ar fi, de pilda, cele referitoare la „fisura“ existenta in poetica generatiei optzeci, fisura care o submineaza permanent, dar o si defineste in ceea ce are ea mai original si mai provocator. Personal, sint intru totul de acord ca exista in aceasta zona cel putin doua feluri de poeti, „unii existentiali si chiar metafizici“, la care primeaza experienta revelatoare, vizionarismul, gravitatea, altii „tehnici“, inclinati catre ludic, ironie, livresc s.a.m.d., insa a privilegia prima tendinta in defavoarea celei din urma mi se pare cel putin la fel de hazardat ca si a absolutiza-o pe cealalta.
Lectura lui Virgil Podoaba se vrea, dupa cum singur marturiseste, una „sintonica“, tinind cont „in primul rind de genul de experienta revelatoare in care e antrenat s…t subiectul creator, de viziunea ontopoetica imersa in, ori emersa din poeme si de genul de imaginar propriu poetului, vazind tehnicile – scripturale si formale – in corelatie cu acestea“, dar opereaza, din pacate, ca si cum directia reprezentata de Aurel Pantea ar fi singura legitima (si legitimabila). In plus, imprumutind conceptul de imprezentabil de la Kant, via Lyotard, eseistul se straduieste sa ne convinga, fortind vizibil nota, ca poetul discutat e mai postmodern decit… postmodernii. Termenii pe care el ii utilizeaza (informul, inarticulabilul, reprezentarea negativa, negativitatea in genere), sint, ce-i drept, perfect adecvati in descrierea poeziei lui Aurel Pantea, dar profilul care se contureaza, dincolo de argumentele exegetului, este mai degraba acela al unui poet modernist.
In ansamblu, studiul lui Virgil Podoaba este unul temeinic, erudit si uneori chiar incitant. Cu toate ca limbajul, incarcat de pretiozitati (de exemplu, intr-un loc se vorbeste de „miscarea de regresiune spre punctul extrem al somei si psychei, spre biosul elementar si antroposul primar“, altundeva de „arheantrop“, de „katabasa“ s.a.m.d.), face destul de dificila lectura, volumul ramine un bun prilej pentru cititori de a se familiariza cu opera unui poet valoros si prea putin cunoscut.

