OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

După ce, pe la mijlocul anilor ’90, participase la primele reuniuni ale Cenaclului „Litere“ condus de Mircea Cărtărescu, Bogdan Dumitrescu a intrat în vîltoarea media – ca redactor la diverse posturi de radio şi TV, copywriter de succes, director de imagine, înalt funcţionar cultural, referent CNA... Nu a pierdut, totuşi, contactul cu scrisul, dovadă comentariile, eseurile şi fragmentele literare publicate în reviste culturale de prim-plan, ca şi mai puţin cunoscuta piesă de teatru Viaţa lui Max Ionescu (2006). Adevărul e că, în lumea copywritingului, cei mai creativi s-au dovedit a fi, la noi, absolvenţii de umanioare. Rămîne de văzut ce beneficii va avea şi literatura de pe urma experienţelor „media&advertising“. Riscul pentru un scriitor trecut prin ele este, zice-se, acela de a deveni el însuşi un simulacru (precum, să zicem, francezul Beigbeder), pierzîndu-şi „sufletul“. Nu-i cazul lui Bogdan Dumitrescu şi al întîrziatului său volum de debut, scos la 41 de ani. Autorul cunoaşte domeniul din interior, dar îl priveşte din afară, preluîndu-i, ca în artele marţiale, forţa şi deviind-o în beneficiul artei autentice.

Bogdan DUMITRESCU, SMS, Editura Polirom, Colecţia „Ego.Proză“,Iaşi, 2009, 200 p.

Deconspirarea tehnicilor de împachetare a realului în imagini şi strategii de manipulare comercială nu are loc în maniera didactic-teoretizantă a textualiştilor, ci prin plăsmuirea de poveşti stranii despre lumea construită de media şi despre mecanismele iluziei/ standardizării contemporane. Cum să-ţi salvezi sufletul de sub presiunea ei – iată „cheia“ volumului de faţă. Cele 29 de proze scurte şi foarte scurte reunite sub titlul minimalist de SMS (care nu trimite doar la Short Message System, ci mai ales la Save My Soul – vezi penultimul text al cărţii) au, într-adevăr – cum afirmă Mircea Cărtărescu pe coperta a patra –, linkuri către Borges, Cortázar sau postmodernii americani. Ele sînt, desigur, şi nişte variaţiuni pe tema „derealizării“ şi a „simulacrelor“ teoretizate de Baudrillard: sinopsisuri, scurtmetraje, videoclipuri, spoturi ce vizează condiţia existenţei (şi a creaţiei) în era consumeristă a imaginii globale.

Scenarii virtuale şi parabole fantaste

Alături de ingeniozitatea experimentală, de capacitatea de a spune mult în puţin şi de a creiona lumi ficţionale complexe din cîteva linii, o calitate maîtresse a prozatorului este claritatea şi precizia „tehnologică“ a discursului, naturaleţea cu care schimbă formulele, timpurile verbale şi persoanele narative. Ochiul povestitorului – căci naratorul e un povestitor fantast şi ludic, dublat de un regizor inventiv, virtuoz pe spaţii mici – panoramează dezinvolt ansambluri şi alunecă brusc, focalizînd asupra unor detalii. Deşi albă, scriitura nu e inexpresivă. Textele au un ritm interior al frazării şi un rafinament al decupajului care generează, mai ales în secvenţele pur fantasmatice, un lirism fluid, învăluitor, discret-melancolic. Iată o mostră din „Cu ochii închişi“ – una dintre bijuteriile volumului –, în care o întreagă biografie e surprinsă din off, prin intermediul unor indicaţii de regie privind fluxul percepţiilor de la naştere pînă la moarte: „Repetitiv pînă la saturaţie, gîtul mamei, cîteva feţe, bălăceala plină de săpunul-lapte, un ciucure de la marginea patului spre care avea capul îndreptat mereu, la care ţinea ca la o fiinţă. Spaţiul deschis al camerei, merge printre obiecte, el însuşi vizibil pentru prima oară. Privire în oglinda mare a casei, dar şi vedere din faţă, din perspectiva oglinzii. Primele animale, pisica, o gărgăriţă, primele contorsionări ale lumii din jur, pisica mare pînă în tavan, băieţelul din oglindă ieşea şi îl alerga de-a buşilea prin camera cu podeaua vălurind elastică pînă izbucnea în plîns...“. Şi aici, ca şi în „Povestire despre moarte“, privirea naratorului-regizor este una tandră, de o empatie în absenţa căreia textul ar risca să se dezumanizeze. Bogdan Dumitrescu e, fundamental, un estet şi un evazionist sceptic, a cărui inteligenţă artistică nu e servită, deocamdată, de un „suflu“ narativ pe măsură. Biografii, epoci istorice, universuri fabuloase, viziuni cosmice sînt programate şi aneantizate subit, ca nişte baloane de săpun, de un vizionar lucid.

Parabola operează în interiorul unor formule aiuritor de diverse: naraţiuni distopice despre lumea showbizului şi a publicităţii, cu ironii la adresa imbecilităţii political correctness („Ofertă“, „Hotărîre“, „Îmbunătăţitorii“, „Cu voie de la serviciu (fără diacritice)“, „Colaj“), utopii butaforice şi paradisuri artificiale exotice („Paradisul acum“, „Cimitirul particular“, „Memorial“), episoade groteşti de viaţă cotidiană („Paznic de zi şi de noapte“), cosmogonii parodice şi apocalipse măsurate statistic prin numărul de accesări al cuvintelor-cheie pe Internet („Cruzime pură“), epopei fantasy recondiţionate („Luptătorii cu ochii în lacrimi“), povestiri SF abracadabrante despre clonare („Dreptul la replică“) sau despre colonizarea spaţiului cosmic („De la Ocean la Lună“), scenarii psihologice („Reîndrăgostirea“, „Trecutul apropiat“), drame ale pierderii identităţii prin amnezie („Vacanţa cu trenul din Franţa“) sau schizoidizare („Singur(ă) pe lume“), colaje de secvenţe cvasipoematice din reclame („Below the line“), închipuiri compensatorii ale unor salariaţi anonimi („Sniper“, în care protagonistul se revanşează împotriva vieţii proiectîndu-se în ipostaza de erou al jocurilor pe computer), epică fantastic-evazionistă – „S.M.S. (Save My Soul)“ –, halucinatorie (strania „Vizitatorii“) sau „de aventuri“ (pasionanta „Fuga“), retrospecţii decadente despre „viaţa la bloc“ („Grădiniţa“), „fabule din trecut“ despre (in)comunicarea din comunismul tîrziu („Go Weast“, „O singură dată“) ş.a.m.d. Toate au „idei“ şi excelează în construirea – prin bricolaj artistic sau tehnologic ori prin închipuiri ale personajelor – de lumi alternative, imaginare. Ei bine, tocmai asumarea caracterului construit, artificial, chiar tezist le asigură paradoxala autenticitate ludică. Existenţa însăşi – ne face cu ochiul autorul – a ajuns prefabricată de Marile Mecanisme, iar realul nu mai e decît un efect al mass-mediei, reality show...

Evadări din captivitatea iluziei

Bogdan Dumitrescu excelează în arta incipiturilor percutante („La nouăsprezece ani, colonelul de cavalerie de la parter jurase la mormîntul logodnicei să nu se mai căsătorească niciodată“, „Cînd a apărut zvonul că mierlele din oraş au început să imite alarmele auto, se adunară ca la un semn“, „Au refăcut filme vechi. Era vorba şi despre bani, dar, în acelaşi timp, era modul ideal prin care puteau să răspîndească teza lor despre realitate şi ficţiune“ etc.), dar şi în cea a finalurilor surprinzătoare. Totul, de la ansamblu pînă la piesele sale componente, este regizat cu schepsis. Prima povestire („Început“) derulează în trei pagini, pe fast forward, filmul vieţii unei bătrîne pe nume Ioana (onomastica e rară în S.M.S., sugerînd o anume standardizare a identităţii personajelor), iar ultimul text al cărţii („Sfîrşit“) îl reia în ordine inversă, propoziţie cu propoziţie. Din nou, intensitatea poetică şi psiho-senzorială a discursului narativ se află at his best, excelent servită de contemplaţia nostalgică din afară: „Copilăria i s-a scurs prin faţa ochilor cu repeziciunea derulării în plină viteză a pozelor soarelui din geamurile unui tren în mişcare, a înţeles puţin din ce i se întîmpla, memoria nu i-a păstrat nimic cu început şi sfîrşit ş...ţ Cînd a fost sărbătorită de nepoţi, strănepoţi şi cele două fete care mai trăiau, Ioana a reţinut pentru totdeauna doar gustul fisticului ş...ţ. O pajişte în plin soare cu un cîine mare, alb./ Feţe pe care singura trăsătură clară erau gurile uriaşe, rîzînd, strigînd din apropiere de ea./ Mirosul de spirt albastru şi conturul unor mobile maronii lucind stins./ Sunetul vîntului. Un tavan cu îngeri la colţuri, pe care se joacă umbrele unor crengi./ Acestea sînt ultimele amintiri ale Ioanei“. Caracterul perfect circular, închis al cărţii sugerează o captivitate din care orice evadare e iluzorie. În „Fuga“, de exemplu, o „conjuraţie“ de salariaţi fug de la firmele unde lucrează pierzîndu-şi urma în „sălbăticia“ Carpaţilor, pentru a descoperi mai tîrziu că fuseseră tot timpul infiltraţi, filmaţi în direct şi lăsaţi liberi doar pe durata serialului de tip reality show care-i includea ca protagonişti. Există şi tentative de evadare fantasmatică într-un nebulos trecut comunist sau interbelic, într-o intimitate ameninţată sau în paradisuri virtuale – inclusiv în creaţia artistică.

O sumă de virtualităţi ingenioase

Caracterul metaficţional şi autoreferenţial este aici marcat. În „Cu voie de la serviciu (fără diacritice)“, un angajat al unei mari companii vrea să scrie un roman, dar, din cauza crizei mondiale, n-o poate face decît cu voie de la patronat, „peste program“ şi... fără diacritice, fiind nevoit, în plus, să-şi supună ideile narative (spectaculoase!) aprobării colegilor. În „Colaj“, un regizor de scurtmetraje obţine, după eforturi epuizante (vinde tot ce are, îşi înscenează profitabil cîteva tentative de sinucidere etc.), banii necesari pentru realizarea unui lungmetraj. Dar, fatalitate, un trăznet loveşte locuinţa în care îşi ţinea pelicula, distrugînd-o şi obligîndu-l să se reprofileze. Un singur lucru se salvează: sinopsisul virtualei capodopere, integral reprodus în finalul povestirii... Cam asta e, în fapt, şi condiţia prezentului volum: o sumă de virtualităţi ingenioase, de schiţe, idei şi nuclee pentru potenţiale cărţi extraordinare. Dezvoltări mai substanţiale, dincolo de motivarea naivă a fantasticului, întîlnim în „Save My Soul“ (unde partenerii unui cuplu: el, scriitor ratat şi navomodelist, ea, vag casnică, se reapropie unul de altul după ani de separare, în urma unui experiment cu rachete al bărbatului, care trimite în spaţiul cosmic un mesaj de salvare a sufletului şi primeşte în schimb... carcasa unui astronaut mort, căzut din cer). Sau, mai ales, în contrapunctica, impecabil condusa „Go Weast“, microroman de 10 pagini al comunicării iluzorii şi al captivităţii în iluzie, ce urmăreşte, din anii ’50 pînă în anii ’80, două „vieţi paralele“ în două sisteme paralele, lagărul socialist şi, respectiv, Statele Unite. Doi tineri se cunosc prin corespondenţă şi evoluează în oglindă pe traiectorii politico-existenţiale asimetrice, fără a se putea întîlni: de o parte, un român (Iulian) crescut în cultul comunist al luptei pentru pace, deziluziont progresiv şi, finalmente, distrus de presiunea regimului; de cealaltă, un tînăr american (Julian), comunist convins, crescut în spirit hippie şi condamnat, finalmente, la singurătatea neputincioasă a vegetării în faţa computerului de acasă...

Resurse şi deficienţe

Deşi cu rezultate complet insipide în microtexte ca „Memorial“, nu concizia esenţializată, aproape redusă la schemă a textelor constituie adevăratul neajuns al cărţii (formula în sine şi-a demonstrat, de altfel, de-a lungul timpului, potenţialul de excelenţă), ci eterogenitatea. Pe cît de eficient se dovedeşte autorul în registrul fantezist sau fantasmatic, în programarea imaginativă de lumi virtuale, pe atît de dietetic şi de plat e în registrul realist-sentimental, unde schematismul „cu teză“ se dovedeşte inoperant. Cele mai slabe proze sînt, de departe, „Trecutul apropiat“ şi „Reîndrăgostirea“, care ar fi necesitat o abordare mai tacticoasă, mai detaliată. În facila „Trecutul apropiat“, doi soţi, angajaţi ai unei companii multinaţionale, descoperă, în momentul serbării nunţii de argint, că nu mai au prieteni şi recurg la o întreagă detectivistică pentru a-şi aduce cunoştinţele, iubirile şi apropiaţii din trecut, plătind sume exorbitante şi regăsindu-se, după terminarea petrecerii şi a concediului, la fel de singuri... Iar în edulcorata „Reîndrăgostirea“, un soţ fuge, noaptea, din patul conjugal, sub presiunea amintirii unei iubiri din liceu, ajunge într-un bar, apoi în patul unei prostituate de care, de asemenea, fuge pe motiv că „iubeşte pe altcineva“... Realismul cu ingrediente politico-istorice sau sentimentale reuşeşte doar acolo unde imaginaţia redimensionează scenariul, lansîndu-l pe alte orbite: în „O singură dată“, unde o ingineră posesoare clandestină, în anii ’80, a unei maşini de scris fetişizate este anchetată de Securitate şi acuzată pentru deţinere de explozibil. Revoltîndu-se împotriva regimului, femeia va fi salvată in extremis de un fost iubit securist, cu preţul „compromiterii“ maşinii Evrika, pe care, dezamăgită de textul propagandistic scris în numele ei de către „salvator“, inginera o sacrifică, aruncînd-o printre materialele explozibile.

Insuficient de pregnant pentru a-l impune, dar suficient de interesant pentru a atrage atenţia asupra lui, SMS anunţă un prozator notabil în zona valorificării fantaste a universului manipulării prin imagine. Dacă Bogdan Dumitrescu nu-şi va extinde, prin recidive pe măsură, demersul prozastic, el riscă să rămînă o efemeridă de talent. Din fericire, deţine resursele artistice necesare pentru a ne convinge, cîndva, de contrariul.