OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În serile de 19 şi 20 februarie, Liviu Prunaru, acompaniat de Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu“ dirijată de Cristian Mandeal, a prezentat publicului Fantezia scoţiană pentru vioară şi orchestră op. 46 de Max Bruch. Alegerea acestui opus face parte dintr-un adevărat curent care se dezvoltă de ani buni în lumea muzicală internaţională, acela de a scoate din uitare opere valoroase. Este vorba de explorarea acelor timpuri pentru care sistematizarea repertoriului şi stratificarea valorilor s-a făcut deja cu un secol în urmă. Generaţiile actuale pun însă tot mai mult sub semnul întrebării această moştenire, dar nu atît din perspectiva nivelului artistic incontestabil, cît din cea a singularităţii şi mai ales a tendinţei sale către acapararea totală a scenei. Spre deosebire de alternativa reprezentată de muzica contemporană, aici avem de-a face cu o provocare din interior: muzica redescoperită este familiară prin sonoritate, dar nemaiauzită, compozitorii aflaţi la un nou debut aparţin trecutului prea bine frecventat, dar sînt anonimi şi au un limbaj diferit de cel al contemporanilor lor mult mai celebri. În cazul de faţă, Fantezia scoţiană aruncă o perspectivă nouă asupra lui Bruch – un nume de altfel cunoscut, dar forţat de istorie să intre în clubul creatorilor fără operă, mai exact al creatorilor unei opere care le elimină din tablou pe toate celelalte. Uşor schematizate, exemplele nu sunt puţine: cînd spui Berlioz, spui Simfonia fantastică, Smetana înseamnă Vltava, Grieg se confundă cu Concertul pentru pian şi orchestră. Franck a scris Simfonia în re minor, iar Bruch Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră.

 

Fantezia scoţiană întrerupe această inerţie şi deschide accesul către un om al timpului său. Aflat, în 1880, la Liverpool, ca dirijor principal al Orchestrei simfonice, germanul îl descoperă pe Walter Scott, opera acestuia trezindu-i interesul pentru istoria şi cultura scoţiană. Cîntecele incluse ulterior în Fantezie demonstrează o inteligentă şi simbolică alegere, fiind vorba de teme cu puternică tentă identitară. Versurile şi muzica sînt compuse de Robert Burns, poetul naţional al Scoţiei şi un adevărat erou în istoria ţării sale. Ultima parte a lucrării lui Bruch se construieşte chiar în jurul imnului neoficial de atunci al poporului nord-britanic, Scots wha hae, scris de acelaşi Burns. Dincolo de aceste motivaţii exterioare, Bruch nu profită de exotismul pentatoniilor şi nici de întorsăturile ritmice neobişnuite. Temele scoţiene sînt preluate în configuraţia originară şi devin pretexte pentru variaţiuni şi desfăşurări de lirism şi virtuozitate, cu gîndul la măiestria lui Pablo de Sarasate, destinatarul dedicaţiei din subtitlu. Dispunerea este rapsodică, iar continuitatea e asigurată de ştiinţa scriiturii şi sensibilitatea instrumentistului.

 

Liviu Prunaru a reflectat, în versiunea sa interpretativă, toate aceste calităţi ale Fanteziei scoţiene. Înţelegîndu-i natura nesistematică şi improvizatorică, Prunaru a ales un discurs liber, în care tempoul s-a pliat pe caracterul motivelor muzicale. Cristian Mandeal a reuşit un acompaniament formidabil prin flexibilitatea faţă de solicitările solistului şi printr-o permanentă dublare a acestuia în termeni de expresie şi culoare. A rezultat o unitate stilistică atît între violonist şi ansamblu, cît şi, ca o consecinţă, între piesa prezentată şi interpreţi. Prunaru deţine un sunet predestinat liricului, în care Bruch abundă. Vibrato-ul intens combinat cu liniştea arcuşului din părţile lente s-au suprapus întocmai pe caracterul evocator al vechilor songuri scoţiene aranjate de Burns nu doar din nostalgie pentru trecut, ci pentru a reaprinde spiritul naţional. Virtuozitatea lejeră, în schimb, şi manipularea articulaţiei şi a nuanţelor din secţiunile dansante au adus în prim-plan solistul care şi-a etalat meşteşugul cu acea demnitate mîndră şi cu gratuitatea ludică a urmaşilor lui Sarasate.

 

Pavel Berman, în calitate de solist, şi Ilarion Ionescu-Galaţi, dirijor la pupitrul Orchestrei Naţionale Radio, au interpretat, în seara de 20 februarie, la Sala Radio, Concer-tul nr. 2 pentru vioară şi orchestră de Dmitri Şostakovici. Crescut la şcoala rusă de vioa-ră, Berman respiră o bună cunoaştere şi o mare interiorizare a muzicii lui Şostakovici, ceea ce îl predispune pe ascultător la o urmărire atentă şi destinsă, simţindu-se de la început pe mîini bune. Această dispoziţie reflexivă a solistului s-a întîlnit în mod ideal cu partitura, una a sonorităţilor camerale, aproape anticoncertante. Muzica pare a se desfăşura consumîndu-se pentru sine, în singurătate, şi publicul este acela care – martor oarecum întîmplător – trebuie să se apropie de ea şi să o desluşească. Monologul continuu evită monotonia prin veridicitatea discursului construit neîntrerupt şi concentrat, fără suişuri şi coborîşuri, de un dramatism mocnit şi însoţit de orchestra care rareori comentează sau dezvoltă, fiind păstrată ca sursă de timbru şi ca delimitări sintactice, rol respectat întocmai şi rafinat de Ionescu-Galaţi şi de ansamblul simfonic al Radiodifuziunii. Dimensiunea autobiografică a Concertului – Şostakovici suferise un atac de cord şi îşi presimţea moartea, după ce toată viaţa trăise în condiţiile terorii staliniste şi ale dictaturii sovietice – este întărită de personalitatea lui David Oistrah, căruia îi este dedicat, şi care a dat un nou sens termenului de expresivitate la vioară.