Recentul scandal iscat în jurul
participării a doi informatori la lucrările unei Şcoli de vară
organizate de ICR a adus în centrul dezbaterilor din mediile
culturale cîteva probleme foarte importante: soarta
informatorilor, a colaboratorilor şi a activiştilor; condiţia
intelectualului; rolul moralei în politică şi în
cultură; limitele angajamentului politic al cărturarilor etc. Cum
despre condiţia intelectualului am mai scris (Observator cultural,
nr. 434, din 31 iulie 2008), aş vrea în textul de faţă să
analizez cîteva aspecte cu privire la celelalte teme.
Bunul-simţ
Problema sorţii informatorilor mi se
pare a fi o falsă problemă. Cînd spun asta, am în
vedere simplitatea lucrurilor: foştii informatori (colaboratori,
activişti etc.) trebuie să-şi restrîngă accesul în
spaţiul public. Cum noi nu avem elaborată o lege a lustraţiei sau
altă lege în care să se precizeze pedeapsa pentru asemenea
fapte, pentru moment ar trebui să funcţioneze bunul-simţ al celui
vinovat. Dar cum a acţiona din bun-simţ nu e o pedeapsă, este
nevoie de o măsură care să fie resimţită ca o pedeapsă. Şi ca
să se evite intrarea în contradicţie cu stipulaţiile
Declaraţiei universale a drepturilor omului (art. 19, cu privire la
libertatea de opinie, şi art. 27, privitor la dreptul de a participa
la viaţa culturală a colectivităţii), trebuie precizat că
restrîngerea este motivată de faptele grave pe care le-au
făcut aceste persoane. Nu este posibil ca o faptă gravă, nu numai
din punct de vedere moral, dar mai ales din punct de vedere juridic,
să rămînă fără pedeapsă.
Este necesar să subliniem că
restrîngerea unor drepturi şi libertăţi individuale nu
trebuie să ne sperie, căci este o practică obişnuită în
drept. Există numeroase cazuri în care legea penală prevede,
ca măsură complementară, anumite restrîngeri ale drepturilor
şi libertăţilor individuale (de exemplu, dreptul de a alege şi de
a fi ales în funcţiile publice sau elective; dreptul de a
ocupa o funcţie sau de a exercita o anumită profesie; dreptul de a
fi părinte; dreptul de a fi tutore sau curator etc.). În toate
cazurile de omor (omor, omor calificat, omor deosebit de grav),
măsura interzicerii unor drepturi nu numai că este posibil a fi
dată de judecător, dar este obligatorie.
Condamnarea comunismului împreună
cu Legea lustraţiei
Participarea la viaţa politică a
cetăţii, respectiv interdicţia, ridică mai multe dificultăţi,
deoarece nu este suficientă dorinţa cuiva de a le interzice acestor
persoane să candideze pentru Parlament, primării etc. Ar fi, deci,
nevoie de o stipulare a unei astfel de măsuri într-o lege
emisă de Parlament. Dar cum se vede limpede că o asemenea lege nu
se vrea votată, cred că ar trebui să funcţioneze bunul-simţ. O
persoană dovedită ca informator ar trebui să aibă bunul-simţ să
demisioneze din funcţiile publice deţinute. În cazul de faţă,
ştiu că Sorin Antohi a demisionat de la conducerea CEU, din GDS
etc. Din păcate, el a încercat recent să se reabiliteze
(atribuindu-şi, în plus, funcţia de director al unui
institut, după toate probabilităţile, inexistent); după opinia
mea, mult prea repede. În cazul în care o persoană a
demisionat şi ar vrea să se reîntoarcă la viaţa politică,
cum e cazul, acum, cu Mona Muscă (propusă a candida pentru
Parlament), cred că ar fi de bun-simţ un interval de „tăcere“
mult mai mare (de 40-50 de ani).
Ar mai fi, desigur, ceva de făcut: cei
care vor ca societatea românească să se însănătoşească
ar trebui să ceară în mod imperios Parlamentului să dea
Legea lustraţiei. Cum este foarte posibil ca oamenii politici să nu
fie interesaţi de acest deziderat, mai ales acum, în preajma
alegerilor, cînd politicienii sînt puşi exclusiv pe
promisiuni, cred că ar fi nevoie de o presiune mai mare asupra lor.
Probabil, ar trebui iniţiată o strîngere de semnături, ar
trebui făcut un apel care să fie adresat preşedintelui României,
domnul Traian Băsescu, în care să se arate importanţa Legii
lustraţiei în contextul condamnării comunismului. Simpla
condamnare a comunismului, neurmată de Legea lustraţiei, va rămîne
în istorie ca un simplu exerciţiu politicianist. Mai mult, va
da posibilitatea celor care au făcut atunci circ să apară acum şi
să se erijeze în judecători, cum e cazul lui Păunescu,
preşedintele unei comisii de cultură a Parlamentului (!?).
Se pune însă problema următoare:
cum să se comporte cineva care tocmai a aflat că prietenul său
este turnător. Ce atitudine să aibă faţă de el? Nu vreau să
susţin că şi aici lucrurile ar fi simple. Dar îmi închipui
că, dacă prietenia este adevărată, ar trebui să se meargă mai
departe. Sigur că te doare să afli că prietenul tău este
turnător, dar trebuie să înţelegi că orice om are nu numai
calităţi, ci şi defecte. Fie că a fost forţat să toarne, fie că
a turnat de bunăvoie, trebuie să înţelegi că el a greşit.
Această atitudine nu este în
contradicţie cu intransigenţa de mai sus, din simplul motiv că
avem de-a face cu lucruri diferite. Putem fi întrebaţi: cum ar
trebui să procedeze H.-R. Patapievici (ce se află într-o
funcţie de conducere) cu prietenul său Sorin Antohi? Va fi prieten
cu el doar acasă şi la bere sau va încerca să-l ajute să
publice, să participe la manifestări ştiinţifice? Eu cred că o
persoană morală va înţelege că nu se cade să amestece
planurile: este prieten cu respectivul în particular, dar la
serviciu nu ar trebui să aibă de-a face cu el.
Un alt aspect al scandalului vizează,
iată, cîteva aspecte morale. S-a tot repetat, în
ultimele zile că trebuie făcută distincţie între viaţa
(biografia) cuiva şi opera sa. S-a tot repetat de asemenea, că o
culpă morală nu anulează valoarea cărturărească a cuiva. După
mine, ambele aserţiuni, ce funcţionează ca argumente în
discursul unora, sînt false. Nu există distincţie între
viaţa cuiva şi opera sa, din simpul motiv că există o unitate a
ceea ce constituie individualitatea. Individul X este ceea ce este
prin faptul că s-a născut la Y, s-a căsătorit cu Z etc., dar şi
prin faptul că a scris articolul cutare sau cartea cutare. Este
suficient ca de aici să se scoată un singur element („a scris
cartea cutare“) pentru a nu mai avea de-a face cu acelaşi individ.
Este un altul, care ar fi fost dacă nu ar fi scris lucrarea
respectivă (să zicem, într-o lume posibilă, în care ar
fi avut toate caracteristicile de mai sus, mai puţin scrierea acelei
lucrări).
Culpa morală şi valoarea cărturărească
Este fals, de asemenea, să se susţină
că o culpă morală nu anulează valoarea cuiva. Aici sînt mai
multe argumente. În primul rînd, faptul că Sorin Antohi
a fost turnător nu înseamnă că a făcut o faptă împotriva
moralei. Nu este ca şi cum ar fi fost nepoliticos sau ca şi cum ar
fi umblat gol pe stradă. Turnătoria, fie de bunăvoie, fie din
obligaţie, este o faptă mult mai gravă. În cazul de faţă,
penală, dacă ar fi legalizată lustraţia şi la noi. Dar chiar şi
în lipsa legalizării lustraţiei, a fi informator al unui
serviciu de informaţii nu ţine de morală.
În al doilea rînd, o culpă
morală poate anula valoarea cărturărească a cuiva. Să ne gîndim
la un exemplu. Un profesor universitar spune bancuri cu evrei la
curs. Desigur că intenţia lui este de a destinde atmosfera, de a-i
dezmorţi pe studenţi, pentru ca, după aceea, ei să fie mai
atenţi. Dar este posibil ca din acest comportament să se deducă
faptul că profesorul respectiv este antisemit. Să zicem că ne
aflăm într-o ţară care nu condamnă explicit antisemitismul.
Deci, din punct de vedere legal, nu avem aici vreo problemă. Dar
avem una din punct de vedere moral. Cum anulează antisemitismul
valoarea cărturărească a cuiva? Foarte simplu: în timp.
Încet-încet, persoana respectivă este ocolită de
ceilalţi membri ai comunităţii ştiinţifice, nu mai este invitată
la congrese, articolele îi sînt refuzate pe motivul că
nu sînt valoroase etc. Este clar că, în cîţiva
ani, profesorul antisemit va fi anulat din punct de vedere
profesional.
Chiar şi din acest exemplu se vede cum
limita dintre moral şi politic este greu de trasat. Antisemitismul
este şi nu este ceva ce ţine de morală. Ţine, prin faptul că nu
este frumos, nu este bine, nu este corect a fi antisemit, dar, în
acelaşi timp, antisemitismul este o atitudine foarte gravă, ce
poate avea consecinţe penale. Nu se compară cu faptul de a fi
nepoliticos, a vorbi urît sau a scoate limba.
Să observăm, în încheiere,
cum scandalul ICR-Sorin Antohi arată infestarea multor persoane cu
un virus extrem de periculos. Acest virus poate provoca o boală
foarte gravă: antohita. Pentru unii membri ai comunităţii noastre
culturale, antohita se manifestă prin confuzie ideologică, prin
dezorientare morală, prin utilizarea de argumente false, prin
încercarea de a-i convinge cu orice preţ pe ceilalţi de
justeţea faptelor tale etc. Dar poate că lucrul cel mai interesant
de semnalat este că virusul Antohi contaminează grupurile,
contribuind decisiv la dezmembrarea lor. Virusul atacă pe oricine,
indiferent în ce tabără, grup sau gaşcă se află. Aşa că,
dragi prieteni, peste tot pe unde vedeţi vreun virus Antohi, vă rog
să fugiţi cît mai repede. Dacă veţi sta în preajma
lui, vă veţi contamina pe veci (cu antohită, minciunită,
oportunită, sofisticită, carierită etc.).
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters