OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Björk intr-un film muzical... E o idee de film cel putin la fel de buna ca aceea de a-l fi avut pe John Malkovich in Being John Malkovich. Doar ca Björk, spre deosebire de Malkovich, nu este actrita. Nici nu incearca, cu disperarea unei Emily Watson, in Breaking the Waves, sa dovedeasca acest lucru. Ba chiar admite ca, pentru ea, a fost o experienta catastrofala, desi este prezenta in aproape fiecare scena din Dancer in the Dark. Ea interpreteaza rolul unei emigrante cehoaice in America, aproape oarba, cu scopul nobil de a plati operatia de ochi a baiatului ei. „De fapt insa, ea nu interpreteaza rolul, ci il simte“, spunea Lars Von Trier la conferinta de presa. Si avea dreptate, nu doar in cazul lui Björk-actrita („pentru prima si ultima oara“, declara ea revistei Les Inrockuptibles), ci si in cazul lui Björk-cintareata, absenta de la intilnirea cu jurnalistii. Ea „traieste“ rolul Selmei asa cum traieste si muzica pe care numai personajul ei o aude. Se vede insa cu ochiul liber ca acest din urma lucru ii face infinit mai multa placere „interpretei“ care atunci cind NU trebuie sa cinte sau sa danseze, e la fel de nesigura si „handicapata“ ca personajul ei orb. Cind Selma evadeaza din trista realitate inconjuratoare si viseaza cu ochii deschisi, autoproiectindu-se intr-un film muzical („in care nimic rau nu se poate intimpla“), Björk e, in fine, libera sa se desfasoare.

Dancer in the Dark incheie cea de-a doua trilogie a lui Von Trier, inceputa cu Breaking the Waves, continuata cu Idioterne si inspirata de un basm scandinav – Femeia cu inima de aur. Mai mult, subiectul acestei (din nou) melodrame exploateaza una dintre multele fobii ale autorului – cecitatea – deja prezenta, intr-o forma comprimata, in scurtmetrajul lui de diploma, Nocturne (!), a carui eroina se temea sa nu orbeasca. Si totusi, desi fidel obsesiilor filmografiei lui Von Trier, Dancer in the Dark este, mai ales pentru cei familiarizati cu cariera cintaretei islandeze, un film „coregrafiat“ dupa chipul si asemanarea lui Björk. Cind Selma cinta despre „lucrurile ei favorite“ („intepatura albinei, muscatura ciinelui“), parca o auzi pe Björk tipind, intr-una dintre piesele ei: „Ador socurile electrice!“. Selma care aude muzica acolo unde ceilalti aud numai zgomot sinistru de masini nu e departe de Björk cea care declara ca aude muzica acolo unde restul lumii nu aude decit zgomotul alb al strazii.
Culorile saturate care irump in numerele muzicale – filmate cu 100 de camere si coregrafiate de Vincent Patterson, caruia ii mai datoram miscarile Madonnei din Vogue – le evoca pe cele din videoclipul lui Björk It’s Oh So Quiet, un exuberant omagiu adus comediilor muzicale hollywoodiene si, se pare, sursa principala de inspiratie a lui Dancer in the Dark. Una dintre cele mai frumoase si mai stranii reprize muzicale, in care Selma danseaza – dar doar in imaginatia ei! – cu politistul pe care tocmai l-a omorit, nu e cu nimic mai prejos de seria de clipuri suprarealiste ale lui Björk (Isobel sau Bachelorette). Daca Björk si muzica ei vi se par, pur si simplu, ciudate, cum va suna piesa in ale carei versuri Selma isi numara pasii pe culoarul inchisorii? Sigur, aveti tot dreptul sa va intrebati: care inchisoare, ce crima, ce operatie? Adevarul e ca povestea e simpla si ca, o data schitata, succesiunea intimplarilor si finalul devin previzibile. Or, intr-una din notitele care insoteau caietul de presa, Von Trier ne implora sa nu dezvaluim deznodamintul. Nu e decit unul dintre multele capricii ale unui cineast caruia ii place sa se joace cu spectatorii.

Cannes