OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lumi provizorii

Din această perspectivă, Provizorat e mai apropiat de Dimineaţă pierdută (prin verticala timpurilor aduse într-un singur plan şi prin istoriile de familie) şi deÎntâlnirea (printr-o componentă a subiectului, lumea în care „dosarul“ contează). Tot aici aş mai adăuga şi faptul că, dacă în Drumul egal… protagoniştii erau conduşi pînă în anumite puncte clare ale destinelor lor, în romanul de faţă această convenţie dispare. Aproape totul rămîne provizoriu. De altfel, termenii „provizoriu“ – „provizorat“ controlează semantica romanului, amplificînd-o pe măsură ce dimensiunea realului intră în dispută cu situaţia fiecărui ins în parte.

Provizoriu e spaţiul în care se consumă iubirea clandestină, cum, de altfel, provizorie este iubirea clandestină în sine. Durata istoriei se dovedeşte provizorie, în sensul repetatelor intrări şi ieşiri dintr-un timp ce propulsează doar contraste. Anumite personaje resimt ca provizorie integrarea lor într-un sistem despre care speră că este el însuşi provizoriu. Provizorie sînt liniştea şi dezordinea extremă. Acceptarea umilinţei şi răbufnirea. Sentimentul solidarităţii dintre oameni pare, uneori, cît se poate de autentic, tocmai pentru că e, în esenţă, provizoriu. Şi, bineînţeles, aş putea continua.

Prezentul, un „dosar“ deschis

Scrisul Gabrielei Adameşteanu degajă forţă şi rafinament. În proporţii egale. Forţa vine dinspre caracterul lumilor pe care le restituie plenar şi subtil. Romanul de faţă cuprinde cîteva cronici de familie, toate capabile să păstreze în ele însele istoria socială trăită, suportată de protagonişti. Iar istoria decantează caractere şi atitudini. Din acest motiv, cele mai memorabile personaje vin dinspre această zonă a conflictelor oarecum anulate de timp. Trecutul legionar al familiei Branea face ca prezentul să fie un „dosar“ deschis, nu atît pentru Letiţia, cît pentru soţul ei, Petru Arcan. Ascensiunea relativ minoră a Letiţiei în lumea literară nu pare să fie totuşi afectată de acest aspect deloc provizoriu. Cronica familiei lui Sorin are şi ea relevanţă pentru prezent, dar altfel. De fapt, în cazul de faţă, vorbim despre două cronici împletite. Una a familiei biologice, cealaltă, a familiei adoptive. Într-un anumit sens, adopţia lui Sorin îi şterge acestuia dosarul din urmă, dosar ce i se restituie, bineînţeles, sub o altă formă, cu o altă relevanţă. Nelly şi Virgil Olaru pot fi consideraţi agenţii unei mentalităţi, fără ca asta să însemne că sînt reduşi doar la această calitate. Din contră, ei au memoria mai multor lumi (politice) la care se raportează, mai ales prin memoria afectivă, dublată de analizele inerente. Secvenţele din copilăria şi tinereţea unor protagonişti formează un puzzle aparent incomplet, dar cititorul poate reface lesne cronologia şi complexitatea unor evenimente prin alte resurse ale romanului, de pildă, relatarea lui Sorin către Letiţia ce cuprinde interpretările şi completările lui. Interesant este faptul că multe dintre personajele cărţii sînt foarte vii, deşi ele există în scriere doar integrate în povestirile altora. Acesta este meritul autoarei ce reuşeşte să creeze naratori secundari puternici, dar liberali în raport cu protagoniştii propuşi. Aşadar, un narator discret, doi naratori secundari şi foarte multe episoade aparent dispersate. De multe ori, la sfîrşitul unor astfel de secvenţe, Gabriela Adameşteanu reuneşte toate instanţele narative în acelaşi plan şi trage complet cortina peste scenele cu pricina: „S-a necăjit atunci că pierduse actele odată cu servieta. Dar, în timp, avea să îşi dea seama că oricum n-avea să ia pensie pentru anii lucraţi la Standard Oil/Stern. Se convinsese singur că Dumnezeu l-a ajutat să piardă acele hîrtii şi aşa a scăpat să fie arestat ca spion imperialist şi să moară sub tortură, ca prietenul lui, Traian Branea. Oricum, pensia la care visa, în ultimii ani, cînd abia se mai tîra spre serviciu, n-a mai apucat-o“.

Luciditate şi memorie

Relaţia dintre Letiţia şi Sorin îmi pare o formă de exersare a lucidităţii. Dar cu o nuanţă uşor paradoxală. Refugiu în/prin luciditate. Fiecare încearcă să-i livreze celuilalt o altă imagine despre sine, fiecare încearcă să-i descopere celuilalt partea nevăzută. Conversaţia ce pare continuă în roman dintre Letiţia şi Sorin decelează multe dintre contrapunctele unei jumătăţi de veac de istorie românească. Subiectul romanului nu este pus în evidenţă printr-un unic eveniment major, capabil să propulseze şi să dinamizeze perspectivele din subsidiar. E valabil însă contrariul. Ceea ce ţine la modul esenţial de cele două tipuri, de cele două moduri de a fi în istorie ale acestei ţări „mişcătoare şi neaşezate“ (regimul particular interbelic şi regimul totalitar) e într-o totală dependenţă de secundarul mult mai concret şi mai relevant. Istoria pătrunde difuz în „istorie“. Umple toate spaţiile şi dă consistenţă, prestanţă întregului.

Prezenţa Sistemului, a Securităţii se simte nu atît în replicile date de securişti sau informatori, ci mai ales în comportamentul uman modificat, în felul de a şti să-ţi controlezi cuvintele şi atitudinea astfel încît tot ceea ce spui sau faci să poată fi citit şi într-un sens contrar celui oarecum subversiv. Relaţiile de putere scot în evidenţă cel mai clar acest tip de comportament, specific, de altfel, întregii societăţii. Raporturile dintre Eleonora şi Titus, cei doi şefi din „Clădire“, sînt cît se poate de relevante: „De fapt, ea îl încerca pe Titus, să vadă dacă îi spune sau nu de atotputernicul lui cumnat de la Cadrele CC. Pentru că, atunci cînd a dăscălit-o pe tema noului ei adjunct, în ochii lui Paşenka, negri şi intenşi cîndva, acum îngropaţi sub pleoape căzute, apăruse o uşoară îngrijorare. Fii atentă, Nory, cu Titus Marga al tău! Nu-i da nas, că nu te mai descurci cu el! Nu crede că vorbeşte gelozia din mine, fiindcă ţi-ai luat un adjunct mai june! Dreptul tău, dar să fii cu ochii în patru, să vezi ce învîrte! Cumnatul lui este un om periculos, l-a adus Nebunul şi i-a dat dosarele pe mînă să muşte, la ordin!“.

Cartea generaţiilor

Gabriela Adameşteanu reuşeşte aici, parcă mai bine decît în celelalte romane, să dea contur problemei generaţiilor. O face atît prin intermediul acelor cronici de familie, cît şi prin desele teoretizări ale lui Sorin. Problema înfăţişată din cele două perspective trebuie pusă în legătură cu sensul global şi unitar al romanului. Fiecare generaţie visează şi speră, în felul ei, că momentul pe care-l trăieşte nu e cel determinat şi reprezentativ pentru ea. Că uriaşul potenţial de care se bucură o va conduce spre ceva şi, astfel, clipa de faţă va fi răzbunată. Bătrîneţea interioară vine însă prea repede după tinereţea provizorie, tot la fel cum „generaţia aşteptată“ trăieşte cu foarte puţin timp înainte de „generaţia expirată“.