OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aparut la 15 ani dupa inceperea Aripii stingi, pe 7 decembrie 1992, ultimul volum al trilogiei Orbitor – Aripa dreapta – incheie un proiect literar si mai ales existential de o amploare si proportii care vizeaza obiectele imposibile imaginate de Escher, intr-o sinteza de structuri si procedee narative care au devenit, in timp, marca distinctiva a prozei cartaresciene. Dupa ce si-a finalizat experienta poetica intr-un text care rescrie intreaga istorie a poeziei romanesti si care a marcat despartirea lui Mircea Cartarescu de aceasta zona a literaturii, Orbitor. Aripa dreapta marcheaza un alt punct terminus in traiectul sau literar, dupa care ii ramin doar doua optiuni: fie despartirea de proza, fie caderea in propria maniera. Odata atins climaxul acestui proiect printr-una dintre cele mai bune scrieri existente pina astazi in literatura romana, se impune o schimbare de directie sau tacerea.

Uriasa metafora a simetriei
Superioara ca realizare narativa si putere imaginativa primelor doua volume, Aripa dreapta are forta persuasiva a cartilor profetice, biblice, dar si scriitura miraculoasa, magica, a textelor esoterice, construita pe o uriasa metafora a simetriei, devenita osatura arhitecturala a trilogiei, care coaguleaza nu doar cele trei parti ale tripticului cartarescian, ci mai ales structura dihotomica, de climax-anticlimax a prezentului volum.

Pe de-o parte, lumea vizionarilor Mircea, a celor sapte care scriu simultan din cele sapte chakras, a fluturilor onirici marquezieni, a interioarelor baroce construite ekphrastic dupa tablourile pictorului bicefal Desiderio Monsú. Pe de alta parte, lumea realului istoric, a revolutiei din decembrie 1989, vazuta prin ochiul visatorului intors spre grotesc, absurd si alegoric. Cea dintii structura este o expansiune a unui ochi sferic, care vede simultan de jur imprejur, prin metasimturi, un univers asezat sub semnul vazului. Cea de-a doua este efectul deschiderii pe dinauntru a urechii interioare, a scoicii-labirint, a rozei novalisiene ori dantesti, prezente in miezul tuturor viziunilor cartaresciene. Divergente prin conceptie narativa, cele doua structuri ori cei doi piloni ai templului masonic vizitat de atitea ori de ochiul demiurgului – Iachin si Boaz – isi asociaza doua structuri stilistice care s-ar anula si s-ar deconstrui reciproc in absenta unei infrastructuri, cea de-a treia parte a acestui triptic apocaliptic si paradisiac, precum The Garden of Delights a lui Hieronymus Bosch.

Structura stilistica a coloanei din lobul sting al fluturelui-creier, devenit metafora de constructie a cartii, este a unei fraze labirintice, borgesiene, onirice, desprinse direct din proza eminesciana si a romanticilor germani, virind inspre Thomas Mann prin transformarea metaforei centrale a viziunii – fluturele otravitor Haetera Esmeralda – in procedeu de constructie. Structura stilistica a coloanei drepte este a unei scriituri atomizate, eliptice, o partitura care fotografiaza prin auz oralitatea anilor ’80 si a revolutiei, rasturnind seriosul celeilalte coloane intr-un umor cind negru, cind grotesc pina la absurd. Infrastructura care reduce tensiunile narative nascute din ciocnirea acestor doua paliere stilistice este data de rescrierea paginilor de viziune apocaliptica, dar si a unei noi lumi, din Biblie: Ezechiel, Isaia si Apocalipsa pe de-o parte, psalmistul, evanghelistii si apostolul Pavel pe de alta parte. De la un capat la altul al cartii, infrastructura stilistica de text profetic, biblic, strabate cele doua paliere divergente, fiind ea insasi subiect al rescrierii in conformitate cu palierul stilistic in care e prezenta, rasturnindu-se si regenerindu-se prin ea insasi.

Datorita acestei infrastructuri, textul devine rotund, perfect simetric, proiect existential si carte initiatica deopotriva.
Mitul christic ofera scriiturii principiile de organizare – extinctie si creatie: „piatra peste piatra nu mai ramasese din el“, dintr-un Bucuresti apocaliptic, Ierusalim blestemat si binecuvintat, in vreme ce frazele imprumuta din ritmul poematic al frazelor biblice din Evanghelii si/sau Apocalipsa: „Eu sint Alpha si Omega, Cel dintai si Cel de pe urma, inceputul si Sfirsitul“ vs „Eu sint fata mea, fata de paianjen si de arhanghel, de acarian si de vint si de trasnet si de cutremur“. in ordinea importantei si a frecventei, exista fraze scrise in intregime in continuarea proiectelor eminesciene, dar depasite printr-o sintaxa onirica si funambulesca, un periplu de imagini, toate pulverizate si strinse iar in marea osatura a cartii, fluturele-creier, care adaposteste intre lobii sai simburele dumnezeirii, acelasi centru spre care si Manoil alerga altadata: Sahasrara, lumina neamurilor.

Viziunile labirintice
Aripa dreapta are mai putina expansiune a corporalitatii proprii vazute cu ochiul intors spre interior si mai multa fascinatie a privirii orientate spre ecranul de simetrie al lumii: fereastra-triptic a camerei, noua metafora a trilogiei de tipul tripticului lui Bosch. La stinga, Musical Hell – trecutul – , la dreapta, Earthly Paradise – viitorul – si, la mijloc, fuziunea celor doua aripi, in corpul grotestii si sublimei Garden of Delights. Pictural precum Tarkovski, Cartarescu are vocatia privirii ce transforma cele mai stravezii fantasme in imagini palpabile, la suprafata carora se opreste aparent, imbracindu-le in infinite metamorfoze ale marii metafore, constiinta structuranta a scriiturii. Suprafata se dovedeste a fi insasi substanta marelui creier care imagineaza totul, explodind, in final, in mii de particule ce se depun pe ecranul ferestrei (in Aripa stinga, acesta era ecranul blocului care ii rapeste copilaria si fuziunea perfecta cu obiectul). „Atunci inchid ochii si incep sa visez.“

Viziunile labirintice sint un fantastic joc de patrundere in corporalitatea unui animal fabulos ori a unui mecanism nascut din expansiunea unei litere interpretate esoteric: H sau M, ambele simboluri ale creierului orbitor care imagineaza povestea, acelasi H al zinei Hyacinth sau al catedralelor masonice, litera devenind si ea schema de constructie a cartii. Ceea ce e cu adevarat remarcabil la Mircea Cartarescu este modul in care reuseste fantasta constructie a trilogiei, precum si universul sau imaginar, printr-o expansiune/pulverizare a unei singure litere devenite fiinta, corporalitate si singe, schelet al discursului de constructie, dar si o hipermetafora diseminata in moleculele tex-tului.

Reificarea literei inseamna in-fiintarea si prezentificarea ei, odata cu transformarea timpului succesiv in spatiu simultan, a auditivului in vizual – cel mai important simt, exploatat pina la dimensiuni monstruoase si/sau sublime in Aripa dreapta.
Conceputa intr-un acord perfect intre forma si subiect, Aripa dreapta este un exemplu de implementare in proza a unor procedee poetice. Frazele sint lungi si labirintice atunci cind descriu visele catamorfe ale lui Mircea, ca si cum ar fi o suita de viziuni care se nasc una din alta, intr-un flux imaginal infinit. Fraza urmareste natura si conturul obiectului, se muleaza pe el, se intrupeaza din acesta, imitindu-i fiinta.

Demonul imaginii si demonul sunetului
Ochiul care explora, in Aripa stinga, corporalitatea infinita a eului launtric, labirint de carne in care coboara procesiunea satanica a Albinosului si a Fecioarei negre, spre chakra timpului, din sex, este inlocuit de ochiul intors spre in afara al empireului ori El Aleph al lui Borges. Privirea implicata in vis a celui care isi recupereaza identitatea prin anamneza este inlocuita, in Aripa dreapta, cu privirea panoramica, distantata, nu si detasata de obiectul cunoasterii, privirea care uneste toate visele si viziunile.

Temporalul miscarii descendente este inlocuit de spatialul miscarii coagulante, corporalitatea se transforma in creier pur, parcurgind cele sapte chakras si cele sapte sunete si culori ale cuvintului ORBITOR, punte-curcubeu intre Mircea-scriitorul tematizat care scrie in Sahasrara de la Solitude si lectorul supus nu doar demonului imaginii, ca altadata lectorul lui Rimbaud, ci si demonului sunetului.
Hiperexpansiune a eului, Aripa dreapta e din aceeasi familie cu Levantul. Cumularea viziunilor in fetus, in crisalida, este concomitenta cu expulzarea lor intr-o lume noua, ochiul inchis pe dinafara desteptindu-se launtric: „Copilu-si aducea aminte si de alte imagini colorate (caci asa erau: poze, poze, fara legatura unele cu altele, momente cine stie de ce pastrate de fiinta uriasa care traieste in noi, sau mai curind, care ne inconjoara din toate partile, ca un inger gravid cu noi si a carui misiune e sa ne aduca, in fine, pe lume, pe un pamint nou, sub un cer nou), despre care mama nu-i vorbea niciodata“. (s.n.).

Singurul proiect existential viabil si valabil ca valoare epistemica este eul, Orbitor devenind elogiul propriei fiinte dinamitate si strinse in „cel dintii punct“, „ca boaba spumii“, care va naste o noua lume. „Nu pot simti durerea de dinti a altuia, nici dragos-tea lui, nici plictisul lui. Sint blocat in propria mea suferinta.“ Autenticitatea este inteleasa, ca la generatia ’30, drept traire pur individuala si experienta unica de cunoastere, refuzind conventia artei: „Sufera un cap sculptat care urla? E ceva real aici?“ (s.a.).
Disocierea instantelor narative are loc dupa principiul lumilor lui Borges: Mircea care scrie din chakras-ul timpului Aripa stinga, Mircea de la Solitude, care scrie din chakras-ul spatiului Aripa dreapta, „Mircea adevaratul, cel care nu scria, ci sculpta o lume fractalica intr-o sticloasa carne neuronala“ si Mircisor, toti incercind sa raspunda la o singura intrebare: cine si cum vede. in vreme ce Julien Green era intors inspre lumea lui ar fi fost sa fie, devenita n-a fost sa fie, Mircea Cartarescu exploreaza cu ochiul launtric lumea care este in spatele pleoape-lor cu o mai mare pregnanta decit cea imediata. La Green, picturalitatea corporalitatii intoarse pe dinauntru este eterata, aproape transparenta si imobila. La Cartarescu, picturalitatea are concretetea tablourilor lui Dali, adevarate fotografii onirice realizate dupa metoda criticii paranoice.

Vesnica metamorfoza a imaginii, monstruoasa si eclatanta
„Iar vizual insemna aici scriptural, caci predestinarea e intotdeauna legata de o privire si o scriptura, un ochi care scrie si un manuscris care vede departe, care-si aduce aminte de ce va fi.“ Privirea senzoriala, captiva in corporalitatea copilului din Aripa stinga, care sufera cind blocul aparut in fata ferestrei ii rapeste lumea, se schimba in Aripa dreapta intr-o privire totala si totalizanta, ultra/infra/metasenzoriala, invaluind intregul spatiu sferic in lumina orbitoare a Sahasrarei. Trilogia se construieste in chiasm, intre trecut si viitor, intre aripile fluturelui, din imaginile onirice ale Nostalgiei, din REM, Mendebilul, Gemenii si Travesti, aglomerate cu o fervoare baroca, imposibil de controlat si de oprit intr-o picturalitate statica. Cuvintul de ordine al acestei miscari browniene este vesnica metamorfoza a imaginii, monstruoasa si eclatanta, a carei coerenta e data de arhitectura simetrica de triptic: „Pe aripa dreapta a tripticului, slava lui Dumnezeu se stravede, foarte sus, intre norii dezordonati, incremenita ca o ihneumonida“.

Fantasmele cuceresc tot mai mult partitura care inregistreaza clisee fotografice ale anilor infernali ’80 si revolutia, pina la o totala intrepatrundere, cele doua zone paralele, in oglinda, ale cartii, cei doi gemeni, cei doi stilpi Iachin si Boaz, Sulful si Mercurul topite in athanor. Tiparul frazei onirice – o fraza construita dupa principiul enumeratiei infinite, invatate din proza lui Borges – sfirseste prin a cuceri teritoriul rezervat fotografierii realului istoric. Enumerarea vi-zeaza juxtapunerea imaginilor, precum si sugestia unui spatiu infinit, aleph la puterea aleph.
Dublata de structura ternara a fluturelui, marea metafora arhitectonica a trilogiei, schema cartii-scriptura, a cartii profetice este exploatata pe ambele paliere de constructie: carte profetica a viziunilor si a viselor, a fantasmelor onirice, dar si carte „profetica“ a istoriei.

Aceeasi structura stilistica a textelor biblice – Evanghelii si Apocalipsa – se afla diseminata in cele doua aripi ale volumului: al istoriei/mitului individual si al istoriei/ mitului colectiv. Imaginea din vis a crisalidei soterului nascut din teasta lui Herman e dublata de reflexia sa monstruoasa, ca intr-un panopticum, de imaginea celui de-al treisprezecelea Ceausescu, nascut in pieptul „democratului“ din ’68. Limbajul profetic si mesianic nu e strain comunismului, inteles ca mitologie stiintifica sau milenarism secularizat. intre alegorie sumbra, de umor negru pina la grotesc si absurd si carte initiatica a unui fin cunoscator al stiintelor esoterice, Aripa dreapta se construieste intre imaginea din Scripturi a Ierusalimului ceresc tratata la modul cel mai serios si imaginea „paradisului“ aflat la capatul socialismului: comunismul – climax si anticlimax, imagine reflectata si imagine distorsionata grotesc.

Metafora oglinzii
Oglinda, marea metafora a simetriei trilogiei, se regaseste in volum intr-o diversitate de ipostaze: ca obiect artistic, construit vizionar, metafora de constructie, structura a cartii, dar si Cartea insasi. Oglinda poate fi cind monstruoasa, un infernal panopticum, cind modalitate de deconstructie si de rasturnare a scriiturii. Si, peste toate, Domus Aurea – alegorie macabra a Casei Poporului, peste care planeaza umbra nefasta a unui Nero contemporan – devine spatiul care coaguleaza toate fantasmele, viziunile si metaforele obsesive ale cartii, El Aleph al Orbitorului: „…se mai puteau zari, la o inaltime ce-ti taia rasuflarea, picturile alegorice care impodobeau cupola si care reluau obsesiv, intortocheat, fractalic si fantast, toate imaginile si toate personajele din aceasta carte ilizibila, din aceasta carte…“. „Simetria raminea cea mai tulburatoare iluzie de pe lume, vrajitoria cea mai adinca a mintii noastre. Ea crea pretutindeni fluturi, fluturi cu aripe identice si neasemanatoare. Orice oglinda era un fluture […].“
Mircea Cartarescu desavirseste, cu ultimul volum al trilogiei Orbitor, o formula imaginativa si narativa de o incontestabila originalitate, prin asumarea integrala a unui proiect existential a carui anagrama ascunde mesajul textului: robitor – „Sahasrara nu era un lucru care stralucea, era o ruptura-n covor, in tesatura iluziei, prin care patrundea lumina orbitoare de dincolo“.