Nr. 745 din 24.10.2014

On-line - actualitate
Monografie
Focus
Editorial
Actualitate
Opinii
Inedit
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Critica literara
Memorii
Arte
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2009   |   Mai   |   Numarul 474   |   Visuri şi himere

Visuri şi himere

Autor: Marian Constantin | Categoria: Arte | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Visuri şi himere

Dacă ar fi să desemnez printr-un singur cuvînt însuşirea de căpătîi a cărţii Adrianei Şotropa, Visuri şi himere – ecouri simboliste în sculptura românească modernă, aş spune fără să ezit că aceasta este „limpiditatea“.

Poate unora să li se pară inadecvată vocabula, aplicată tocmai acelui curent al artelor caracterizat prin sondarea absconsului, a universului oniric ori a echivocului. Nu mai puţin, studiul este consacrat unei generaţii incongruente de sculptori, inegale valoric, „impresioniste“, care – aşa cum ni se sugerează în subtitlul cărţii – se face cel mai adesea purtătoarea ecourilor, a răsfrîngerilor tîrzii şi nu întotdeauna rezonante ale „sunetului“ de obîrşie.
 
Adriana ŞOTROPA, Visuri şi himere, Ecouri simboliste în sculptura românească modernă, Cartea cuprinde un caiet cu 16 fotografii, Editura Compania, Bucureşti, 2009, 192 p.
 
Putem bănui şi că numeroase aspecte confuze din studii anterioare ori numai insuficient sau tangenţial precizate trebuie să-i fi dictat Adrianei Şotropa imperativele limpezirii sale. Autoarea s-a văzut astfel nevoită să scruteze nu doar ipostazele specifice – cele care ţin de logica formării artiştilor, de prezenţa modelelor şi a opţiunilor estetice, de circulaţia ideilor în epocă etc. –, ci şi să se aplece asupra comandamentelor sociale: ingerinţele modei şi pretenţiile comanditarilor, susţinerea de către stat a monumentelor de for, nivelul dotărilor tehnice sau calitatea receptării publice.

Autoarea nu consacră secţiuni anume istoriei sau esteticii fenomenului. Dimpotrivă, informaţii de acest fel, cu rol adesea complementar, se vor regăsi pe tot parcursul lucrării. Succinta introducere, sugestiv intitulată, după o expresie a lui Edgar Allan Poe, „Oriunde în afara lumii“, precum şi prima parte a capitolului „Începuturile sculpturii româneşti…“ conţin totuşi cele cîteva date esenţiale despre originile literare ale simbolismului, difuzarea sa în celelalte arte şi pătrunderea sa în spaţiul românesc.

Şotropa ţine să precizeze cele trei caracteristici ale orientării simboliste în sculptura românească, în comparaţie cu cea din ţările vecine: la noi, sculptura nu a avut un caracter programatic, opţiunea pentru limbajul simbolist fiind strict individuală şi, ca atare, nepropunîndu-şi să revoluţioneze mediul artistic al vremii; deşi efemere, ecourile simboliste din sculptură au reuşit să zdruncine concepţia dominantă la începutul secolului al XX-lea şi să promoveze o estetică a intimităţii şi a sentimentului; lipsa mijloacelor materiale şi a comenzilor din partea statului, dar şi o mentalitate marginală, improprie finalizării statuarului grandios, au încurajat creaţia de mici dimensiuni, iar schiţa a devenit stadiul definitoriu al actului creator.
 

O posibilă cauză a imaturităţii sculpturii simboliste de la începutul secolului XX – ni se sugerează – este chiar vîrsta necoaptă a sculpturii statuare româneşti. Generaţia artiştilor ce resimt influenţe simboliste abia îi urmează primei pleiade de sculptori cu adevărat români, de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, dintre care foarte puţini au cîştigat notorietate, ca Ion Georgescu şi Ştefan Ionescu Valbudea. Pe urmele lui Tudor Vianu, autoarea invocă în sprijinul demonstraţiei îndelunga tradiţie aniconică din sculptura ortodoxă, fapt care ne plasează pe aceeaşi traiectorie cu Bulgaria şi Grecia.

Subcapitolul „O generaţie simbolistă?“ semnalează cunoştinţele despre simbolism şi deschiderea către această „sensibilitate de import“ în lumea românească din jurul anului 1900, pentru a face înţeleasă atmosfera pe care o întîlnea noua estetică. Tot aici este tratată posteritatea teoretică a curentului simbolist – nefavorabilă pînă tîrziu, spre ultimele decenii ale secolului, ceea ce explică puţinătatea studiilor aplicate ulterioare.

Corpul cărţii cuprinde trei mari capitole: „Auguste Rodin şi sculptorii români“, „Ecourile şcolii müncheneze în opera lui Oscar Spaethe şi Frederic Storck“ şi „Un artist «vizionar»: Dimitrie Paciurea“. În ultima parte, dedicată lui Paciurea, autoarea îşi asumă un decalaj temporal în raport cu primele două capitole, circumscrise perioadei de pînă la Primul Război Mondial, pentru a întregi tabloul sculpturii simboliste cu acele făpturi de excepţie care au fost himerele anilor ’20.
 
Înrîuririle rodiniene asupra sculptorilor români debutează cu experienţele lui Constantin Brâncuşi şi Dimitrie Paciurea. Influenţele maestrului francez asupra creaţiei lor au fost deja semnalate, dar interesante ni se par la Şotropa paralelele dintre cei doi în acest context. Deosebirile de temperament, natura incertă a raporturilor dintre ei, viziunile sculpturale diferite sînt surprinse subtil, evaluate şi reexaminate prin prisma „portretelor“ din prima lor perioadă de creaţie, mai ales a „capetelor de copii“. Este o temă care îi uneşte şi în care contemporanii vedeau valoroase mărturii ale lecţiei marelui sculptor francez, perfect stăpînită de români. Autoarea reuşeşte să creeze o imagine coerentă şi dinamică a acestei perioade de căutări, împletind abil constatările comentatorilor de atunci cu posteritatea critică şi cu propriile sale analize şi observaţii. În contextul astfel creat, Constantin Brâncuşi, cu toate inovaţiile sale de limbaj şi de tehnică, ne apare – mai mult decît în alte studii ce i-au fost consacrate – ca un exponent al mediului artistic autohton care, prin creaţia sa, a răspuns, în deplină consonanţă cu operele confraţilor săi, nevoii de sensibilitate şi reverie din societatea românească a timpului.
 
Cu adevărat novator este segmentul dedicat sculptorilor minori influenţaţi de Rodin. Şotropa reuneşte pentru întîia oară un grup de sculptori cvasinecunoscuţi, legaţi în timpul vieţii doar de afinitatea – niciodată împărtăşită ca opinie de grup – pentru simţirea simbolistă de sorginte rodiniană. Horia Boambă, Anghel Chiciu, Filip Marin, Teodor Burcă, Alexandru Severin, dar şi Ion Jalea şi Frederic Storck, în ipostaza timpurie a creaţiei lor, ni se înfăţişează ca o veritabilă generaţie de artişti simbolişti. În pofida surselor documentare sărace, a insuficienţei referinţelor critice, a absenţei lucrărilor din expunerea muzeelor, autoarea reconfigurează cu inteligenţă şi rigoare biografii, destine, traiecte creatoare – într-un cuvînt, o întreagă frescă artistică surprinzătoare şi sugestivă. Datorită relaţiei sale privilegiate cu Alexandru Macedonski, Severin face o figură aparte. Sculptorul şi poetul şi-au dedicat unul altuia lucrări măgulitoare şi, probabil, sub influenţa lui Macedonski şi a cenaclurilor sale, Severin a fondat în 1915 Cenaclul idealist. Printre membrii săi s-au aflat pictorii Paul Popescu, Alexis Macedonski, Leon Biju, D. Mihăilescu, iar principesa Elisabeta şi principele Carol au patronat noua societate.
 
Cercetînd „ecourile şcolii müncheneze în opera lui Oscar Spaethe şi Frederic Storck“, fără a neglija alte opţiuni stilistice din creaţia celor doi, Şotropa îi asimilează în bună parte spiritului Tinerimii artistice, societate cu care ei s-au identificat. Oscar Spaethe a fost cel care a convins-o pe principesa Maria să accepte patronajul societăţii, fiind cucerit, la rîndul său, de interesul prinţesei pentru arta idealistă şi mistică. De altfel, cîteva dintre operele sale cele mai reuşite i-au fost comandate sau achiziţionate de prinţesă: Sfîntul Ioan Botezătorul, Sfîntă bizantină, Fiat lux, Florentina şi bustul Prinţesei Elisabeta. Nu mai puţin, Frederic Storck, despre care s-a spus că i-a conferit Tinerimii coloratura ei psihologică, a executat cîteva opere la cererea Mariei: Eva, Tentaţie, Salomeea, bustul Principelui Carol. Toate acestea, alături de alte creaţii asemănătoare ale grupului de la Tinerimea artistică, vorbesc despre o veritabilă emulaţie, despre crezul artistic al unei întregi generaţii. Şotropa analizează atent nu doar etapele creaţiei celor doi, ci şi ambianţa culturală a epocii, pentru a extrage, rînd pe rînd, ecourile Secession, cele renascentiste sau cele bizantine, care nu o dată se împletesc în una şi aceeaşi lucrare. Teme dispreţuite sau minimalizate ulterior de critică – precum figura androginului şi portretele feminine manifest decorative ale lui Spaethe, sau mondenele senzuale şi seducătoare ale lui Storck – sînt revalorificate în contextul simbolismului din Belle Époque şi învestite cu semnificaţie nouă.
 
Profund meritorie este aici reconsiderarea sculptorului Spaethe. Blamat în epocă pentru relaţia strînsă cu Casa Regală şi grav subestimat apoi de George Oprescu, Spaethe nu s-a bucurat de posteritatea cuvenită, singura sa alăturare de mişcarea simbolistă datorîndu-i-se lui Paul Constantin, în binecunoscuta sa lucrare Arta 1900 în România. Începînd cu cartea Adrianei Şotropa, cu rolul pe care ea i l-a atribuit lui Spaethe în simbolismul de la noi, nici o sinteză viitoare a fenomenului nu va mai putea ignora importanţa operei acestuia.
 

Himerele lui Paciurea

 

Autoarea l-a inclus în cercetarea sa pe „Paciurea, creatorul himerelor“ datorită forţei extraordinare de sugestie şi a profundei originalităţi pe care el reuşeşte să le imprime materiei. Creaturile hibride ale lui Paciurea sînt, desigur, „de departe cele mai misterioase şi fascinante prezenţe din sculptura românească“. Vădit sedusă de existenţa dureroasă şi de opera stranie din anii ’20 a artistului, Adriana Şotropa le dedică pagini însufleţite. Bazîndu-se pe mărturiile celor care l-au cunoscut pe artist, pe extrase din presa timpului sau pe investigaţii tîrzii, ea reconfigurează o biografie şi un traseu creator pe cît de mişcătoare, pe atît de plauzibile. Ni se clarifică astfel etapele creatoare, raporturile cu arta universală, suişurile şi coborîşurile carierei sau temele predilecte – dintre care unele incidentale, însă nu mai puţin marcante, ca Adormirea Maicii Domnului, capodoperă a neobizantinismului.

Dacă informaţiile privind cronologia vieţii şi a creaţiei maestrului sînt majoritar îndatorate surselor preexistente, utilă ni se pare la Şotropa valorificarea unor segmente mai puţin cercetate ale operei, cum ar fi desenele. Pertinente sînt şi relaţiile operate între elemente iconografice aparent disparate (himerele sînt asociate cu figura lui Mihai Eminescu, ele putînd semnifica inspiraţia, căutarea unui ideal, zbuciumul creator) sau conexiunile stabilite între fapte biografice şi operă (de pildă, în plin război, Paciurea descoperă expresivitatea corpurilor răsucite de durere; odată cu încetarea comenzilor de stat, himerele sporesc în creaţia sa).
 
Excelente sînt interpretările stilistice şi iconografice ale himerelor. Deşi autoarea avertizează că „himerele sculptate ale lui Paciurea sînt dificil de analizat şi de plasat într-un context clar“, demersul său vizează lămurirea aspectelor obscure care le învăluie, scoţînd în evidenţă, după caz, caracteristicile compoziţionale, iconografice, literare, simbolice şi de limbaj plastic ale lucrărilor. Astfel, Himera din 1919 „este asimilabilă strigelor din mitologia românească“, „Himera nopţii ş…ţ este o creatură mută, de o densitate şi o pondere îngrijorătoare ş…ţ; copilăria, feminitatea şi moartea sînt concentrate în acest hibrid hieratic, care pare să vegheze în pragul unei lumi inaccesibile, nocturne“; „zîmbetul indefinisabil“ al altei himere „evocă arta lui Leonardo da Vinci, atît de prizată de generaţia simbolistă…“; Himera văzduhului trimite „la teribila ascensiune în ceruri a Luceafărului“, ea „aparţine spaţiului prin elongaţia sa extremă şi deschiderea aripilor ce taie aerul, creînd astfel un joc savant de plinuri şi goluri“ etc.
 

Numeroase sînt meritele Adrianei Şotropa în elaborarea acestei cărţi. Iar capacitatea ei de a sintetiza un subiect dificil şi de a-l face accesibil scriind concis şi alert, deşi în stil nobil, ne dezvăluie o gîndire matură, suplă şi neinhibată, capabilă de a propune analogii dintre cele mai neaşteptate, nu fără a-şi asuma şi concluziile dilematice. Merită subliniată, fără îndoială, şi aptitudinea ei de a cuprinde un material documentar consistent, de a folosi surse numeroase şi diverse, repertoriate în referinţe şi note dense – de la, uneori, firava critică de la începutul secolului şi pînă la mici articole, aparent nesemnificative, din presa vremii, de la însemnările captivante ale scriitorilor simbolişti la comentariile unor publicişti şi specialişti în artă ce au perceput cu acuitate noutatea curentului la jurnale manuscrise şi materiale de arhivă inedite sau rarisim semnalate în studii anterioare şi pînă la cunoscute cercetări din domeniu, de la textele subtile ale unor psihologi şi esteticieni pînă la părerile avizate ale apropiaţilor Casei Regale. Graţie acestui studiu, istoria artei noastre s-a îmbogăţit cu un nou şi incitant capitol despre începuturile sculpturii româneşti moderne.



Etichete:  Adriana ŞOTROPA, Visuri şi himere
 
 
 
Cele mai citite articole
Idealuri în descompunere
Adversarul lui Victor Ponta: PSD
Cehov (+1904) la 2014
Despre Klaus Iohannis, Republică şi calmul valorilor
Viorel Hrebenciuc, PSD şi alegerile prezidenţiale
Cele mai comentate articole
Idealuri în descompunere
FÎNTÎNA BARTHESIANĂ. Zen şi expropriere. Cum să ieşi din „îndrăgostire“
Adversarul lui Victor Ponta: PSD
Viorel Hrebenciuc, PSD şi alegerile prezidenţiale
Cehov (+1904) la 2014
Cele mai recente comentarii
Felicitari!
@ Petre Grigorescu
"Luciditatea" lui BHL !
Dlui. intelectual de stat strîmb, Marcel Palade !
Felicitari, Paul Cernat! Felicitari, Alexandru Matei!
 
Parteneri observator cultural
Suvenir de Bucuresti