OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Geopolitica Matrioşcăi (Editura Curtea Veche) este o carte profundă, cu documentaţie exhaustivă, o carte de istorie contemporană, cu toate capcanele pe care le prezintă un asemenea demers, ştiut fiind că, fără distanţare suficientă în timp, există riscul alunecării spre jurnalistică. Ceea ce reuşeşte Adrian Cioroianu este dificilul echilibru între ştiinţă şi sinteză plastică a observaţiilor, echilibru obţinut prin accentul care cade mai mult pe expozeu decît pe comentariu.

 

Adrian Cioroianu , Geopolitica Matrioşcăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 390 p.

 

Tema este „dimensiunea estică a geopoliticii romîneşti“, cu „provocările care vin de acolo“, scrisă din perspectiva cuiva care crede că, fără „autoritarism, lucrurile nu par a merge în Rusia“. Punctul de pornire este definirea Războiului Rece: orice minus înregistrat de un adversar echivala cu un plus pentru celălalt. Un joc, în aparenţă, simplu; o lume, în aparenţă liniştită, trăind între graniţe bine fixate. Realitatea era, însă, mult mai complexă decît elementul – important, e drept – la care autorul face referire: cursa tehnologică, pierdută de U.R.S.S., cîştigată de S.U.A. şi Occident, decalaj prin prisma căruia istoricul descifrează măsurile luate de nou-venitul la putere Gorbaciov (1985), traduse prin iniţiativa acordului bilateral, vizînd „reducerea focoaselor nucleare cu rază medie de acţiune“, prima dată în istoria Războiului Rece; un succes, fiindcă se ajunge la semnarea acordului (1987).

 

Gorbaciov îşi anunţă intenţia de dezarmare nucleară totală pînă la sfîrşitul secolului al XX-lea, dar Mitterrand şi Thatcher, veniţi în vizită la Moscova, se opun. Rezistenţă care ar fi trebuit să-l pună în gardă. Autorul nu ia în calcul jindul faţă de Vest, „fructul oprit“ al omului de pe stradă din Est, traiul lui în ipocrizie şi frustrare, cu visul evadării. Cît era de străin omul acesta de bunele şi relele „societăţii de consum“, urma s-o experimenteze abia după ce avea să-şi vadă visul cu ochii. Istoricul vede în dezastrul de la Cernobîl (1986) căderea unui mit: infailibilitatea U.R.S.S. Dar cîte accidente, de diferite proporţii, la centrale nucleare din Vest nu existaseră pînă atunci? Conceptele, pe hîrtie (aceeaşi greşeală pe care o făcuse Lenin la începutul secolului al XX-lea), conturate de Gorbaciov, în acelaşi an 1986, perestroika (restructurarea psihologiei omului sovietic) şi glasnost (transparenţă şi modernizare a sistemului) nu sînt atît o consecinţă a incapacităţii U.R.S.S. de a ţine pasul cu performanţele tehnologice ale S.U.A. şi ale  Occidentului, cum acreditează ideea autorul, cît dorinţa de a scoate din anchiloză şi a arunca balastul a tot ce era depăşit în ceea ce era numit, fără acoperire faptică, socialism. Singura realitate din conglomeratul terminologic era supremaţia U.R.S.S. în sfera ei de influenţă, delimitată după victoria U.R.S.S. şi a Forţelor Aliate în Al Doilea Război Mondial. Gorbaciov, fără a fi „om de pe stradă“, era şi el atins – subconştient sau nu – de mirajul Vestului. Dă de gîndit o replică a „doamnei de fier“, Margaret Thatcher, pe care Gorbaciov o vizitează în 1983, cînd era numărul 2 al Kremlinului: „Occidentul poate lucra cu acest om“. Ce înseamnă cînd te laudă inamicii? Adrian Cioroianu îl prezintă pe Gorbaciov ca pe un continuator al lui Andropov, care „avea toate datele unui reformator“.

 

Continuator e, poate, prea puţin spus. În ce au constat reformele lui Andropov? Ancheta privind corupţia la vîrful armatei sovietice;  edificarea KGB-ului – departe, acum, de a mai fi instrumentul represiv din timpul Gulagului stalinist – ca garant al ordinii, disciplinei, legalităţii; redescoperirea valorii tehnocraţilor pentru „eficientizarea unui sistem“ care „putea fi modernizat“. După interimatul conservatorului Cernenko, Gorbaciov vrea să pună în practică „un ambiţios plan de modernizare economică“,  fără să se gîndească că dintr-un costum prost croit nu se mai putea face unul bun. Se îndreaptă şi spre reforme politice: eliberează un lot de deţinuţi politici şi permite revenirea în ţară a renumitului balerin transfug Nureev. Nu se gîndea că va pierde tot ce U.R.S.S. cîştigase în urmă cu 45 de ani, prin victoria asupra Germaniei naziste. Autorul redevelopează filmul, ca şi cînd ar fi existat comunism real. Prăbuşirea eşafodajului, pe care reformele începuseră să-l clatine, e desăvîrşită de Elţîn. Iniţial adept al lui Gorbaciov, numit de el prim-secretar al Capitalei, Elţîn intră în conflict cu conservatorul Ligacev, dar Gorbaciov îi dă cîştig de cauză acestuia din urmă, pentru că Elţîn dorea accelerarea reformelor. Camarazii de idei devin oponenţi.

A nu-ţi subestima adversarul este o regulă simplă de viaţă, ignorată de liderul de la Kremlin şi echipa lui; greşeală elementară care a costat prăbuşirea U.R.S.S., a  „lagărului socialist“, a schimbat rapid faţa Europei şi a lumii. În timp ce în U.R.S.S. se instaura confuzia şi, inerent, haosul, la Strasbourg se săvîrşea proiectul „casei europene comune“, proiect care începe să fie pus în practică din august 1989, cînd „turişti“ din R.D.G. trec clandestin graniţa maghiaro-austriacă. Unde era „vigilenţa“ grănicerilor maghiari? – întrebare retorică. Gorbaciov lucra pentru extinderea politicii sale (glasnost, perestroika) în tot „lagărul socialist“, neînţelegînd că trenul era pierdut, chiar dacă, în octombrie al aceluiaşi an, Honecker era înlocuit cu Egon Krenz, simpatizant al ideilor gorbacioviste; chiar dacă face publică renunţarea la doctrina Brejnev, a „suveranităţii limitate“, cu doctrina, numită în glumă, Sinatra, după şlagărul I do it my way, rezumată în fraza: „U.R.S.S. nu are nici un drept, nici moral, nici politic, de a se amesteca în evoluţiile ţărilor din Europa de Est“. Răspunsul? R.D.G. deschide graniţa cu R.F.G.; la scurt timp, se oficializează căderea Zidului Berlinului; se fac pregătiri pentru aderarea Germaniei la N.A.T.O.

 

Întrunirea la Huston, în 1990, a Grupului G7 decide să fie acordat „un ajutor“ U.R.S.S., preţul consimţirii lui Gorbaciov la aderare. „1990 ar fi putut fi anul Gorbaciov, dar a fost anul Germaniei“, sintetizează istoricul. Totul merge în dezavantajul U.R.S.S.: alegerea ca preşedinte al Cehoslovaciei a lui Václav Havel, condamnat pentru că depusese flori pe mormîntul lui Jan Pollak şi fusese unul dintre animatorii Cartei 77; întîlnirea Bush – Gorbaciov la Malta; căderea lui Ceauşescu în România. Surpările mari vin, însă, dinăuntrul ţării. Muncitorii se obişnuiesc cu grevele. Reapar, cu virulenţă, problemele etnice, ţinute sub cheie pînă atunci. Ceea ce preconizase Stalin prin „rezolvarea problemei naţionale“, iluzia prelungită de Brejnev, totul e aruncat în aer. Un prim puseu: pogromul antiarmean din Capitala Azerbadjanului. Renaşterea naţionalismului avea să fie concretizată, la puţină vreme, prin apariţia Partidului Pamiat. Elţîn cîştigă capital politic prezentîndu-se ca victimă a „conservatorismului“. Gorbaciov e perceput ca „simbol al U.R.S.S. în declin“, Elţîn – „simbol al Rusiei în renaştere“. Mai mult, Gorbaciov se preschimbă pe parcursul unui singur an (1990-1991) din „om al zilei“ în „om de prisos“. Surparea începe din momentul în care Congresul Deputaţilor Poporului abrogă rolul conducător al P.C.U.S., chiar dacă-i aruncă lui Gorbaciov un colac de salvare, propunerea unui regim prezidenţial, care i-ar fi dat posibilitatea de repliere, fără, însă, ca acesta să vrea să-l prindă. El încearcă mai departe să resuscite pe un muribund: un nou statut al partidului; un nou mod de a fi comunist: propuneri inutil avansate la Congresul al XXXVIII-lea (ultimul) al P.C.U.S.

 

Dezintegrarea U.R.S.S., iminentă, porneşte tot din inima ei: Parlamentul Rusiei votează, în 1990, prioritatea legilor Rusiei asupra legilor din celelalte republici. Ţările Baltice îşi declară primele independenţa, pe care S.U.A. se grăbeşte să le-o recunoască. Gorbaciov creează o artificială Uniune a Republicilor Suverane. Ce l-a determinat pe Gorbaciov, aflat în vacanţă, să refuze să semneze Decretul de Stare Excepţională, propus de o delegaţie condusă de vicepreşedintele U.R.S.S., Ianaiev? Convingerea intimă că nu mai era nimic de făcut, chiar dacă, la întoarcerea în Capitală, după sechestrarea lui de către Ianaiev et. Co şi eşecul puciului organizat de ei, declară (de faţadă) că „perestroika va continua“? „Jos comunismul“, slogan atît de des auzit în Piaţa Universităţii, la Bucureşti, a fost, mai întîi, fluturat de Elţîn, în trepte: 1. demisia din P.C.U.S.; 2. folosirea televiziunilor pentru a fi filmat în postură de „rezistent anticomunist“ – urcat pe tanc, făcînd semnul victoriei –  împotriva puciştilor, neştiutori de imagologie; 3. preşedinţia Federaţiei Ruse, după demisia lui Gorbaciov. Chiar dacă a fost înfiinţată Comunitatea Statelor Independente (21 decembrie 1991), la cîteva zile distanţă, Rusia era cea care primea loc în Consiliul de Securitate al O.N.U. ca succesoare a fostei U.R.S.S.

Era reîntoarcerea la capitalism soluţia salvatoare? Pe ruinele unui fals comunism, nu se putea clădi decît un capitalism strîmb. Chiar şi în formele sale cele mai bine articulate, capitalismul era departe de a fi aplaudat de cineva ca Soljeniţîn, care a trăit ca privilegiat în S.U.A. unui moment de boom economic.  Reîntors în Rusia (1994), el caracteriza America drept un „mare bazar“ şi vorbea despre  „mercantilismul“ occidental. Nu-i plăceau formele pe care le îmbrăca libertatea în Rusia, nici locul pe care-l ocupa, după capitularea lui Gorbaciov, în lume. „Falsele valori sovietice sînt înlocuite cu nonvalorile occidentale“, opina Zinoviev, alt scriitor disident, expulzat în 1978. Deşi Matrioşca este o păpuşă mare, din care apar alte păpuşi mai mici, perfect asemănătoare, ceea ce presupune o succesiune a aceleiaşi identităţi (fundalul cărţii lui Adrian Cioroianu), lumina reflectorului cade pe metamorfozele ei. Există un chip al Matrioşcăi imediat ieşite din prăbuşirea unei ordini care a durat aproape un secol: Rusia hibridă („haita de lupi“ care face legea, aşa-zisul capitalism de tranziţie); Rusia bolnavă (viciile „modernităţii“ de import); Rusia înfrîntă (epoca Elţîn); Rusia colonizată (de „occidentalisme“); Rusia rătăcită (criza financiară din 1998, provocînd scoaterea lui Elţîn din joc şi intrarea lui Putin în scenă). Dar expresia de pe chipul Matrioşcăi se transformă în resurecţie şi revanşă. Autorul este un minuţios analist al primei faze, primul deceniu de după dispariţia U.R.S.S., avînd ca element de raportare episodul tragediei de pe submarinul „Kursk“, produs pe fondul evadării foştilor aliaţi, tăcerii semnificative a foştilor „prieteni“, pauperizării pensionarilor, „consumerismului“, prăpastiei create între cei foarte rapid sărăciţi şi cei îmbogăţiţi peste noapte, derivei tineretului. Ultimele patru simptome ale dereglării balanţei sociale sînt resimţite şi în alte ţări ale fostului „lagăr socialist“, inclusiv în România.

 

Ca să scoată submarinul şi cadavrele victimelor la suprafaţă, Putin este nevoit să apeleze la ajutor occidental. Rusia este umilită. Conşti-ent de criza de popularitate, fiindcă nu s-a de-ranjat să-şi întrerupă concediul, cînd s-a produs catastrofa de pe submarinul „Kursk“, Putin face act de căinţă la televizor şi recîştigă simpatia oamenilor. Apoi trece la o contraofensivă caracterizată printr-un nou tip de opoziţie faţă de Occident. Elocvent este controlul statului asupra bogăţiilor naturale, pe care îşi întemeiază politica economică faţă de Europa. Dar sînt înregistrate şi forme de contraofensivă pe plan politic: cooperarea ruso-chineză; parteneriatul militar cu Venezuela lui Chavez ş.a. Sînt inventate concepte care ţin tot de opoziţia Rusia – Occident: zone-tampon (state nemembre ale unei alianţe militare şi economice occidentale; veci-nătăţi imediate (apărarea cetăţenilor sovietici aflaţi în afara Federaţiei Ruse); interese particulare (controlul asupra Ucrainei, Georgiei, Republicii Moldova, Transcaucaziei); partid prezidenţial (electorat fidel, personaj tutelar, alianţe împotriva partidului prezidenţial descurajate prin orice mijloace); conflicte îngheţate (antipatii seculare avînd rădăcini istorice).

 

Tot din contraofensivă face parte reintroducerea controlului asupra presei de stat. Presa privată îşi asumă consecinţe riscante, dacă este împotriva lui Putin. Să fie această stare de spirit legată de eşecul speranţei lui Elţîn de „integrare“ a Rusiei în „normalitatea“ occidentală? Să fie contraofensiva parola de concentrare a energiei colective pentru ieşirea din colaps? Adrian Cioroianu reduce noţiunea de „nostalgici“ la cei care regretă  pierderea spaţiului fostei U.R.S.S., fără nici o legătură cu schimbarea de regim politic. Aşa să fie? Termenul, făcînd parte din noul limbaj standard, acoperă o gamă variată de resentimente, în principal de ordin economic şi moral, faţă de noile stări de lucruri, indiferent dacă sînt exprimate public sau nu, fără conexiune cu destrămarea U.R.S.S. şi funcţionînd în toate timpurile. Tipologia „nostalgicului“ poate fi complementară tipologiei „pragmaticului“, nu doar la nivelul oamenilor care fac istorie – obiectul cercetătorului –, ci şi la nivelul oamenilor „de rînd“. Pornind de la „pragmatismul“ lui Putin, care a înlocuit „integrarea“ cu „asocierea“ la Occident, autorul crede că asistăm la „reîncălzirea“ Războiului Rece, dacă nu cumva sfîrşitul lui a fost „o mare iluzie colectivă“.