OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aparitia de noi programe urbane si arhitecturale in timpul regimului comunist din Romania (1949-1989) s-a produs in principal ca efect al schimbarii dramatice de lider comunist (Ceausescu inlocuindu-l pe raposatul sau mentor Gheorghiu-Dej in 1965) si, ca urmare a acestui eveniment, de orientare doctrinara din interiorul PCR. Noile „centre civice“ ale tarii sint efectul edificat al citorva cauze, care trebuie neaparat enumerate spre a intelege particularitatile arhitecturii comuniste de dupa 1965. Dar, mai ales, politicul trebuie invocat, dimpreuna cu cronicizarea regimului, pentru a da o anumita coerenta logica finalului „apoteotic“ al acestui proces, final reprezentat de demolarile masive din centrul Bucurestilor (450 ha) si de construirea in locul cladirilor vechi a centrului civic absolut (150 ha, dintre care un Bulevard al Victoriei Socialismului de 4,5 km si Casa Republicii, considerata inca a doua cladire din lume ca amploare, dupa Pentagon).

Din punct de vedere al metodei de cercetare, a prezenta doar edificiile fara haloul de decizii politice, de discursuri si de legi, fara referintele la fenomene analoage de dinainte de comunism, ar duce doar la o intelegere trunchiata. Avem de-a face cu fenomene pluriforme, nu (doar) cu constructii, indiferent de dimensiunea sau aparenta lor. De asemenea, este dificil de investigat in multitudinea de referinte oficiale, din care datele reale lipsesc, totul fiind acoperit cu sloganele vremii. „Kremlinologia“ poate sa fi fost o metoda utila de a cerne limba de lemn a comunistilor, dar in cazul arhitecturii oficiale totul trebuie privit cu multa circumspectie. Practic, nici unul dintre actorii importanti ai vremii nu au lasat marturii convingatoare care sa echilibreze aceasta disproportie in informatii.

Cu exceptia – discutabila si aceasta – a celui implicat direct in demolarea Manastirii Vacaresti din extremitatea sudica a Bucurestilor (o pierdere incomensurabila si irecuperabila pentru patrimoniul medieval din Balcani), nici unul dintre arhitectii care au lucrat la Casa Poporului nu au produs altceva decit „aparari“ penibile (Anca Petrescu, arhitecta sefa a Casei Poporului, a candidat la primaria Capitalei in 2004 pe o platforma care glorifica exact aceasta ctitorie infricosatoare). Refuzul de a da interviuri, eschivele acestor personaje – autori sau „doar“ martori ai marilor demolari bucurestene si ai inaltarii marilor edificii, care a urmat radierii centrului istoric – fac si mai dificila munca de investigatie, care, in acest caz, devine de-a dreptul detectivistica1. Ca parte a noii retorici a comunistilor romani, cautarea din ce in ce mai obsesiva a unei identitati in interiorul spatiului controlat de sovietici a produs efecte care, cu doar un deceniu mai devreme, ar fi stupefiat. Iesirea – fie si superficiala – de sub tutela Big Brother de la rasarit a presupus o discutie interna in diferite medii de decizie politica si, pe cale de consecinta, culturala cu privire la identitatea nationala. Afirmarea acesteia (prin operatiuni multiple de reconstituire a miturilor identitare pre- si postbelice) era in sine un gest de fronda la vremea respectiva. Reabilitarea personajelor culturii romane de dinainte si de dupa instalarea comunismului, care, din motive politice, cazusera in dizgratie si fusesera chiar incarcerati, a fost un prim pas in aces sens.

- Nationalismul: excavat si edificat
Re-oficializarea (i.e. reciclarea si adaptarea la comandamentele contemporane ideologice) (re)surselor anterioare ale „romanismului“, ale „identitatii nationale“ a fost, la rindul sau, un proces in continua accelerare.
Construirea unei identitati nationale in interiorul retoricii comuniste, dupa ce aceasta fusese sabotata sistematic in primele doua decenii de putere, nu era o intreprindere usoara. Retorica prima, reflectata in modul de selectie a referintelor din trecut, accepta – in afara tonului „realist socialist“ de fond – teza sovietica cu privire la raportul forma/fond. Arta si, mai cu seama, arhitectura trebuiau sa fie nationale in forma si socialiste in continut. Cit priveste forma, „romaneasca“ in acest context limitat putea fi, spre pilda, arhitectura claselor oprimate (cu accentul pe aceea taraneasca) sau o parte din arhitectura medievala, intrucit aceea era perioada in care slavona servea drept limba de cult in biserica ortodoxa din provinciile romanesti (a se vedea in acest sens restaurarile manastirilor din nordul Moldovei). Restaurarile la aceste manastiri – extrem de discutabile din perspectiva teoriilor de astazi, pentru ca au presupus, la Neamt de pilda, demolarea tuturor contributiilor „straine“ de cele originare, „neaose“ – au continuat in anii saizeci, de data aceasta sub noua agenda romanizanta, independentista si, mai ales, exceptionalista2. Asemenea referinte „medievale“ vom gasi, limitate la nivelul vocabularului decorativ, pe Casa Scinteii, construita la inceputul anilor cincizeci in Bucuresti: o cladire (relativ) inalta, consingeana cu turnurile moscovite si cu Palatul Culturii de la Varsovia. Abia la finele anilor cincizeci se produce reintoarcerea arhitecturii moderniste, cu corolarul clasicizant si monumentalizant pe care il recupera de la arhitectii care il practicasera in perioada interbelica. Or, odata cu acesta din urma, revine dorul de latinitate (lingvistica si arhitecturala). Sala Palatului (un auditorium terminat in 1960, adaugat fostului Palat Regal din Bucuresti) face trimitere la arcele romane – intr-un mod pe care, douazeci de ani mai tirziu, il vom reintilni la refacerea de catre C. Lazarescu a Teatrului National – si are drept acoperis o (pseudo)cupola. Or, cupola era o figura arhitecturala exilata explicit din limbajul realist-socialist bolsevic pentru conotatiile sale religioase.

Dintre deciziile politice si administrative care au avut imediat efect asupra oraselor romanesti, cele mai importante sint cele cu privire la reorganizarea administrativ-teritoriala a tarii. Aceasta s-a petrecut in citeva etape succesive. Dupa instaurarea comunismului, unul dintre gesturile emblematice de luare in posesie juridica a teritoriului tarii a fost acela de introducere a organizarii sovietice in raioane si regiuni. O vreme, a functionat in Transilvania Regiunea Mures Autonoma Maghiara, alcatuita din fostele judete cu populatie predominant ungara, dar desfiintarea acesteia a fost un prim semnal cu privire la „nationalizarea“ discursului politic. Asa se face ca decizia lui Ceausescu de a reveni, in fapt, la impartirea antebelica a Romaniei in judete (cu modificari – unele semnificative – de denumire si/sau de demarcatie fata de „originale“) a putut sa figureze printre gesturile de fronda romaneasca la adresa URSS.

Referinta la romanitatea etnica „ancestrala“ si la latinitatea lingvistica originara a romanilor (descrisi de propaganda oficiala ca fiind rezultatul etnogenezei ce a urmat ocuparii anticei Dacia de catre imparatul roman Traian, in decursul razboaielor din 101-102 si, respectiv, 105-106 A.D.) a fost o tema a politicii statului roman in decursul deceniilor al saptelea si al optulea3. Or, cum putea fi readusa in discutie referinta romana-latina, de fapt o tema recurenta a politicii oficiale si in anii treizeci si patruzeci, care vorbea atunci despre etnie (cu variantele: singe, rasa, limba) latina si credinta bizantina (i.e. ortodoxa)? In mod evident, existau dificultati de mariere a langajului interbelic nationalist, de dreapta, cu sloganurile politice comuniste, presupuse de stinga. Or, primii pasi au fost precauti, din acest punct de vedere. Prima cale a fost cea a schimbarii toponimiilor. „Capitalele“ noilor judete au devenit municipia, iar centrele fiecarui astfel de oras-municipium a fost redesenat astfel incit, prin operatiuni succesive de demolare si reconstructie, sa fie implantate ceea ce ulterior va fi cunoscut drept „centrele civice“ sau forum-uri ale noilor judete4. Toponimia a insemnat si resuscitarea vechilor denumiri latine ale unor mari orase: Napoca pentru Cluj (care a devenit, pina astazi, Cluj-Napoca) si Drobeta pentru Turnu-Severin (care a devenit si este inca oficial denumit Drobeta-Turnu Severin). Pina la prilejurile aniversare, unde sa se fi produs simbioza dintre numele vechi si cele in uz, alte denumiri se aflau pe lista de asteptare si in uz curent neoficial (ca, de pilda, Aegyssus pentru Tulcea, unul dintre noile municipia ale judetului, nou infiintat, de la Delta Dunarii).

- „Piata civica“
Un al doilea mod de resuscitare a latinei „origini a poporului roman“ a fost acela de a intensifica sapaturile arheologice in zone cunoscute ca adapostind castre romane. Sarmizegetusa Regia/Ulpia Traiana, capitala statului dac si, apoi, a provinciei romane Dacia, a fost excavata si restaurata la sol. In 1976, aniversarea potrivita a anului 106 A.D. a adus cu sine reconstructia integrala, din temelii (nu doar restaurarea) mausoleului de la Adamclisi, cunoscut drept Tropaeum Traiani si conceput de Apolodor din Damascus. Povestea este relevanta nu doar, asa cum am vazut deja, in cheia „latinizanta“ a politicii nationaliste a lui Ceausescu, ci si pentru ca Tropaeum Traiani a mai facut obiectul unei propuneri de reconstructie ca mausoleu al eroilor in plin razboi mondial5.

Or, jocul oficial intre referinta interbelica si cea directa, la sursa romana celebrata si de ideologii politici si ai culturii de dinainte de WWII, este omniprezenta. Este, spre pilda, evident ca „centrele civice“ s-au inspirat copios din precedentul Italiei mussoliniene. Atunci, in anii douazeci si treizeci, au fost implantate forum-uri in orasele medievale (Piacentini a facut-o la Brescia, spre pilda), sau a fost readus la lumina mausoleul lui Augustus de la Roma prin demolarea violenta, cu Mussolini in frunte, a orasului care crescuse organic deasupra lui. In 1977, a fost refacut monumentul unirii provinciei Dobrogea la „patria-mama“ si, din nou, numele roman al cetatii dunarene, Aegyssus, a rasunat in discursurile si documentele originale, iar vestigiile sale arheologice au capatat un muzeu situat chiar in santier, pe colnicul Hora din orasul actual.
Intre 1968 si 1987 (anul inaugurarii ultimului si celui mai flamboiant dintre centrele civice din afara capitalei, acela de la Satu Mare, al celui mai important arhitect al acestui program, Nicolae Porumbescu), programul nu a facut nimic altceva decit sa tatoneze expresii arhitecturale dintre cele mai diverse, cu toatele insa impartasind citeva caracteristici:
1) edificiul predominant era acela al puterii politice si administrative, continind sediul Comitetului judetean al PCR si al primariei de municipium. Arhitectural vorbind si ca prezenta urbana, cladirea cea mai reprezentativa a centrelor civice era sediul PCR. Obligatoriu, aceasta devenea etalonul dimensional, de monumentalitate, al urbei si reperul pentru articularea viitoare a orasului comunist dimprejur.

Cladire de birouri, acest sediu al puterii statului comunist asupra judetului nu a avut niciodata o arhitectura „simpla“: ea a baleiat intre „functionalismul liric“, de sorginte late-Corbusier6 si „arhitectura cu specific national“ adusa la forme delirante7 de catre N. Porumbescu la ultimul edificiu, cel din Satu Mare. Intre ele, doar primele proiecte ezitau sa opteze pentru architecture parlante: la Focsani, din nou, discursul arhitectural aminteste mai degraba de Hensellman si a sa Stalin-Alee prin modernismul schinkelian pe care il promova. Eclectice intotdeauna, sursele acestei arhitecturi „identitare“ imprumutau direct (prin pastisa, prin trecerea in alt material si/sau la alta scara) sau alegoric din referinte de prestigiu ale arhitecturii vernaculare (prispe, acoperisuri inclinate, motive decorative proprii arhitecturii de lemn sau chiar ustensilelor vietii cotidiene taranesti). La Satu Mare, casa de cultura este o colectie de imbinari constructive ale micii case de lemn taranesti, dar transpuse la scara monumentala si in beton armat. La Rimnicu Vilcea, ultimele niveluri ale cladirii se refera explicit la foisorul lui Dionisie de la Manastirea Hurezu din apropiere si referinte la arhitectura monumentala religioasa ortodoxa apar si in alte lucrari (mai ales in Moldova, din nou cu o predilectie a lui N. Porumbescu), intrucit singurele forme de arhitectura monumentala din trecutul „romanesc“ care existau si puteau fi, deci, invocate ca modele de prestigiu erau bisericile si manastirile8.

Pe masura ce regimul se croniciza si „vizitele de lucru“ deveneau tot mai institutionalizate, noile cladiri oficiale au capatat o tribuna oficiala, de la care Ceausescu si activul central si local de partid se adresau multimilor masate cu forta in piata de dedesubt. De regula, astfel s-a instituit un „piano nobile“, continind biroul primului secretar, o sala de consiliu privata a acestuia si, plonjind inspre piata, tribuna liderului – singurul utilizator al acestui spatiu. Maximum a fost atins, din nou, cu tribuna de la Satu Mare, care plonjeaza peste piata, este intens decorata cu decoratii „populare“, inclusiv pe „fatada de dedesubt“, cea vizibila de fapt catre populatia de la nivelul pietei. Silueta ei indrazneata o identifica drept un element de compozitie deliberat supra-dimensionat in raport cu turnul din care se desprinde si aminteste, astfel, de proiectele pentru o tribuna a lui Lenin si de tribuna lui Mussolini, a lui A. Libera, din concursul pentru Via dell’Impero de la Roma. Acest tip de falsa „deschidere“ a cladirii catre piata simuleaza, de fapt, caracterul „popular“ al regimului, care monologa, de la etaj, cu masele, carora insa le era refuzat accesul propriu-zis in edificiul puterii locale. Cu alte cuvinte, spatiul interior al edificiului era accesibil doar initiatilor, celor care distribuiau si administrau puterea, in vreme ce spatiul public – „piata civica“ – era exclusiv exterior, subordonat edificiului si gindit nu ca un spatiu al interactiunii intre egali, ci al agregarii controlate si manipulate de ascultatori.

Caracterul panoptic al dipolului piata civica-edificiu era astfel realizat si nu este intimplator, din acest punct de vedere, ca si in timpul revoltei de la Brasov din 1987, dar mai ales in timpul revolutiei din 1989, revolta a insemnat in primul rind „cu-cerirea“ acestei cladiri si, de la balconul-tribuna, expurgarea ei de insemne, sloganuri si carti ce aminteau de regimul hulit. In judete, ca si la Bucuresti, chiar constituirea noii puteri locale a presupus un numar insemnat de „scene ale balconului“, singurele imprejurari in care comunicarea cu cei adunati spontan in pietele – altfel goale – a fost cu dublu sens.
Toate sediile judetene PCR vorbesc explicit despre nostalgia unui trecut antic/roman sau medieval/regional sau local. Nici unul nu omite sa flateze macar vreun precedent de prestigiu dintre cele care ar putea sa proiecteze autoritate asupra prezentului socialist. Nici unul dintre ele nu este, din acest punct de vedere, o cladire macar contemporana timpului sau, necum vreuna sa trimita la viitorul comunist care aparea, insa, omniprezent, in discursuri. Semne ale puterii in teritoriu si asupra acestuia, sediul PCR domina orasul, judetul si comunitatea. Uneori, invocarea specificului local, regional sau „romanesc“ (i.e. national) capata forme aiuritoare.

La Tulcea s-au demolat cladirile centrului, cu galeriile sale acoperite si s-au construit, in relatie cu noua piata civica, blocuri de locuinte cu… galerii acoperite la parter. Disparitia originalului istoric pentru a lasa loc copiei prezente este unul dintre procesele care merita discutate mai atent decit o poate face acest text; in orice caz, el denota caracterul artificial, facut al „specificului national“ avut in vedere de comunisti, specific care inlatura trecutul real spre a-l inlocui cu o caricatura de trecut imaginar si infestat ideologic. Reconstruit de propaganda si edificat in beton, „specificul national“ invoca, inlaturindu-le prezenta fizica concreta, toate elementele locale, regionale datatoare de identitate, care ar fi putut crea atasament si rezistenta la schimbare. Schimbarea toponimiilor strazilor si centrelor urbane cunoscute, precum si ale edificiilor istorice a fost un proces deliberat, de lunga durata, care a schimbat aproape integral mediul edificat urban al romanilor. Manipularea constiintelor de catre regim a avut in arhitectura si urbanismul noilor centre civice cele mai represive unelte.
2) Piata civica in sine era un spatiu enorm, exclusiv pietonal, subordonat urbanistic, prin orientare si dimensiuni, edificiului politico-administrativ. Piata civica era destinata exclusiv multimii organizate obligatoriu cu prilejul „vizitelor de lucru“ ale lui Ceausescu in respectivul judet. In tot restul anului, datorita caracterului oficial, pietele erau goale. Spontan, cetatenii orasului nu s-au strins in pietele civice decit in 1989, la revolutie.

- Orasul vechi era „gresit“ si trebuia sa fie adus la ordine, la noua ordine
Dupa amplasarea pietei civice, prin operatiuni violente de demolare a vechii arhitecturi si reconstructie, trebuia sa urmeze o reconstructie integrala a orasului, pornind de la acest punct de iradiere. Ca astazi multe astfel de piete civice si edificii majore (inclusiv in cazul apoteotic bucurestean) par sa fi ramas excentrice sau fara legaturi evidente cu orasul care le preceda, este pentru ca acesta din urma trebuia sa dispara cu totul. Cu alte cuvinte, orasul vechi era „gresit“ si trebuia sa fie adus la ordine, la noua ordine. Din centrele civice si de la cladirea lor etalon urma sa fie generata noua logica de articulare urbana a orasului comunist. Putem observa la lucru aceasta logica urbana noua acolo unde orasele nu au rezistat „contaminarii“, de la noul centru inspre periferii (Slobozia, Alexandria, Galati). Dar putem observa, de asemenea, ca, in orasele cu un bogat patrimoniu arhitectural si/sau in orasele cu o puternica identitate geografica, noile centre civice au intrat in conflict violent cu spatiile publice cu prestanta si chiar cu geografia locului (Satu Mare, Tulcea). Unele orase medievale, precum Sibiu sau Brasov, dar mai ales Sighisoara9, au reusit sa isi pastreze pina in 1989 relativ nealterate centrele vechi. Cluj-Napoca a scapat, paradoxal, cu totul de prezenta unui astfel de nou centru civic.10

3) Functiuni prezente alternativ in piata aveau de asemenea un aer ceremonial: casa de cultura a sindicatelor (de asemenea un program nou, aparut dupa instalarea comunismului in Romania), un supermarket, teatru, locuinte pentru elitele locale ale regimului si, ocazional, un hotel folosit de asemenea de delegatii oficiale. Alteori, o parte dintre aceste edificii (mai cu seama casele de cultura ale sindicatelor, care sint, ca program, anterioare centrelor civice) se regasesc in piete articulate sau nu cu piata civica centrala, difuzind astfel mai departe in oras mesajul de rescriere integrala a tesutului urban precedent (Tulcea, Botosani, Suceava).
Regula de proiectare a fost aproape invariabil aceasta: cladirea de birouri politico-administrativa introducea dominanta de inaltime in ansamblu, iar casa de cultura sau magazinul universal o introduceau pe aceea de masa edificata. Au existat putine abateri de la regula, dar ele au intervenit in timp: la Focsani, de pilda, hotelul domina edificiul politico-administrativ de peste piata; sau cladirea reprezentativa este o lama orizontala cu doar un accent vertical de tipul unei campanilla (Vaslui, Galati).

Concluzii partiale ale oricarei discutii despre centrele civice ale Romaniei comuniste se pot formula, pornind de la absenta unei documentatii complete a acestora. Cu exceptia referintelor mai degraba circumspecte si obligatoriu laudative din cele citeva carti encomiastice din anii optzeci, nu exista studii istorice si, cu atit mai putin, critice ale acestor ample interventii urbane. Cu toate ca sint, in chip evident, vitrina nationalismului arhitectural ceausist, nici macar studiile de dupa 1989 nu le-au vizitat. Faptul ca multi dintre autorii acestor proiecte sint inca in viata, ba chiar in activitate, ar putea sugera ca este inca timp pentru investigarea tuturor ramificatiilor lor, pornind de la comanda politica, trecind prin faza de conceptie, avizare si edificare, pina la stadiul lor actual. Ultimii cincisprezece ani le-au schimbat uneori decisiv destinatia si arhitectura. Privatizarea le-a colorat si umplut de reclame. Monumentele au disparut, stinjenitoare fiind, si au aparut altele, la fel de stinjenitoare. „Noul centru civic“ bucurestean a facut obiectul unei atentii mai constante si a unui concurs de arhitectura international. Cu toate acestea, Casa Republicii insasi este inca in perpetua constructie si reparatie, iar zona dimprejurul sau este in completa derelictie.

- Ultimul/noul centru civic: Bucuresti
Practic, operatiunea de remodelare urbana si arhitecturala a oraselor romanesti si-a atins apoteoza in „noul centru civic“ din Capitala. Bucurestii sint in sine un oras in care proiectele de dezvoltare concurente se inlocuiesc unul pe celalalt cu violenta. Orasul este de peste o suta cincizeci de ani un „palimpsest“ (Al. Beldiman), un „proiect neterminat“ (A. Ioan, Stadt Bauwelt Bukarest, 26 sept. 1996). Cu alte cuvinte, intentia de a monumentaliza orasul la scara pretentiilor cite unui regim a preexistat ultimului dintre ele, cel al lui Ceausescu. In anii treizeci, in maniera similara febrei rescrierii urbane (Moscova, Berlin, Roma), Regele Carol II a decis monumentalizarea capitalei „sale“, taind in tesutul urban inca medieval in buna masura axe drepte si impozante. De atunci inca, Dealul Spirii a fost vizat drept centru al unui palat administrativ nou, din motive de prezenta in silueta orasului si de rezistenta a terenului de constructie. Asa incit aproape ca, in lumea arhitectilor cel putin, nu a mirat decizia, luata dupa cutremurul devastator din 1977, care i-a dezvaluit lui Ceausescu caracterul pieritor al arhitecturii si i-a trezit apetitul pentru „ctitorii“, de a construi – dupa demolari masive si de substanta patrimoniala de circa 450 ha – o „Casa a Republicii“ care sa adune in sine totalitatea spatiilor de reprezentare, de administratie centrala si politica a tarii.

In 1984, cind demolarile din zona nu numai ca se produsesera in buna parte, dar se si turnasera in parte fundatiile noului Mega-Edificiu al puterii comuniste, Nicolae Ceausescu si sotia sa au semnat pergamente pe care le-au plasat in adevarate „capsule ale timpului“ depuse apoi cu ce-remonii fastuoase in fundatii. Am documentat, cu filme de epoca, intreg procesul in filmul din 1993 Architecture and Power11.
Este in continuare neclar cum s-a facut selectia proiectului unei arhitecte debutante, Anca Petrescu; o comunicare tinuta in mai 2005 de unul dintre participantii la colocviul Collage Bucharest, de asemenea participant intr-una din echipele participante la acele „concursuri interne“ de la inceputul anilor optzeci, a expus citeva dintre proiectele participante intr-o „expozitie“ de uz intern, pentru Ceausescu si acolitii sai. Inca nu avem marturii citabile, scrise, de la cei implicati, iar Anca Petrescu continua sa sustina ca, fara nici un sprijin exterior, a fost pur si simplu aleasa pentru calitatea proiectului sau. In fine, oricum va fi fost situatia, proiectul echipei sale a suferit modificari majore pe parcurs.

Faptul ca s-a lucrat cu santier deschis si in regim de secret de stat face ca, inca, sa nu avem acces public decit partial la planurile edificiului, daca planurile complete, finale, vor fi existind in realitate. Personajele implicate nu au nici un interes sa reaminteasca despre acest episod nebulos al trecutului lor.
Au existat concursuri „interne“, unde echipe din citeva institute de proiectare si Institutul de Arhitectura „Ion Mincu“ (atunci singura facultate de profil din tara) au fost chemate sa participe. In interviuri pe care le-am luat dupa 1990 unora dintre participanti, s-a invocat ca sursa de inspiratie arhitectura pompoasa, de postmodernism istoricizant, a lui Ricardo Bofill (mai cu seama ansamblul Antigone din Montpellier si cele din si de linga Paris). Atunci si o vreme dupa aceea, s-a crezut ca procesul declansat de Ceausescu va produce/va fi produs in final cea mai ampla interventie postmo-derna urbana din Europa. S-a facut paralela dintre Grands Projets din Parisul lui Mitterrand si marile edificii ceausiste, dupa cum s-a observat ca parlamentul Australiei, de la Canberra, de asemenea contemporan edificiilor bucurestene retardate ca timp istoric, era un obiect incomparabil mai sofisticat atit din punct de vedere urban, cit si conceptual.

Casa Republicii, niciodata criticata cu adevarat, a devenit Parlament, pastrindu-si asadar statutul de Edificiu Absolut al tarii. Concursul international de urbanism Bucuresti 2000 (1995-1996) nu doar ca a consfintit acest statut, dar a facut-o cu clasa si cu participare internationala atit de elevata, incit acum nu poti sa-l mai contrazici deloc pe un Kenneth Frampton, presedintele juriului, si sa spui ca, in afara dimensiunilor grotesti, nu mai este nimic de admirat in acea grota supraterana. Nu poti contrazice, fara a deveni un paria, noua „aristocratie“ – culturala, dar si politica. Aceasta si-a insusit atit de intim rezultatele concursului, incit blocheaza cu buna stiinta orice dezvoltare a zonei in termeni economici viabili, doar pentru ca solutia „urbanistica“ pe care a gasit-o arhitectul cistigator, Meinhard von Gerkhan, nu indeplineste aceste criterii si, prin urmare, nu este deloc, dar deloc vandabila marilor, potentialilor investitori in salvarea zonei.
Presedinte al Camerei Deputatilor atunci, ca si acum, dl Nastase, dupa ce a stramutat Camera Deputatilor din sediul sau istoric de pe Dealul Mitropoliei in Casa Republicii, a amenintat juriul de la „Bucuresti 2000“ cu veto-ul sau daca solutiile concursului vor ameninta in orice fel „Casa“, devenita rapid, si aceasta, „a sa“. Juriul, fireste, a consimtit cu ardoare, tabu-ul a aparut in tema concursului, iar solutiile s-au conformat temei.

Or, in 2001, prima miscare a Lucrarilor Publice din guvernul d-sale (secretarul de stat a fost directorul competitiei in 1995-1996) fu suspendarea intregului proces de institutionalizare a Agentiei de Dezvoltare Bucuresti 2000, vehicolul economic de atragere a investitiilor pentru realizarea proiectului, precum si a ordonantei care definea zona de dezvoltare omonima competitiei. Motivul? Obscur pina la data scrierii acestui text. De ce nu i s-a incredintat lui von Gerkhan in patru ani de guvernamint PSD elaborarea unui masterplan al zonei, daca, intr-adevar, asa cum s-a invocat (niciodata oficial), acesta va fi fost motivul abandonarii unui proces care incepuse sa se deruleze? Protejatul PSD a primit o medalie la Cotroceni dar acolo a tinut si dinsul sa precizeze ca e nevoie de o forma de actiune, nu de eschive si multa vorbarie inutila. Intre timp, s-a tinut – in absenta reglementarilor definitive a statutului de dezvoltare a zonei – si un concurs national pentru Catedrala Patriarhala (care, domnule ministru al culturii, are o echipa cistigatoare in mod oficial si public, votata in unanimitate, in caz ca va intereseaza cu adevarat subiectul si latura sa legala), pe care, de asemenea, tot comanditar si institutii ale statului reprezentate oficial in juriu l-au aruncat in derizoriu.

De asemenea, Casa Republicii a puit, prin sciziparitate. Asistam la o explozie: practic, Bucurestii sint acum asediati de fetii sai frumosi: este indeajuns sa dam o tura (nu ne putem opri din mers, ne sfisie ciinii-lupi si ne ameninta cu arma gorilele daca vrem sa fotografiem) prin zonele Zoo/ Pipera/Iancu Nicolae sau chiar Baneasa, din nordul orasului, sau oriunde in jurul lacului Snagov, pentru a intelege dimensiunea dramei. Avortoni ai proiectului central pentru un „nou centru civic“ sint astazi admirati cu ochi uimiti de lumea apuseana sub deviza – eronat limitata etnic – de „arhitectura tiganeasca“. Bunaoara, numarul pe iulie 2001 al revistei Architecture d’Aujourd’hui gazduieste pe un numar coplesitor de pagini comparativ cu parcimonia cunoscuta a publicatiei un articol al Marianei Celac despre fenomenul respectiv, ceea ce dovedeste fascinatia pe care deopotriva autor si editor o au fata de el.
Istoria Capitalei are un mod viclean de a proteja spatiile de irational, de desert, pe care mai marii lui si ai tarii le genereaza din timp in timp. Zona „centrala“, a „noului centru civic“, ramine pe mai departe o gaura neagra urbana. Va mai ramine asa cit timp cei care doresc sa o controleze mai departe nu o vor si poseda complet.