OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

În prima săptămînă de toamnă calendaristică a lui 2008, Centrul Cultural de la Mangalia s-a trezit prins între damful de galerie timişoreană ieşită la „rivuluţie“ pe stil nou, velele de regată de pe mare şi praful de şenilă rusească de peste Pontos Axeinos. Drept pentru care, Gala a avut din toate cîte ceva, că doar „nu vremurile sînt sub om“… Recitind însă articolele despre caietele HOP-ului şi publicaţia sa cotidiană, constaţi că „omul“ profită totuşi exagerat de aserţiunea bătrînului cronicar. Indiscutabil, proiectul propus de UNITER este stimabil şi, în unele situaţii, salutar chiar. Dacă nu mă înşel, în domeniu a fost şi prima deschidere civilizată, în sensul „economiei de piaţă“, ofertă dedicată absolvenţilor din ultimii cinci ani de a se lăsa descoperiţi concurenţial de către posibilii angajatori, precum şi de către colegi şi public. Din păcate, din 1998 încoace, numărul de premii a crescut în inversă proporţionalitate cu valoarea demonstrată a candidaţilor, iar motivaţia poate varia între necesare corecţii promoţionale ale evenimentului şi susţinerea financiară a victoriei.

 

Dacă, în ceea ce priveşte managementul Galei, Ion Caramitru, preşedintele UNITER, a decis optim echipa condusă de Aura Corbeanu, directorul executiv, echipă care merită în integralitatea ei felicitată, în schimb, juriului de preselecţie (asupra căruia se păstrează o ciudată discreţie) poate că ar trebui să i se ofere nişte parametri mai exacţi/fermi – pentru binele concurenţilor de la Mangalia, în definitiv –, spre a nu mai lăsa spectatorului senzaţia reiterării vechiului banc despre mîrţoaga adusă la tîrg ca să fie făcută de rîs. Desigur, evaluarea individuală a propriilor forţe este esenţială într-o societate liberă, dar atunci preselecţia ar trebui să fie însuşi HOP-ul, ceea ce ar presupune eforturi bugetare insurmontabile, probabil, atît pentru organizatori, cît şi pentru concurenţi.

Pe de altă parte, ziarul Galei HOP, cel care ar putea reflecta, primul, situaţia de pe scenă şi atmosfera din jurul ei, a devenit o ternă însumare de fotografii şi de opinii, ori redundante, ori prea teoretice, cu un cotidian-horoscop de o pagină, ţinînd mai degrabă de gustul pentru tabloid. Cu doar cîţiva ani în urmă, aceeaşi publicaţie „sezonieră“, la care îşi „făceau mîna“ studenţi de la Teatrologie, era mult mai vie şi mai motiva(n)tă.

 

De cîteva ediţii încoace, li s-a propus participanţilor la concurs o probă obligatorie, care s-a dovedit exerciţiul cel mai grăitor pentru talentul, capacitatea de înţelegere a textului şi energia tinerilor actori. Anul acesta, Statistica lui Caragiale a fost, poate, cel mai dificil text de acest gen şi, din păcate, singurul de pînă acum fără nici o variantă de scenă convingătoare de la un cap la altul. Cel puţin la nivelul plauzibilului şi al grijii faţă de personajul asumat, au reuşit totuşi să citească textul Matei Rotaru, Ionuţ Pîrvulescu şi Nicolae Pârvulescu. Problema este nu doar profesională, ci priveşte, cred eu, întregul lanţ educaţional, pornind încă din ciclul primar. Nu în facultate se învaţă tehnica (şi plăcerea) de a citi un text literar – în facultate, cel mult se desăvîrşeşte şi se oferă instrumentele necesare redării scenice persuasive a acestuia. Din păcate, primul vinovat (iar această vinovăţie ţine atît de inconştienţă, cît şi de crima organizată) este profesorul de română/limbi străine, pentru care citirea textului literar a ajuns o ultimă opţiune, eventuală şi aleatorie. Întrebaţi profesorii de română care este ultima carte pe care au citit-o şi cînd (cum deja ţine de perversiune) şi veţi înţelege de ce, pentru concurenţii Galei HOP, proba obligatorie pune atîtea probleme.

 

Textul liber ales a fost un prilej de afirmare pentru Matei Rotaru, Ionuţ Pîrvulescu şi Nicolae Pârvulescu, alături de Cezar Vlad Popescu, Alina Simionescu sau Ruxandra Chelaru. În plus, şi timişorenii Ionuţ Pîrvulescu şi Nicolae Pârvulescu s-au bucurat de succes (chiar dacă trecînd pe lîngă litera regulamentului, ceea ce, strict profesional, nu e acceptabil), legîndu-şi momentele şi incluzînd destul de abil proba obligatorie în joc (mai multă grijă estetică este valabilă în orice manifest cu pretenţie de artă), şi au oferit, totodată, o lecţie de morală – lucru rar, din păcate, în artele spectacolului. Ţinta, sesizabilă abia la finalul exerciţiului (care plecase de la răspîndirea în sală a unei liste cu eroi timişoreni ai Revoluţiei din ’89), s-a dovedit a fi situaţia penibilă în care conducerea UNITER a fost pusă vara aceasta. Este vorba despre deconspirarea regizorului Cornel Todea, director artistic al Galei HOP. Cum cazul a fost atent analizat de către Iulia Popovici în Observator cultural, nu pot decît să constat, încă o dată, că e cu adevărat dificil de cîntărit un grad de culpabilitate, mai ales cînd se aşază în celălalt talger greutatea reuşitelor artistice. Pe de o parte, Faulkner afirma undeva că un artist de geniu (mă rog, nu e cazul…) îşi poate ucide şi mama. Pe de altă parte, „trădarea intelectualilor“ rămîne, indiferent de motivaţie, inacceptabilă şi mult mai gravă decît „acomodarea“ la vremuri a altor categorii sociale. Nu-i vorbă, exemplul de verticalitate al Marioarei Voiculescu rămîne mai mult o minunată excepţie decît dovedit model în lumea scenei. Poate de asta, de pildă, la Gala HOP există un Premiu „Sică Alexandrescu“ (regizor pe care Monica Lovinescu îl asocia, de la microfonul Europei Libere, Dinei Cocea, în fruntea staliniştilor notorii ai teatrului românesc), nu unul purtînd numele marii actriţe. Ce să mai zici: unul a avut cuţitul (transmisibil anual), cealaltă lacrimile…

 

Ca de obicei, evoluţia grupurilor a avut cîştig de cauză. Indiscutabil, şi pe scenă singurătatea e mai greu de suportat. Pe bună dreptate, spectacolul Metamorfoze a întrunit voturile juriului şi, în fine, Vlad Drăgulescu s-a văzut premiat (alături de Ruxandra Chelaru), după ce anul trecut ratase pe nedrept la „individual“ (nu ar fi singurul; acum vreo şapte ani, Ofelia Popii a avut aceeaşi soartă, pentru ca, spre uimirea juriului de atunci, să fie laureata Galei UNITER în această primăvară). Povestea de dragoste între circ (ca al vieţii) şi schelet paralelipipedic de metal, cu vocaţie concentraţionară (cum e viaţa), între iluzie/iluzionism, plictis karmic şi tentaţie a zborului în doi de unul singur (dacă Icar ar fi fost Romeo…!) e spusă cu dar şi har, spectaculos şi romantic, alături de o vioară care se va sfîşia şi ea, cum destinul însuşi o face.

 

Just Push Play, comentariu cu nerv al Teatrului sport, adus pe pămînt românesc, cu ani în urmă, de către Vlad Massaci, a avut şi el efectul scontat. Din păcate, celelalte patru grupuri mai degrabă au evidenţiat erori decît au captat atenţia. Cum unul dintre acestea şi-a ales drept pretext Mistreţul cu colţi de argint al lui Doinaş, e de spus că şi la Gala HOP, ca mai peste tot în teatru, acum, poezia se dovedeşte – cu toate că, la vîrf, UNITER-ul are un excep-ţional cititor şi în-scenator nu doar de Eminescu, cum este Ion Caramitru – o probă aproape interdictivă. Nu doar Ştefan Augustin Doinaş a „păţit-o“ anul acesta la Mangalia, dar şi Emil Botta, în viziunea lui Lari Cosmin Giorgescu. Nici grupul, nici interpretul individual nu au reuşit să se smulgă din redundanţa sastisitoare (în primul caz), din liniaritate vocală şi gestuală fără de ieşire (în celălalt).