OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

– Cred ca vei fi de acord cu mine ca lucrul cel mai spectaculos la Festivalul horror &fantasy de la San Sebastian (a 11-a editie; 27 octombrie-4 noiembrie) a fost... reactia publicului! Dupa Venetia, credeam ca vazusem (si, mai ales, auzisem) tot; dar spaniolii (sau bastii: eu n-am reusit sa-i deosebesc...) sint chiar mai zgomotosi decit italienii. In prima seara, am zis ca e o reactie spontana – aplauzele frenetice pe genericul festivalului, tropaiturile, uralele... –, apoi m-am convins ca e modul lor natural de a se manifesta. Foarte amuzanta si reactia lor atunci cind unul dintre difuzoare, iti amintesti?, a-nceput sa piriie, sa pacane, si toata sala a simulat, la unison, ritmul castanietelor...

– Pentru mine, care stii cit de sperios sint la filmele de groaza, a fost ca o terapie sa stau in aceeasi sala cu un public atit de insetat de singe. De fapt, trebuie spus ca asta e motivul manifestarilor lor atit de exuberante si de frenetice. Fiecare picatura de singe le provoaca un freamat de placere. Lipsa ei – o imensa frustrare. Fiecare mutilare, fiecare val de singe, fiecare sectionare, electrocutare aratata pe ecran ii ambaleaza. Fiecare elipsa sau inselatorie ii dezumfla. Tii minte cit de dezamagiti au fost atunci cind s-a dovedit ca sadica sedinta de acupunctura (in ochi!) si acea ciopirtire metodica operata de protagonista din Audition (r. Takashi Miike) era de fapt un vis? Si cit de incintati au fost atunci cind s-a dovedit ca, de fapt, nu era un vis si ca „operatia“ avusese loc?

– Intre Audition si celalalt film japonez pe care l-am vazut, Hypnosis (r. Masayuki Ochiai), il prefer pe ultimul! Primul, cu exceptia finalului dement, n-are nimic interesant... dar chiar si-asa, are momente atit de ridicole (chestia cu „visele“ de care vorbesti, „vis-in-vis“ si alte prostii – parca vedeam Eu sint Adam! in cheie horror...) incit parca, totusi, nu!
– Sau, mai degraba, Raising Cain, al lui De Palma... recunoaste insa ca reactia entuziasta a salii a facut toti banii – atit de anormala in ochii unui public... normal si, totusi, atit de benigna, pina la urma, pentru ca totul nu e decit o conventie. Sint foarte curios cum ar fi reactionat in fata lui Funny Games, filmul lui Haneke vazut la Cannes acum trei ani, care, cum bine tii minte, ne-a dat complet peste cap.

– Eu cred ca ar fi fost in delir atunci cind psihopatul lua telecomanda si „derula inapoi filmul“, pina la scena de dinainte ca sotia terorizata sa profite de neatentia lor si sa-l impuste pe unul dintre ei. Revenind la Hypnosis, insa, m-am speriat de-a binelea de citeva ori! Pe urma, vizual vorbind, are citeva „trucuri“ valabile – hitchcockiene, si nu numai...
– Intr-adevar, chestia cu ochiul – de la Psycho citire – si povestea cu trauma din copilarie... Ce mi-a placut insa la el, dincolo de bizareria constructiei si de revelatia finala, care explica toate acele stranii sinucideri, a fost ideea – una dintre multele aruncate asa, intr-o doara – a mesajelor subliminale transmise via panourile publicitare. Hipnoza suicidara a advertising-ului. Ar merita facut un film numai despre asta. Cit despre sperieturi, am tras si eu citeva, cu tot cu chicotelile incurajatoare ale publicului, lucru care nu mi s-a intimplat defel la repriza de filme vechi, unde chiar am murit de ris. Dintre acestea, pe care le-am putut vedea in splendide copii restaurate, care te-a impresionat cel mai tare?

– Fantoma de la opera al lui Rupert Julian (1925), cu Lon Chaney in rolul „fantomei“. Nu-l mai vazusem, pentru ca la noi filmele mute sint aproape „ilizibile“ si uneori e mai sanatos sa nu le vezi in asemenea conditii; ei bine, Fantoma... e un film uluitor, un fel de compendiu a tot ce inseamna subconstient – de la mitologiile literare la mitologia cinematografica! Citeva cadre sint de-a dreptul fabuloase... iti iau rasuflarea, si nu vorbesc aici doar de antologica scena a Balului mascat (care este in culori), ci de multe altele, care te lasa cu gura cascata! Ce pacat ca bietul Julian a murit atit de devreme (in ’43, la 54 de ani), era un regizor extraordinar... Omul care ride, in schimb, filmul lui Paul Leni din 1928...
– ...pe care l-am vazut cu acompaniament de pian – o performanta, caci dureaza aproape doua ore!...
– ... asa e, este datat si ramine mai mult o curiozitate; nu mi-a placut deloc Conrad Veidt (in rolul „Omului“), e singurul care joaca ca-n Cabinetul doctorului Caligari, in timp ce toti ceilalti joaca in registru cit de cit realist – Olga Baclanova este formidabila!
– Leit Madonna, perioada Vogue.
– Pe urma Mumia lui Karl Freund (din ’33), cu Boris Karloff... citeva momente sint de un umor paralizant. Publicul era gentil, il aplauda pe Boris la fiecare aparitie in cadru... dar mai mult pentru ca in sala era Sara Karloff, fiica „Mumiei“...

– Pe Boris l-am mai vazut in destul de deceptionantul Tower of London (r. Rowland V. Lee), in care era calaul-sef si aghiotantul schiop al lui Richard al III-lea (e mortala faza in care, aflat in odaia celor doi copii pe care urmeaza sa-i execute, ii inveleste ca un tatic grijuliu, dupa care le ia masurile pentru cosciug!), dar si in finalul unui film care parea cu mult mai interesant si mai pervers decit masinatiunile lui Richard al III-lea: Black Cat (r. Edgar G. Ulmer), alaturi de cealalta figura cultissima a horror-ului clasic, Bela Lugosi. Pacat ca totusi am sarit peste maratonul Frankenstein. In fine...
– In zona „retetelor“, They Nest (r. Ellory Elkayem) a fost categoric cel mai slabut – cu o singura gaselnita care „polemizeaza“, cu umor, cu Pasarile lui Hitchcock: acolo, pasarile sint atrase de incendiul de la benzinarie, in timp ce, aici, insectele sint alungate tot de un incendiu...
– Cred ca esti mult prea ingaduitor cu acest flit de serie Z. Pentru mine nu a fost decit un prilej sa ma conving cit de rau a ajuns John Savage, cel din Vinatorul de cerbi – ehe, ce vremuri... Ce zici insa de Faustul spaniolilor (r. Brian Yuzna)?

– Este interesant pentru dementa finala – sinteza grotesca si aiuritoare a tot ce inseamna „film de groaza“! In excesul lui, atinge un soi de semnificanta transgenerica: e un hibrid postmodern care-a inghitit TOT, absolut tot – exorcism, posesiune, transfigurare, gore –, un aliaj disperat si ametitor de Legend, Cronenberg si... Superman (aici, in varianta demoniaca!). As zice, aproape, ca prefer delirul grandios-ridicol al acestui catalan, cu al sau „Fantastic Factory“ (tii minte ca am vazut si expozitia de mulaje din film, intr-o „grota“ cu pinze de paianjen...), retetei formatate-Seven a lui Janusz Kaminski din Lost Souls (caruia spaniolii i-au zis Poseidos); care incepe bine, cu o premisa incitanta – teoria numerelor, criminalul-in-serie, psihologul criminalist...–, dar care o ia razna atit de rau de la mijloc incolo, incit te-ntrebi cum a acceptat Winona Ryder sa apara intr-un asemenea haloimas. Dar sa nu uitam de co-producatoarea Meg Ryan! Cred ca ea e de vina! Altminteri, Kaminski filmeaza frumos... dar Dumnezeule, chiar trebuie sa ajungem la concluzia ca o mistica isterica a facut bine ucigindu-l pe cel pe care ea, si numai ea, il considera reintruparea Satanei?!?...

– Mie mi s-a parut a fi un End of Days (cel cu Schwarzie) corcit cu Exorcistul, facut cu mai putini bani si cu mai mult stil. Atit. In rest, acelasi scenariu apocaliptic care, mai devreme sau mai tirziu, o ia pe aratura, cu o aceeasi Winona lipsita de naturalete (ma amuza chiar incercarile ei de a se uriti), cu aceleasi reprezentari misterioase ale numarului Satanei... Apropo de actori-producatori (oricum, zi mersi ca n-ai avut parte de isterica de Meg Ryan in rolul Winonei): Nicolas Cage a produs si el Shadow of a Vampire (r. Elias Merhige), o foarte stranie si interesanta speculatie despre geneza Nosferatului regizat de Murnau, in 1922, care pleaca de la ipoteza ca Max Shreck, actorul care l-a interpretat pe contele insetat de singe, era chiar vampir si ca, pe tot parcursul filmarilor, nimeni, cu exceptia regizorului, n-a stiut cum arata in realitate. Tare chestie. Pe cit de hilar e insa astazi Nosferatu cel original, subintitulat O simfonie a groazei, pe atit de inspaimintator si inchietant este Willem Dafoe (de nerecunoscut sub machiaj) in rolul lui Shreck. Dincolo de acoladele clasice pe care le deschide (realitate/fictiune, „film in film“, meditatie asupra seductiei Cinematografului etc.), acest film contine – in mod inconstient – raspunsul la intrebarea pe care nu de putine ori ne-am pus-o si noi: De ce nu ne mai sperie filmele vechi?
– Vorbind de Murnau, trebuie spus ca surpriza cea mai mare mi-au produs-o nemtii – mai intii Holgi (r. Günter Knarr), care e un filmulet foarte bine facut, excelent construit, si care se termina perfect: pustiul „blestemat“ pleaca, nepedepsit, in... Noua Zeelanda! (La conferinta de presa l-au intrebat pe regizor „de ce Noua Zeelanda?“, iar el a raspuns – atita spaniola inteleg si eu – ca este, daca te uiti pe glob, punctul diametral opus Germaniei...) Evident ca tii cu el, cu pustiul, tot filmul – mai ales ca cea care-i devine cumnata este sinistra!

– Apoi, fireste, este cel mai „chilly“ dintre toate: Anatomia lui Stefan Ruzowitzky, cu vechea noastra cunostinta, Franka Potente, de asta-data bruneta, si cu partenerul ei din ultimul Tykwer, Benno Fürmann... Atit de „chilly“ incit uiti sa mai si rizi atunci cind eroii – studenti la medicina – isi arunca unul altuia dragalasenii peste cadavrele pe care le transeaza.
– Filmul nu e doar impecabil, in genul lui, dar are citeva momente care-l ridica intr-o zona de „filozofie-fictiune“: secventa cu fata ucisa-imbalsamata, careia-i poti contempla in acelasi timp partea epidermica si cea eviscerata... e in acel moment o meditatie de buna calitate, emotionanta chiar, asupra destinului Corpului, un fel de anti-The Way of All Flesh care apropie experimentele-limita din film, criminale, de obsesia actuala, benigna pina la urma, a prelungirii vietii prin inginerie genetica...

– In fine, „scurtele“. Nu poate decit sa ma mire faptul ca altminteri deliciosul George Lucas in Love (r. Joe Nussbaum), pe care noi l-am vazut deja la Clermont-Ferrand, a obtinut Premiul publicului. M-as fi asteptat ca in locul acestui filmulet inofensiv despre geneza Fortei si a Razboiului stelelor, „vampirii“ sansebastianezi sa fie mai degraba sedusi de cinismul singeros al frantuzescului Paques Man (r. Michel Leray). Povestea unui prizonier care se trezeste cu „oua kinder“ bagate pe sub propria piele (brrrrr!) din care, o data extrase, trebuie sa reconstituie, cuvint cu cuvint, o fraza cheie care sa impiedice explozia iminenta a celulei in care se afla mi s-ar fi parut mult mai pe gustul lor. Asta daca judec si dupa jubilatiile post.

– Pe mine, sincer vorbind, scurtele selectate nu m-au convins – cu exceptia lui Darkness in the Afternoon al scotiencei, cu care am si mincat intr-o seara, Christeen Winford; dar ala nu era propriu-zis „de groaza“ si nici fantastic suta la suta... Scurtele spaniole mi s-au parut chiar proaste (Inventario, cu pretentiile sale borgesiene... o laba!), iar „faimosul“ Le Rat – zic „faimos“, pentru ca fusese prezentat si la festivalul „mare“ de la San Sebastian, cel din septembrie, basca la vreo citeva altele –, facut de doi proiectionisti francezi care-au vazut „integrala Buñuel“ si nu si-au mai revenit..., ce sa zic? O idiotenie frumos filmata: nu m-a infiorat, nu m-a terorizat, nu m-a facut sa visez – abia asteptam sa se termine, desi ma-ntrebam tot timpul, toate cele 61 de minute ale sale, cum poate sa se „termine“ un film care parea ca nu mai incepe?!...