OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cum nimic nu este intimplator pe lumea asta, sa credem ca si de aceasta data jocul ielelor – sau cine? – a potrivit lucrurile. Asteptam cu infrigurare si emotie recitalul lui Marc Coppey, de la Ateneul Roman, ceva extrem de special – toate suitele pentru violoncel solo de Bach, interpretate in aceeasi zi, intr-o succesiune extrem de rar cintata. Si Pablo Casals le iubea la nebunie si le transpunea sonor dumnezeieste, dar cinta cite una pe zi, dimineata, dupa ce le descoperise la doar 13 ani. Duminica relua suita a sasea, ultima. Ani in sir. De altfel, el a fost acela care a impus lumii moderne acest set de piese muzicale ce au intrat, dupa el, in memoria afectiva a lumii muzicale contemporane. O mare intilnire intre genialul compozitor de la Leipzig si tot atit de genialul sau interpret. Avem si noi aceste inregistrari teribile cu Casals, asa cum mai avem si alte versiuni, nu mai putin fascinante, cu Daniil Safran si Rostropovici, cu Jacqueline du Pré sau Madeline Foley.

Si citeam, in acest timp al deciziilor Curtii Constitutionale si al alegerilor din Serbia, gindindu-ma la ce se va alege de Kosovo, Balcani si Europa lui Sarkozy, cu nesat si participare dintr-o carte de convorbiri intre fabulosul Julio Cortázar si prietenul lui, Omar Prego Gadea. O carte ramasa neterminata din cauza mortii miraculosului scriitor argentinian, un mare meloman si fin consumator de muzica, volum aparut la misterioasa editura nu se stie de ce numita Fabulator, in 2006, sub auspiciile unui traducator-editor-marinar numit Radu Niciporuc (in Romania totul se deconspira, daca nu repede, chiar si incet…), despre care un hispanist de talia lui Victor Ivanovici – picat si el in Bucuresti cu totul ireal –, spunea ca este un tip extrem de studios. Aflam ca autorul Sotronului cinta corect la pian: „O faceam fara nici o placere, pe vremea aceea nu aveam o sensibilitate muzicala, care sa-mi arate maretia lui Bach, bunaoara.

Traiam in lumea adolescentei romantice, unde Chopin era mai important decit Bach. s…t Ma consider un muzician frustrat.“, care ne transpunea intr-o dupa-amiaza feerica de iarna in plin regal bachian. Cine ne poate spune cum circula gindurile si visele, acolo unde logica si ratiunea devin neputincioase? Bach si, in felul lui, Julio Cortázar transgreseaza aceasta lume deseori vaduvita de explicatii. Cum sa explici aparitia unei expozitii Dinozaurii din Argentina deschise la Muzeul Antipa din Bucuresti, in timp ce tu plonjezi in adincurile lumii lui Julio Cortázar? E ceva straniu la mijloc, fara sa gasim neaparat justificari logice. Muzica este cea mai complexa, concreta si abstracta dintre arte.
Un program bine gindit si livrat lumii de catre un violoncelist francez, un mare interpret contemporan al lui Bach, care ne viziteaza tara pentru prima data. in mod cert, nu intimplator acest concert de Mare Gala a fost pus in avanpremiera sosirii presedintelui Republicii Franceze, proaspatul insuratel Nicolas Sarkozy. Nu stim daca viforosul fost ministru de Interne este un mare bachian, dar ideea serviciilor culturale franceze si a diriguitorilor Filarmonicii „George Enescu“ merita toate gratulatiile noastre. Daca nu cumva n-o fi treaba vreunui hazard mai bine informat si activ decit toate oficialitatile romane si franceze laolalta.

La orele 16.00 a inceput concertul-maraton, ce s-a terminat la ora 20.00. Calupuri de cite doua suite, cu pauze intre ele, cind s-au servit nu doar racoritoare, dar si entrée-uri, cu faimoasele terrine – un fel de pateu facut din carne de iepure –, elegant etalate de bucatarul de la Novotel. Au vreo relevanta aceste detalii ale unei seri de mare muzica? Poate da, poate nu. Dar sa ne aducem aminte doar de Bach insusi, care cinta in cel mai lejer stil posibil austerele sale compozitii. Si atunci de ce sa nu apreciem efortul, ideile si punerea lor in practica a prietenilor francezi, chiar daca ei nu sint pe faimoasa axa actuala a politicii externe romanesti? Dar cum totul se roteste, nimic nu este sigur si nici definitiv.

Sa contribuie cumva niste tartine cu terrine si suitele de Bach, interpretate magistral de Marc Coppey, la rasucirile politicii externe romanesti? Care, oricum ar fi si am suci lucrurile, doar fixa nu putem spune ca a fost vreodata. Citeva ore de mare muzica in interpretarea unui inca tinar mare interpret al lui Bach. Lansat international la doar 18 ani, dupa ce culegea laurii unui prestigios premiu chiar in orasul unde Bach a fost cantor 26 de ani, invitat al unor prestigioase formatii simfonice, in cadrul carora a colaborat cu nume dintre cele mai sonore – Erich Bergel, printre altii –, beneficiind de bunele auspicii ale lui Menuhin si Rostropovici insusi si lucrind sub indrumarea unui alt mare violoncelist precum Paul Tortellier, cu o frumoasa si impresionanta carte de vizita, Marc Coppey a convins si la Bucuresti. A cintat natural si firesc, cu o gestica eleganta si o vitalitate bine strunite. Marea muzica, fara epitete si adjective inutile.
Marc Coppey si integrala suitelor pentru violoncel solo de J.S. Bach. Bucuresti, Romania, 3 februarie 2008, zi greu de uitat. in istoria diplomatiei europene sau a melomanilor din Romania. Nici Julio Cortázar cel multvizionar nu poate aproxima. Dar nici asta nu poate fi o certitudine. Tot cu Bach raminem, orice s-ar intimpla pe lumea asta.