„Vizuina luminată“

Autor: Paul CERNAT | Categoria: Literatură | 4 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Noul roman al lui Norman Manea poate fi privit ca o tentativă de a integra şi de a depăşi, în planul ficţiunii propriu-zise, autobiograficul direct din Întoarcerea huliganului şi experimentalismul „detectiv“ din Plicul negru. Tentativă riscantă, pentru că nu ficţiunea romanescă s-a dovedit a fi, de-a lungul timpului, punctul forte al acestui intelectual de anvergură internaţională, ci discursul memorialistic şi cel eseistic. Iar rezultatele în materie de proză scurtă (Octombrie, ora opt, Fericirea obligatorie…) au fost aproape întotdeauna superioare celor din romane, de la contorsionatul Atrium încoace.

Norman MANEA, Vizuina, Editura Polirom, Seria de Autor „Norman Manea“, Iaşi, 2009, 368 p.

Pariu ambiţios cu romanul „total“

Norman Manea însuşi a recunoscut, în cîteva interviuri, faptul că după 1990 a fost irezistibil atras de discursul etic al „adevărului“, nu de „măştile“ imaginaţiei ficţionale la care fusese parţial constrîns sub regimul comunist. S-ar putea să avem de-a face însă şi cu un anume complex al Plicului negru – cea mai substanţială, dar şi cea mai marcată de cenzură dintre toate ficţiunile romaneşti ale scriitorului –, apărut cu puţin înaintea expatrierii din 1986. Căci, iată, după abia 23 de ani şi un lung ocol pe teritoriile non-ficţiunii, autorul Întoarcerii huliganului se întoarce (şi) la roman. Mai mult, încearcă să cîştige un pariu ambiţios cu romanul „total“, mobilizînd în acest sens întreg arsenalul problematic din scrierile sale autobiografice sau eseistice: memoria traumatică a Holocaustului, a comunismului şi a manipulărilor Poliţiei Secrete, drama identitară a condiţiei româno-evreieşti şi „est-europene“, exilul perpetuu, americanizarea şi noua corectitudine politică universitară, terorismul islamic şi atentatele de la 11 septembrie 2001, relaţia dintre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu, enigma existenţei şi a asasinării celui din urmă, controversatul „caz“ Felix culpa – totul în conexiune cu experienţele-limită ale iubirii, înstrăinării, bolii şi proximităţii morţii, oscilînd între mister şi farsă. Teme grave, problematici majore, meditaţii cu bătaie lungă, a căror articulare într-o arhitectură plauzibilă, irigată de autenticitate existenţială, solicită, în principiu, toate resursele unui prozator de calibru.

În prezentarea editorială de pe coperta a patra apare folosită, deloc fără temei, eticheta de „thriller literar“. Experienţa americană a lăsat, într-adevăr, urme cît se poate de evidente atît la nivelul formulei narative, cît şi la nivelul scriiturii. Căci, pe de o parte, Norman Manea încearcă să relanseze detectivismul din Plicul negru pe coordonatele conspiraţionismului politico-ezoteric, într-un scenariu învestit cu suspans şi asezonat cu reţete de succes, recurgînd, pe de altă parte, la o stilistică austeră, cu propoziţii scurte, eliptice, fracturate, cu dialoguri abundente, nervoase şi alternări dinamice de planuri. Comparaţia cu Ravelstein, care a fost făcută deja, este una cît se poate de pertinentă: umbra bătrînului Saul Bellow – laureatul Nobel împreună cu care Norman Manea a realizat un reuşit dialog „înainte de tăcere“ – planează asupra întregii cărţi. Numai că fracturarea telegrafică a discursului, saturat de interogaţii sau exclamaţii retorice şi de formulări aforistice, nu echivalează cu transparentizarea lui, ci contribuie, cel mai adesea, la amplificarea senzaţiei de supărătoare obscuritate stilistică, de crispare narativă şi de lipsă de naturaleţe a relatării: „Sînt disperat, dar nu pierdut. Disperarea e semn de vitalitate, sper. Sînt în pustiu, dintr-odată! Liber să fiu orice şi nimic. Puteri stranii mă dispută. Nu-mi aparţin şi nu descifrez rătăcirea căreia îi sînt sortit. Încă nu mi s-a livrat cifrul. Aştept, în delăsare şi ruină. Aud, pe scări, paşii foştilor supraveghetori. M-au lăsat să evadez, dar sînt în preajmă. Mereu, în preajmă“.

Judecată prin prisma a ceea ce şi-a propus şi a ceea ce ar fi putut să devină, Vizuina este, din păcate, un eşec. Cel puţin în parte. Cele mai importante dintre deficienţele ei au fost comentate deja de Mihai Iovănel (în Cultura) şi de Şerban Axinte (în Observator cultural). Există, e drept, şi destule secvenţe de mare intensitate, ba chiar de mare literatură: capitolul final, cu operaţiile pe cord şi „stările de graniţă“ între viaţă şi moarte ale profesorului Augustin Gora, sau coşmarurile expresioniste din capitolul II ale vărului său Peter Gaşpar (de asemenea, exilat în SUA şi adoptat de mediul universitar) sînt la nivelul celor mai bune pagini de proză scrise de Norman Manea.

Convingătoare, în ordine narativă, sînt, de asemenea, istoria de familie a lui Gaşpar (tatăl incert, procuror comunist, supravieţuitor al Holocaustului şi mama, femeie cu un trecut obscur), istoria relaţiilor sentimentale ambigue, timorate ale acestuia cu două tinere studente antinomice din toate punctele de vedere (bosniaca Deste şi „nativa“ americană Tara Nelson) sau dispariţia sa inexplicabilă în preajma atentatelor teroriste de la WTC, după ce părăsise campusul in nowhere, însoţit de rebela Tara. Altminteri, principalele atuuri ale romanului sînt intelectualitatea rafinată, inteligenţa compoziţională şi scheletul ideatic extrem de ambiţios. Altfel spus, macheta abstractă, nu carnaţia epică; structura, nu textura.

Amprenta „americană“ şi retorismul politic

Din păcate, între polul dimensiunii eseistice, puternic infuzate autobiografic, şi scurtcircuitele unei scriituri implozive, expresioniste, crispate pînă la paroxism şi, uneori, generatoare de efecte poematice („Sîmbătă, amurg. Tara bate la uşa cabanei. Uşa se deschide, profesorul Gaşpar contemplă, în prag, pădurea ninsă. Închide uşa, dă drumul radioului. Mozart. Cristalin, ca iarna.“), naraţiunea nu reuşeşte să-şi găsească nici suflul, nici cadenţa. Amprenta ei „americană“, filtrată prin alambicurile prozei central-europene, e bruiată – mai ales în prima parte – de un retorism pretenţios, caracteristic „dezbaterilor etice“ din romanul politic autohton al anilor ’70, în Absenţii lui Augustin Buzura, de pildă, sau în Interval de Alexandru Ivasiuc.

Într-o naraţiune desfăşurată, în cea mai mare parte, la persoana a treia şi care trece abia spre final la persoana întîi, devine adeseori dificil să deosebeşti între retorismul telegrafic al personajelor şi cel al vocii auctoriale: şi matematicianul exilat Augustin Gora, şi vărul său Peter Gaşpar, fost baschetbalist şi obscur scriitor subversiv, înaintea exilării, şi enigmatica, polimorfa Lu (Ludmila Serafim), soţia abandonată a celui dintîi şi iubita din tinereţe a celui de-al doilea, şi Bedros Avakian, decanul armean al colegiului american care-l angajează pe evreul Gaşpar, dramatic eşuat peste Ocean, şi mulţi alţii, bărbaţi şi femei, vorbesc în acelaşi stil neverosimil, telegrafic, eliptic de verbe, demonstrativ, în timp ce discursul omniscient la persoana a treia falsează în registru eseistic: „Se elibera rapid de sinele care îl înlocuise în societatea închisă şi pervertită a fericirii obligatorii. Îl fascinau contrastele şi întinderea Americii, jovialitatea şi inocenţa, simplitatea, cordialitatea neangajantă. Aştepta, încrezător, ştirea că soţia s-a decis, în sfîrşit, să-l urmeze“. Sau: „Refuzul ei de a-şi urma soţul în mirifica Americă revendica, chiar şi după atîţia ani, o enigmă pe care Gora nu înceta s-o asalteze“ etc.

Biografii

În primele trei capitole (din patru) ale cărţii, în prim-plan se află aventura americană a lui Gaşpar, urmată, în a patra parte, de experienţele la limita morţii ale lui Gora şi, în ultima secvenţă, de relatarea la persoana întîi a unui alter ego auctorial (căsătorit între timp cu Lu). Începutul secvenţei la persoana întîi aminteşte conversaţiile dintre Norman Manea şi bătrînul Bellow („Am vorbit îndelung, în săptămînile şi lunile următoare, cu Augustin Gora despre bătrîneţe. Subiectul nu i se părea sumbru, nici după confirmarea, în împrejurări neelucidate, a decesului amicului nostru mai tînăr, Peter Gaşpar“), după ce atît Gaşpar, cît şi Gora împrumutaseră cîte ceva din experienţele autorului de pe copertă: Gaşpar – background-ul de scriitor evreu din Bucovina sub „socialismul bizantin“ al lui Ceauşescu, prietenia cu Ioan Petru Culianu, episodul articolului „infamant“ Felix culpa despre biografia legionară a lui Eliade, poate şi ceva din experienţa universitară de la Bard College; Gora – episodul dificilelor intervenţii chirurgicale cardio-vasculare pe care Norman Manea le-a suferit acum cîţiva ani şi despre care a relatat în mai multe rînduri. Schimbările de perspectivă sînt ingenioase; atîta doar că „misterioasa“, complicata, înşelătoarea Lu e mai mult un pretext decît un personaj, aşa cum şi „sovieticul“ Leova Boltanski – taximetristul imigrant care îl duce la gară şi în necunoscut pe Gaşpar, în trei incipit-uri de capitol – e doar o „funcţie“ narativă. Norman Manea ar fi putut exploata mai mult (şi mai bine) biografiile lor, aşa cum ar fi putut dezvolta şi tulburea istorie de familie a lui Peter, confidentul telefonic nocturn al matematicianului Gora.

Un punct de atracţie putea deveni – dar… n-a fost să fie – povestea cu cheie a relaţiei dintre fostul legionar Cosmin Dima şi discipolul său Mihnea Palade, ale căror biografii politice şi intelectuale seamănă perfect cu biografia lui Mircea Eliade şi cu aceea a lui Ioan Petru Culianu. Practic, doar numele şi unele date de viaţă personală diferă faţă de modelele reale, iar Mihail Sebastian devine aici Marga Stern, iubita din tinereţe a lui Dima, deportată în Transnistria. Declanşată de ameninţările cu moartea primite de profesorul Gaşpar, investigarea asasinării lui Palade are, potenţial, toate datele unui detectivism intelectual pasionant. În mod semnificativ, anchetele FBI se dovedesc neputincioase, după ce Peter descoperă o pistă livresc-ezoterică (via povestirea Moartea şi busola de Borges), pe cît de sofisticată, pe atît de neverosimilă, pentru ca ulterior totul să degenereze, cel puţin aparent, în farsă burlescă: aflăm că scrisorile de ameninţare ce provocaseră ancheta Poliţiei – bine condusă narativ, cu inteligenţă şi subtilitate a observa -ţiei! – aparţin unei frumoase studente bosniace (Deste, ipostază seducătoare a Orientului „balcanic“ şi colegă de cameră a colaboratoarei lui Gaşpar), făcînd parte dintr-un performance artistic ce-i are drept destinatari pe cei mai excentrici profesori din facultate...

Prozatorul existenţialist al subconştientului captiv

Sub acest aspect, dialogul dintre Gaşpar şi grecul Anteos tinde să devină un soi de analogon al dialogului istoric dintre Ierusalim şi Atena, aşa cum relaţia dintre Gaşpar şi Avakian pare să corespundă, în plan individual, complicităţii dintre memoria traumatică a Shoah-ului şi cea a Genocidului armean din 1915. În plus, tulburea relaţie maestru-discipol dintre Dima şi Palade are un corespondent (ironic?) în raporturile dintre profesorul Peter şi studenta Tara sau dintre profesorul Peter şi studenta Deste.

Revolta celei dintîi împotriva noilor convenţii academice – care abolesc onestitatea exigentă a evaluării în favoarea corectitudinii politice a calificativelor maxime – e simpatică şi ataşantă în francheţea ei evazionistă, deloc lipsită de profunzime. La fel şi versatilitatea fals inocentă a bosniacei. În fapt, graţie celor două eroine, partea a doua a romanului devine nu doar lizibilă, ci se încarcă şi de o prospeţime imposibil de găsit în discursivitatea crispată sau convulsivă din prima şi din a treia parte (cea din urmă, dedicată momentului 11 Septembrie, se salvează doar prin flash-urile poematice). Probabil, cele mai nerealizate componente ale romanului sînt însă romanţarea relaţiei Dima-Palade şi cea a scrierii, publicării şi receptării articolului Felix culpa de către Gaşpar, presat de un Gora a cărui analogie cu Bellow sare în ochi. Ambele episoade sînt realizate ca nişte eseuri trecute forţat la persoana a III-a: „Umilinţa se alia afecţiunii, confuzia devenea complice cu laşitatea. Explodînd în accese de autoinculpare, Palade s-a decis, treptat, să uite dilema. Dima era protectorul, prietenia sa inestimabilă. Nu putea renunţa la el. Căderile de moralitate din urmă cu jumătate de veac? Nu-s prezentul. Dacă trecutul nu-i clar, prezentul este: cărturarul e un om al cărţilor, nu al disputelor de stradă“. Sau: „Palade aspira să influenţeze evenimentele terestre şi cosmice, după ce le scrutase codul“…

Artistul îşi ia, cu brio, revanşa asupra eseistului reflexiv, în secvenţele onirice (coşmarurile lui Gaşpar sînt răscolitoare) şi în acela în care relatarea faptului trăit e transferată abil asupra personajelor: partea a patra, de pildă, cu boala şi spitalizarea lui Gora, ridică tensiunea personajului şi pe cea a naraţiunii la cote insuportabile, domolite parţial de finalul stenic, „luminos“, aflat, după cum observa o recenzentă din Noua literatură, „de partea vieţii“.

Mai puţin apt de imaginaţie ficţională şi fără suficientă forţă epică, avînd dificultăţi în a da concreteţe şi autenticitate complicatelor scenarii abstracte pe care le desfăşoară cu un indiscutabil rafinament al ideilor, Norman Manea rămîne prin excelenţă un prozator existenţialist al subconştientului captiv, traumatic şi al stărilor-limită de conştiinţă.

Recomanda articolul prin:

Etichete: Norman Manea, vizuina

Comentarii utilizatori

raspuns la raspunsul din articolul trecutdominic.diamant@yahoo.com - Joi, 25 Februarie 2010, 12:52

Nu am veleitati de polemist
Si,sa fiu sincer,treaba nici nu-mi place
insa cu ce-s de vina ca exist
si ma surprind problemele opace ?
Cu ce-s de vina daca ma exprim
cand simt acut nevoia de lumina
in special in cosmosul sublim
al poeziei care ne alina ?
Dac-am ranit pe cineva,regret
pe semne ca floreta nu-i de mine
dar,Doamne,din postura-mi de poet
de ma pronunt cinstit,nu mi-e rusine.

dominic diamantpaul cernat - Joi, 25 Februarie 2010, 14:01

@dominic diamant: :):)

o chestiuneclaudiu turcus - Vineri, 26 Februarie 2010, 12:52

Fie v-a placut romanul mai mult decat lasati sa se inteleaga, fie v-a placut mai putin, insa atunci ar fi trebuit sa dezvoltati obiectiile, nu sa comentati pe larg realizarile. Intre ceea ce ar fi putut sa devina cronica dumneavoastra si ceea ce a iesit exista, cred, un decalaj. Cam ca atunci - imi permit, iata, o metafora - cand subtitrarea unui film o ia inainte sau ramane in urma. Nu e vorba de eroare, cat de corelare.

Nelamurire: existentialist (OK, pot fi de acord) al subconstientului (ma rog, nu e foarte clar in ce sens), captiv (fata de cine?).

PS Dupa ce imi apare textul despre Vizuina (in Vatra), poate extindem dezbaterea.

eh, dapaul cernat - Sambata, 27 Februarie 2010, 11:29

Ei, atunci mi s-a intimplat si mie ce i s-a intimplat lui Norman Manea: nu mi-a iesit :) "Vizuina" nu mi-a placut, parte din din cauza esecului stilistic, parte din cauza schematismului multor pesonaje, dar are o serie de "merite" pe care nu mi s-a parut corect ca, in numele afirmarii propriei subiectivitati, sa le trec sub tacere. Pe ansamblu, s-ar putea sa aveti dreptate, e o problema de calibrare, de indecizie sau de scrupul.
Cat priveste dezbaterea - cu placere!