Autor: 
Categoria: 
Cînd mi-am ales tema eseului, nu bănuiam în ce mă bag. În
mod oarecum vag, ideea mea se conturase de ceva timp, iar faptul că aș fi
primit un impuls pentru a pune pe hîrtie cele cîteva gînduri pe care le aveam
nu-mi putea fi decît de ajutor. Ideea în sine părea și ea destul de clară:Vizuina, romanul lui Norman Manea, se înscrie, în viziunea mea, în ceea ce Ian
McEwan numea, referindu-se la Saul Bellow, Philip Roth și John Updike,
„Proiectul American“. Acesta ar fi cadrul larg al discuției. Telescopînd însă,
cred că Vizuina creează un personaj cvasicolectiv ce ar ține piept cu brio
duetului Herzog-Humboldt von Fleischer. Bineînțeles că mă refer mai întîi la
Peter Gaspar, vărul enigmaticei Lu, cel care evoluează de la a fi un tînăr sportiv,
superficial în toate, chiar și în propria vitalitate, la un intelectual prins
în jocuri detectivistice impregnate de livresc. L-am asociat pe Peter Gaspar
cuplului Herzog-Humboldt pentru prima oară cînd am citit un eseu al lui Norman
Manea în volumul Laptele negru: aflam atunci că autorul eseului l-ar fi
întrebat pe Saul Bellow, în 1978, pe cine ar alege dintre cele două personaje.
Am încercat să mă pun în locul lui Bellow – știu, e un act apropiat de hybris –
și mi-am dat seama că imposibilitatea unei alegeri clare vine din faptul că cei
doi sînt de fapt fețele unui singur personaj: un misterios chip se
metamorfozează și trece din Herzog în Humboldt: la fel se întîmplă cu Peter
Gaspar și cu Augustin Gora.
Un tînăr prozator irlandez care trăiește și scrie în
România, Philip Ó’Ceallaigh, îmi spunea, acum cîteva zile, că Herzog e cel mai
optimist roman pe care l-a citi vreodată. Mi-am dat seama atunci cît de mult
diferă percepțiile noastre: pentru mine, Herzog e o culme a pesimismului,
cartea care mă pune pe picioare, cam o dată pe an, fiind Darul lui Humboldt.
Această anamorfoză Herzog-Humboldt, care depinde în mod esențial de
poziționarea privitorului/cititorului, se regăsește în Vizuina, pe coordonate
similare, dar cu o structură mai complexă: Gaspar trece în Gora și invers,
numai că o face datorită unui catalizator: naratorul. În romanul lui Norman
Manea, așa cum o face Saul Bellow în Darul lui Humboldt, există două structuri
caracterologice: una este cea a tricksterului, a coiotului din folclorul pieilor
roșii, animalul totemic care joacă renghiuri, care apare și dispare, care
produce întotdeauna surprize tocmai pentru că e disprețuit, subestimat de
restul lumii. După cum știm, există un tip primar de trickster, al cărui
arhetip este Anansi-Păianjenul, tipul care vrea să producă dezordine de dragul
acțiunii în sine și în scopuri personale, dar și un tip secundar, patronat de
Prometeu, cel care produce dezordinea în cosmos în beneficiul celorlalți. Deci,
iată că tricksterul se întîlnește structural cu titanul. Acesta ar fi, în
viziunea mea, personajul teoretizat de Norman Manea și identificat cu celebrul
August Prostul. Scrie Noman Manea: „De la primele apariții, August a fost omul
care primește palmele, intrusul care intră mereu cînd nu trebuie și, vrînd cu
tot dinadinsul să se facă util, strică și treaba altora, falsul prost care face
reverențe directorului de circ, oferă flori și bezele cîntăreței acrobate, se
alătură, din timiditate, numerelor spectacolului, dar în final se răzbună cu o
neașteptată șiretenie și într-o nebănuită dezlănțuire de forțe“.
Nu-l vedem oare pe tînărul Gaspar în această descriere?
Acel sportiv înalt, deșirat, mereu jenat de propriul trup, ras în cap, ară-ta
ca un figurant de operetă. Șacalul își arată botul din tufișurile livrești:
Gaspar se automodelează după olandezul gigantic al celebrului Thomas din
Lübeck: Mynheer Peeperkorn. Dar, ca să păstrăm paralela pe care o construim, ce
este oare Charlie Citrine? Tipul înalt, cu ochii mari, blînzi, aflat mai mereu
în umbra titanului Humboldt? Nu este oare și el un August Prostul, un
trickster? Cine-i dă lui vreun credit? Nici măcar Humboldt nu-l crede pînă la
capăt. De acolo vine și surpriza succesului de proporții repurtat pe Broadway.
Gaspar apare pe scena romanescă în calitatea obscură de văr din provincie al
Himerei Lu. Evoluția sa, specifică unui August Prostul, îl va transporta în
postura de partener al enigmaticei femei. La fel cum Mynheer Peeperkorn pune
mîna pe Clavdia Chauchat, în detrimentul melancolicului Hans Castorp.
În general, tricksterul din umbra titanului pune mîna pe
tot ce e mai bun: titanul se irosește în exces, îmbătrînește urît, arde
accelerat. Tricksterul, August Prostul, parcurge același traseu cu mișcări
sacadate, de multe ori accelerate, altă dată încetinite. Dar un lucru este
sigur: el apare întotdeauna unde te aștepți mai puțin. Augustin Gora este, în Vizuina, Titanul. Este pierdut în excesul studiului, citește enorm, se
disipează în lumea bibliotecii. Gîndurile lui, minuțiozitatea maniacală cu care
analizează fotogramele trecutului, necrologurile lui amintesc de scrisorile lui
Herzog, de conversațiile pe care acela le poartă cu Nietzsche sau cu propriul
psihoterapeut. Dar captivul lecturii accelerează pe un drum destinat din capul
locului ratării: la fel cum toată acea combustie a lui Herzog va păli în fața
vieții (amintiți-vă ultimele propoziții ale romanului: „At this time he had no
messages for anyone. Nothing. Not a single word“), Augustin Gora va evada, după
o viață petrecută în umbra paralizantă a bibliotecii, în viața pur-și-simplu:
boala, bătrînețea, operațiile, toate aceste detalii sinistre nu fac altceva
decît să dea dreptate afirmației că tot ce contează este ca, în cursa
contracronometru cu nimfomana, să alergi cît mai mult. De cîștigat știm cu toții
cine cîștigă pînă la urmă. Dar titanul care renunță la exces, care nu arde pînă
la capăt nu se transformă într-un trickster? Nu devine el un August Prostul? Nu
este rațiunea de existență a tricksterului să se mențină cît mai mult în cursă?
Eu zic că da.
- Articole in legatura
- Norman Manea la 75 de ani
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters