OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioana BAETICA
Fisa de inregistrare
Prefata de Liviu Antonesei,
Editura Polirom, Colectia „Ego. Proza“, Iasi, 2004, 216 p.


Se va vedea, cu siguranta, mai tirziu daca debutul Ioanei Baetica – in noua colectie a Editurii Polirom, „Ego. Proza“ – are si alte semnificatii in afara de aceea a unei „fise de inregistrare“ (una printre atitea altele semnalabile intr-un an) in memoria prodigioasa, dar, din fericire, selectiva a literaturii. „Fisa“, proiectul, esantionul textual pe care foarte tinara Ioana Baetica ni-l propune spre lectura si „inregistrare“ – un roman minimalist sau „fracturist“ (eticheta de grup discutabila si acoperind o realitate conceptuala ambigua), Pusul lui Pan, si patru proze autonome – ar apartine, cum intelegem din prefata curtenitor-elogioasa semnata de Liviu Antonesei, unei autoare rafinate si mai cu seama curajoase. Ioana Baetica il sfideaza pe ipocritul si pudibondul cititor roman, sustine prefatatorul. Desigur ca gestul nu e in sine amendabil (si cu atit mai putin blamabil) cita vreme nu presupune sfidarea bunului-gust sau a bunului-simt estetic.

In paranteza fie spus, pare de bon ton de la o vreme, in lumea literara de la noi, pentru autori ca si pentru critici, discutia, devenita otioasa, despre – zice-se – necesitatea presanta de a renunta, in fine, la tabuuri, la prejudecati, la inhibitii. Care tabuuri? Care prejudecati? Care inhibitii? Cum e firesc, publicarea unor carti „dezinhibate“, „curajoase“ – fie traduceri, fie productii autohtone – nu cred ca mai poate declansa, ca in vremea lui Bogza si a lui Eliade, scandal public, procese, ostracizari. Liviu Antonesei aduce insa doua contraexemple: Marius Ianus si Mihai Galateanu, doi tineri poeti blamati pentru texte indraznete. E mai greu de inteles cum pot sta cei doi, in enumerarea „inaintasilor“ adversari ai pudibonderiei, alaturi de nume parca mai notabile, „de la Conachi si Negruzzi la Creanga, de la Rebreanu la Bogza si junele Eliade –, carora li s-au adaugat postrevolutionar poeti si prozatori precum Emil Brumaru, regretatul Nedelciu, Stefan Agopian“ (p. 5). Si inca ceva: cu toti acestia, „provocarea“ literara a Ioanei Baetica nu are nimic de-a face. Si cu atit mai putin cu Durrell sau D.H. Lawrence, a carui nuvela nefinalizata, Omul care a terminat-o cu lumea, tinara autoare ar fi „terminat-o“ la propriu si la figurat, daca e sa-l credem pe Liviu Antonesei.

De altfel, prefata Fisei de inregistrare are un puternic si destul de neplacut iz publicitar si foarte putine ingrediente dintr-un discurs critic lucid. Afirmatie valabila, in treacat fie zis, in legatura cu intreaga campanie de promovare a tinerilor scriitori („Voteaza literatura tinara!“). Pina una alta, sa vedem ce motive am avea s-o „votam“ pe Ioana Baetica.
Fisa de inregistrare este cartea unei cititoare pasionate, care insa isi etaleaza lecturile cu prea mare ostentatie, cu multumirea de sine copilaroasa a scolaritei sirguincioase care, la sfirsit de vacanta, se poate mindri cu un caiet „model“ de lecturi suplimentare. In „caietul“ cu pricina a juxtapus, ingramadit, aglomerat doar nume „mari“ si opere „majore“, cu candoarea junetii inca „minore“ care viseaza/vizeaza „absolutul“, perfectiunea capodoperei. Cartea Ioanei Baetica e un caiet cu citate, un dosar cu fise de lectura, cu totul opus unui „dosar de existente“, cum si-ar dori autoarea.

E un livresc al unui adolescent cultivat si talentat, nicidecum un livresc al scriitorului matur (fie el tinar sau mai putin tinar). Doua motto-uri, primul din D.H. Lawrence (fireste, in engleza), al doilea din Federico Garcia Lorca (fireste, in spaniola) si un citat din W. Faulkner deschid in forta volumul, intimidind, smulgindu-i admiratia sau, dimpotriva, invidia numai cititorului-belfer, cu a carui ignoranta autoarea se joaca asa cum se joaca un elev istet si „citit“ cu nepriceperea unui profesor doar pe jumatate avizat, rostind, ca pe niste cuvinte magice, nume ilustre: Hafiz, Kafka, Octavio Paz, Hesse, Durrell, Kundera, Vonnegut etc., avind siguranta ca va trece drept genial.
Filolog de formatie, Ioana Baetica a „fisat“, a studiat, a inteles cum functioneaza un text. Ea manevreaza uneori cu destula vioiciune inter- si metatextul, mai ales in proza scurta. Floarea din zid, Planeta do diez, Tatuaj, Omul care a teminat-o cu lumea sint exercitii livresti, un pic stranii, construite corect, insa fara personalitate. Seamana cu o mie de astfel de proze metatextuale.

Unul dintre modele e proza lui Cartarescu. In Floarea din zid, o pata de igrasie aminteste de bizara instanta arahnoida din R.E.M., iar Planeta do diez reia intrucitva, intr-un registru minor, scenariul din Arhitectul. Retinem cele patru texte numai ca pe niste exercitii, ca pe niste experimente, sa zicem, in orice caz mai promitatoare decit romanul „fracturist“. Au o anumita alegrete a scriiturii, debarasarea de (o parte din) balastul liricoid (care face romanul greu lizibil) si un oarecare dinamism epic. Suparatoare este vocea stridenta si emfatica a unui narator erijat in depozitar al intelepciunii: „Intelesese un lucru sigur de inteles pentru multi. Intelesese ca cea mai mare greseala pe care o poate face omul este sa creada cu obstinatie ca trebuie cu orice pret sa se cunoasca pe sine. s…t Mai intii vrei sa ai totul. Dupa aceea incepi sa vrei sa fii totul. Si sfirsesti prin a te razbuna pe lume, pentru ca nu poti nici sa ai si nici sa fii totul. «Cunoaste-l pe celalalt», acesta era principiul, si nu «Cunoaste-te pe tine insuti». Priveste-l pe celalalt pina te dor pupilele, respira aerul curat al lumii largi si nu duhoarea singuratatii, izul morbid al iluziei ca adevarul tau e mai important decit experienta de a trai in lume“ (p. 208-209).

Ioana Baetica pledeaza pentru autenticitate, experienta, traire a concretului si aventura a diversitatii. Dar nu reuseste, ea insasi, sa scrie autentic, sa se desparta de teorii si de paradoxuri facile, de aforisme „intelepte“, de abstractiuni dubioase. Naratoarea si eroina din Pulsul lui Pan, Vlada, copila fictionala a autoarei (Nota bene: titlul primului „capitol“ al romanului – cel care o „naste“ mirobolant pe Vlada – este Fisa de inregistrare: 02/01/1980, data de nastere a Ioanei Baetica, detaliu al unei proze-manifest autobiografice, in maniera lui Henry Miller), brodeaza neincetat pseudo-teorii asupra erosului, noteaza constiincios diferente intre senzualitate si sexualitate, face trimiteri pedante la teorii consacrate. Viata simpla, concreta, reala, neingradita de abstractiuni – pentru care pledeaza Vlada – se chirceste penibil, falsitatea, inautenticitatea debordind in scene de un kitsch cu pretentii de rafinament: „A venit pe urma o vreme cind preludiul actului ne lua cam trei-patru ore pe zi, timp in care citeam impreuna teoriile despre erotism ale lui Georg Simmel, Herman Parret, Foucault (proasta carte – Istoria sexualitatii!), Bataille sau Bruckner, mingiindu-ne tandru trupurile unul altuia sau – hm! – eu dind glas frazelor la microfonul lui si el conferentiind unui public inexistent in Aula Magna a vaginului meu“ (p. 26).

Pulsul lui Pan mimeaza cabotin formula autenticista. E un roman in interiorul caruia eroina, Vlada, ea insasi scriitoare, compune un roman si tine un jurnal unde isi noteaza experientele erotice, dar si intentia de a le transforma in experiente literare. O mise en abime care, in epoca lui Gide sau a lui Eliade, reprezenta o inovatie textuala, dar care acum nu mai reprezinta decit o pastisa facila. Unde mai pui ca, in romanul Ioanei Baetica, analitism, luciditate, traire sint cuvinte fara acoperire. Digresiuni teoretice fastidioase tin locul introspectiei. Romanul incepe sententios, cu o teorie a divortului dintre teorie si realitate in eros, exemplificata in paragrafele urmatoare prin scene „tari“, menite sa-i epateze pe burghezii pudibonzi, inhibati, ipocriti. Insa nu intram neaparat in regiunea scabrosului senzational, a oribilului „estetic“, atractiv literar, ci, pur si simplu, asistam la o reprezentatie banala constind in exhibitii inabil regizate. Despre ingurgitari de urina, spermatografii ori alte detalii picante ale spectacolului sexual – à la manière de Pascal Bruckner sau Henry Miller – poti citi intr-o sumedenie de alte romane, izbutite sau ratate.

Prefatatorul pare placut surprins de diversitatea experientelor „inregistrate“ de romanul Baeticai si mai ales de o inovatie rafinata: „consumul inedit al parului pubian“ (p. 6). Iar despre iluzia ca nu doar publicul larg, ci si „critica de afiliere academica va strimba pudica din nas“ (p. 6), nu putem vorbi decit ca despre o iluzie bovarica, pe masura Vladei.
Dar infinit mai dezagreabil decit asa-zisele scene „tari“ punctate de cuvintele neaose arhicunoscute (a caror utilizare ii produce totusi o ciudata voluptate eroinei/naratoarei/autoarei) este lirismul exaltat si dulceag. In decoruri decadentiste cu pianine si cu nostalgii inlacrimate, Vlada e bintuita de spectrele iubitilor pierduti (un „filozof“, Cristi, un violonist, Mihnea, un englez misterios, Craig) si isi scrie, rescrie, transcrie partitura monocorda despre unitatea androginica, despre moarte si sex, despre mare, vapoare, pescarusi, albatrosi, avioane, aeroporturi, trenuri si gari, despre „femeia-caracatita“ si „femeia-container“, despre „streangul fericirii eterne“ (p. 36).

Urina iubitului are „gust de limfa si de apa de mare“, descrierea minutioasa a organului sexual masculin e totodata extrem de „poetica“, un adevarat epitalam, acuplarile sint estetizate (de pilda, un cunnilingus in timp ce Vlada cinta la pian o compozitie a lui Grieg) si, in general, sexualitatea (chiar si cea infantila, Pianissimo fiind, sub forma unei scrisori pe net, o istorioara despre o iubire – si ea pierduta – pentru micuta prietena din copilarie, contrast „muzical“ cu „socantul“ text-test initial) dobindeste proportii mai mult comice decit cosmice. Altfel spus, un pansexualism pueril sortit sa provoace risul, pina in punctul in care, excesiv, provoaca plictiseala.
Ioana Baetica a vrut, probabil, sa scrie un roman construit muzical (si e de mirare ca nu s-a gindit nimeni pina acum, nici macar Liviu Antonesei, la asemanarea cu proza lui Thomas Mann!). Intentia se intrevede insa nu atit la nivelul constructiei propriu-zise a textului, cit datorita unor indicii autoreferentiale foarte evidente: peste tot, in Pulsul lui Pan, piane, viori, muzicieni sau doar cunoscatori ai muzicii clasice, sali de concert, acorduri din Brahms, Rahmaninov, Chopin. Insa doar atit.

Uitindu-si uneori preferintele livresti si muzicale inalte, Vlada revine la inocenta unui suflet feminin frust, fara prea multe complicatii in afara de acelea ale dragostei, la reflectiile femeii cumsecade care, cu candoare, crede a fi ajuns la intelegerea resorturilor vietii si, in fond, revine fara voie la problematica unei anumite parti a literaturii scrise de femei: fericirea. Fireste, Ioana Baetica ar respinge indignata si in virtutea unui neconstientizat misoginism asemanarea cu literatura unor autoare ca Lucia Mantu, Sorina Cassvan, Ioana Postelnicu, linga care – desi nu le va fi citit – se aliniaza mai bine decit ar crede. Scrie Vlada: „fericirea care vine ca o pleasca e fara valoare. Nu te face sa cresti. Te tine pe loc“ (p. 58); „Ma pot convinge ca asta e fericirea: sa nu te sinucizi inca“ (p. 107). Sau: „Tu, desi m-ai mintit ca stii sa joci sah, n-ai invatat niciodata sa muti de pe negru pe alb singuratatea mea cotidiana“ (p. 124).

Pulsul lui Pan se vrea totodata un roman-protest, in linie „fracturista“, un colocviu pe tema mizeriei politice din Romania postdecembrista si a inadaptabilitatii tinarului intelectual intr-o tara-mastera. Personaje reale – „fracturistii“ Ianus, Tupa, Chiva, Domnica, y compris Baetica-Vlada – patrund in spatiul fictional cu fobiile, cabotinismul, stridentele, indignarile care i-au consacrat, desi – s-ar zice – putin caricate in scena de un irezistibil comic involuntar a „pariului“. Chiva (isi) promite ca nu va publica un singur rind pina la saizeci de ani. Tupa declara ritos: „Eu o sa devin criminal in serie specializat pe Uniunea Scriitorilor si pe Ministerul Culturii“. Ianus „a ris si a zis scurt: – Eu o sa ma sinucid“. Domnica: „Eu o sa fac un copil“. Iar naratoarea, mai modesta, declara ca va pleca din tara – pentru ca, iata, conchidem impreuna cu ea, Romania nu o merita.

Totusi, Vlada „ameninta“ din timp in timp, in Pulsul lui Pan, ca va scrie un roman. „O sa scriu un roman. Ma las de lirisme si o sa scriu un roman adevarat. O sa fie misto, ca am imaginatie, si o sa se vinda bine de la inceput. O sa-l public la o editura ca lumea“ (p. 81). Adevarata nu e decit ultima fraza…
O serie de contradictii mineaza romanul Vladei/Baeticai. Tinara autoare pariaza pe cearta cu „burghezia“ academica, ceea ce nu inseamna ca nu isi doreste sa fie omologata de aceasta. Ezita intre gestul aristocratic si cel plebeu. Se revendica de la o literatura „majora“, puternica, dar literatura ei este deocamdata minora, slaba, lirica – „feminina“, ar adauga unii, poate cu justete. Isi reprima si isi exhiba succesiv feminitatea. Se doreste „revoltata“, fara complexe, emancipata, insa evolueaza in limitele distincte ale unei mentalitati misogine. In fine, pretinde ca inoveaza, iar rezultatul este, iata, doar o Fisa de inregistrare.